Treceți la conținutul principal

„Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen?”





„Dacă astăzi nu primim banii până la ora patru, ieşim cu toţii!” îi zicea Elvis Iancu lui Viktor Keil, patronul care-i ținea neplătiți de săptămîni bune pe muncitorii români care lucraseră la ridicarea faimosului Mall of Berlin. Era către sfîrșitul lui 2014, Mall-ul recent inaugurat în inima Berlinului vuia de cumpărători, iar în fața acestuia, săptămîni la rând, au protestat o mînă de oameni țepuiți de un afacerist, după un scenariu constant repetat. Deși au primit cîștig de cauză din partea autorităților germane după luni de proteste și acțiuni, fiindcă firma pentru care lucraseră la negru a fost declarată insolventă, nu a fost tras nimeni la răspundere și banii restanți nu au fost recuperați. Povestea merge mai departe, șantierele înfloresc în lumea civilizată și armatele de sclavi est-europeni, mînați de disperare și de dorința unei munci mai bine plătite, intră și ies din scenă purtîndu-și tăcute umilințele și batjocura.
Au trecut aproximativ doi ani de cînd am stat de vorbă cu Elvis Iancu și colegii săi de muncă, țeapă și protest. Dar zilele astea mi-a fost dat să-i aud cîteva replici în cel mai recent spectacol al regizoarei Gianina Cărbunariu, „Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen?” montat pe scena teatrului national Radu Stanca din Sibiu. Povestea berlineză reprezintă un mic episod care încheie acest spectacol croit după un scenariu prost, însă atît de convenabil unora. Personajul Elvis, deși are o prezență scurtă în economia spectacolului, este jucat pe rînd de patru din cei cinci actori prezenți pe scenă, într-o manevră parcă menită să evidențieze greutatea rolului de muncitor răzvrătit în fața unui Leviathan gata să-l strivească.

Construit ca un show care-ți vinde povestea succesului și a unei vieți mai bune, spectacolul pune în lumină atît mecanismele de convertire în profit a disperării esticilor care caută un job mai bine plătit, cît și pragmatismul cinic al celor care beneficiază de serviciile ieftine ale acestora și mai ales flerul întreprinzătorilor care orchestrează schema. Îngrijitoare de bătrîni, agricultori, lucrători în abatoare sau muncitori în construcții, toți sunt împinși în lumină printr-o construcție menită să evidențieze în primul rînd scenariul care structurează veritabile rețele și mecanisme de exploatare a forței de muncă necalificată într-un univers subteran/paralel care susține confortul, luxul și glamour-ul lumii civilizate. Tăcerea este una din trăsăturile fundamentale ale acestui malaxor ce înghite visele și disperările căutătorilor de joburi. Tăcerea care devine un limbaj în care spectatorul este inițiat prin zece lecții care ilustrează atît funcția acesteia, cît și modul în care reușește să-l transforme pe cel care deprinde vorbirea ei.

Înșiruirea situațiilor care compun spectacolul reflectă funcționalitatea acestui scenariu care nu poate fi scurtcircuitat în pofida diferitelor crize sau incidente. Fie că e vorba de accidente de muncă care implică moartea unor muncitori sau de proteste precum cele de la Mall-ul berlinez, sistemul atît de bine pus la punct continuă să devoreze perdanții alungați de sărăcia de acasă, adeseori sub privirea îngăduitoare a autorităților mult mai preocupate de apărarea intereselor investitorilor decît a drepturilor cetățenilor pe care-i reprezintă. Disperarea e o resursă valorificată cu sîrg de spiritele pragmatice și vizionare, iar cei consumați și aruncați la coș odată ce devin inutili sunt adeseori descriși ca singurii responsabili pentru situația lor.
Ar fi multe de spus despre acest spectacol, dar cum nu mă pricep la critica de teatru, mă limitez la aceste observații și la a recomanda acest spectacol bazat pe o amplă documentare și cu niște actori grozavi. După ce ne-a arătat cîte ceva despre apocalipsa agricolă în spectacolul ”De Vânzare”, Gianina Cărbunariu aduce pe marea scenă alte categorii de „perdanți ai tranziției”[1], cu apocalipsele lor tăcute și disprețuite. Dacă am și învăța ceva din astfel de spectacole, ar fi mare lucru.
„Vorbiți Tăcere? Sprechen Sie Schweigen?” - Teatrul Național Radu Stanca Sibiu
Un spectacol de Gianina Cărbunariu, muzica Alex Halka Turcin, asistent regie: Sanda Anastasof, Documentare: Gianina Cărbunariu și Andrei Ionita, traducere: Fabiola Eidloth și Daria Hainz, cu: Boldizsár Emőke, Daniel Bucher, Ofelia Popii, Valentin Nikolai si Marius Turdeanu


[1] Sintagma ”perdanți ai tranziției” am împrumutat-o de la regizorul și teoreticianul David Schwartz.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii