Treceți la conținutul principal

„Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen?”





„Dacă astăzi nu primim banii până la ora patru, ieşim cu toţii!” îi zicea Elvis Iancu lui Viktor Keil, patronul care-i ținea neplătiți de săptămîni bune pe muncitorii români care lucraseră la ridicarea faimosului Mall of Berlin. Era către sfîrșitul lui 2014, Mall-ul recent inaugurat în inima Berlinului vuia de cumpărători, iar în fața acestuia, săptămîni la rând, au protestat o mînă de oameni țepuiți de un afacerist, după un scenariu constant repetat. Deși au primit cîștig de cauză din partea autorităților germane după luni de proteste și acțiuni, fiindcă firma pentru care lucraseră la negru a fost declarată insolventă, nu a fost tras nimeni la răspundere și banii restanți nu au fost recuperați. Povestea merge mai departe, șantierele înfloresc în lumea civilizată și armatele de sclavi est-europeni, mînați de disperare și de dorința unei munci mai bine plătite, intră și ies din scenă purtîndu-și tăcute umilințele și batjocura.
Au trecut aproximativ doi ani de cînd am stat de vorbă cu Elvis Iancu și colegii săi de muncă, țeapă și protest. Dar zilele astea mi-a fost dat să-i aud cîteva replici în cel mai recent spectacol al regizoarei Gianina Cărbunariu, „Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen?” montat pe scena teatrului national Radu Stanca din Sibiu. Povestea berlineză reprezintă un mic episod care încheie acest spectacol croit după un scenariu prost, însă atît de convenabil unora. Personajul Elvis, deși are o prezență scurtă în economia spectacolului, este jucat pe rînd de patru din cei cinci actori prezenți pe scenă, într-o manevră parcă menită să evidențieze greutatea rolului de muncitor răzvrătit în fața unui Leviathan gata să-l strivească.

Construit ca un show care-ți vinde povestea succesului și a unei vieți mai bune, spectacolul pune în lumină atît mecanismele de convertire în profit a disperării esticilor care caută un job mai bine plătit, cît și pragmatismul cinic al celor care beneficiază de serviciile ieftine ale acestora și mai ales flerul întreprinzătorilor care orchestrează schema. Îngrijitoare de bătrîni, agricultori, lucrători în abatoare sau muncitori în construcții, toți sunt împinși în lumină printr-o construcție menită să evidențieze în primul rînd scenariul care structurează veritabile rețele și mecanisme de exploatare a forței de muncă necalificată într-un univers subteran/paralel care susține confortul, luxul și glamour-ul lumii civilizate. Tăcerea este una din trăsăturile fundamentale ale acestui malaxor ce înghite visele și disperările căutătorilor de joburi. Tăcerea care devine un limbaj în care spectatorul este inițiat prin zece lecții care ilustrează atît funcția acesteia, cît și modul în care reușește să-l transforme pe cel care deprinde vorbirea ei.

Înșiruirea situațiilor care compun spectacolul reflectă funcționalitatea acestui scenariu care nu poate fi scurtcircuitat în pofida diferitelor crize sau incidente. Fie că e vorba de accidente de muncă care implică moartea unor muncitori sau de proteste precum cele de la Mall-ul berlinez, sistemul atît de bine pus la punct continuă să devoreze perdanții alungați de sărăcia de acasă, adeseori sub privirea îngăduitoare a autorităților mult mai preocupate de apărarea intereselor investitorilor decît a drepturilor cetățenilor pe care-i reprezintă. Disperarea e o resursă valorificată cu sîrg de spiritele pragmatice și vizionare, iar cei consumați și aruncați la coș odată ce devin inutili sunt adeseori descriși ca singurii responsabili pentru situația lor.
Ar fi multe de spus despre acest spectacol, dar cum nu mă pricep la critica de teatru, mă limitez la aceste observații și la a recomanda acest spectacol bazat pe o amplă documentare și cu niște actori grozavi. După ce ne-a arătat cîte ceva despre apocalipsa agricolă în spectacolul ”De Vânzare”, Gianina Cărbunariu aduce pe marea scenă alte categorii de „perdanți ai tranziției”[1], cu apocalipsele lor tăcute și disprețuite. Dacă am și învăța ceva din astfel de spectacole, ar fi mare lucru.
„Vorbiți Tăcere? Sprechen Sie Schweigen?” - Teatrul Național Radu Stanca Sibiu
Un spectacol de Gianina Cărbunariu, muzica Alex Halka Turcin, asistent regie: Sanda Anastasof, Documentare: Gianina Cărbunariu și Andrei Ionita, traducere: Fabiola Eidloth și Daria Hainz, cu: Boldizsár Emőke, Daniel Bucher, Ofelia Popii, Valentin Nikolai si Marius Turdeanu


[1] Sintagma ”perdanți ai tranziției” am împrumutat-o de la regizorul și teoreticianul David Schwartz.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii