Ce e o republică bananieră?

Expresia e folosită adeseori cu referire la România, cu precădere cînd se dorește sublinierea unui pericol grav, a unui mare pas înapoi sau a deraierii de pe poteca modernizării și a statului de drept. În 2007, la cîteva luni după aderarea la UE, datorită crizei politice interne care a dus la supendarea președintelui, site-ul EuObserver vorbea de îngrijorarea Comisiei Europene și a demnitarilor europeni, care doreau ca „România să nu se situeze la nivelul uneirepublici bananiere, ci să se ridice la standardele europene”.

În vara anului trecut, pretinsul jurnalist Mălin Bot, nemulțumit de absența autostrăzilor și de ne-continuarea de către guvernul Ponta a investițiilor demarate de guvernele Boc, decreta că „suntem o republică bananieră europeană, care nici măcar nu produce banane.” Desigur, progresele sunt vizibile, pentru că în acest caz măcar României i se recunoaște europenitatea, chiar dacă avem de-a face cu același tip de judecată inferiorizantă, bazată pe utilizarea în deplină necunoaștere a sensurilor originiale ale acestei sintagme.

Recent, în contextul protestelor antiguvernamentale din săptămînile trecute, radio-televiziunea elvețiană SRF se întreba dacă „România va deveni republica bananieră a Europei”. După care continua cu prezentarea principalelor modificări cuprinse în OUG dată pe înserate de guvern, concluzionîndu-se că „în România corupția are un mare viitor”. Media românească a preluat această reflecție elvețiană, rostogolind-o în discursul despre flagelul corupției care a infestat toate nivelele societății românești.

E clar, românii nu prezintă prea multă încredere și oricît de albă le-ar fi pielea și aspirațiile, oricît i-ar lega nobila descendență latină de însăși coloana vertebrală a civilizației europene, ceva îi trage constant înapoi. Care să fie păcatul originar al acestui neam cu potențial dovedit (avem mii de olimpici internaționali și primul 10 la gimnastică!!!), nu știu, dar știu sigur că un scurt excurs istoric pe marginea acestei sintagme ne poate ajuta să înțelegem mai bine care e rolul lumii civilizate în apariția și perpetuarea în timp a așa-ziselor „republici bananiere”.

Deși în prezent a ajuns să fie folosită într-o manieră ce inferiorizează pe cei descriși și le pune în cîrcă responsabilitatea integrală a situației, la origine această formulă peiorativă viza mai multe trăsături decît corupția, instabilitatea și înapoierea societății descrise. Pe lîngă sărăcie, corupție și înapoiere, sintagma se referea și la raportul de obediență, submisivitate față de Statele Unite, întruchipare a imperialismului. Mai precis față de interesele economice ale unor companii americane care au determinat intervenții militare directe sau sub acoperire, care au dus la instalarea unor dictaturi de dreapta, atroce cu proprii cetățeni și extrem de docile față de stăpânul colonial.

Se pare că termenul a fost folosit întîia oară de scriitorul american O. Henry în romanul „Cabbages and Kings”, pentru a descrie Anchuria, o țară imaginară inspirată de cele petrecute în Honduras-ul invadat de corporația americană Cuyamel Fruit în 1910. Această idee a guvernelor central-americane, corupte și supuse intereselor economice ale unor companii bananiere precum cea menționată și mult mai faimoasa United Fruit Company, este prezentă și în alte scrieri: Miguel Angel Asturias are o întreagă trilogie numită „Trilogia Republicii Bananiere”, Pablo Neruda are un poem numit ”United Fruit Company” iar faimosul roman „Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia Márquez descrie ruinarea Macondo-ului de către o companie bananieră.

Oricît ne-ar plăcea literatura, realismul magic latino-american și ideea de autonomie a esteticului, imaginea unor astfel de țări corupte, instabile și deplin controlate de companii străine  nu este rodul purei imaginații. În prima jumătate a secolului al 20-lea, cea mai mare parte a Americii Centrale a fost condusă de dictatori militari care au menținut un sistem social bazat pe inegalități profunde și au reprimat brutal mișcările țărănești, pentru a apăra interesele marilor moșieri locali și a investitorilor străini.  Faimoasa companie United Fruit Company a creat un veritabil imperiu bananier în timpul supremației SUA în zonă, prin sprijinirea unor regimuri dictatoriale care au măcelărit de zor la proprii cetățeni. În anii 30 United Fruit își consolidase deja poziția de lider pe piața mondială a producției și comerțului cu banane. Compania înființată în 1900 a înghițit o serie de companii feroviare sau bananiere și și-a eliminat toți competitorii. Din 1920 controla deja mai mult de 70% din biznisul bananier, fiind secondată la mare distanță de Standard Fruit Company din New Orleans.

SUA și-au cîștigat supremația în zonă prin intervenții militare directe. Pînă în 1945, SUA invadase Honduras (1903, 1907, 1912, 1919, 1924), Republica Dominicană (1903, 1914, 1916), Haiti (1914, 1915), Nicaragua (1907, 1909, 1915), Cuba (1906, 1912, 1917), Panama (1912, 1918, 1925), Guatemala (1920) și El Salvador (1931). Aceste invazii au transformat Marea Caraibilor într-o Mare Nostrum americană, facilitînd expansiunea companiilor americane. Această expansiune a mers mînă în mînă cu construirea unei infrastructuri moderne, precum căile ferate ridicate de United Fruit în vederea transportului de fructe. Guvernanții au văzut în aceste construcții o modalitate de a dezvolta infrastructura de transport, așa că au cedat/concesionat suprafețe largi de teren unor astfel de companii. În aceste țări, cultivarea și exportarea bananelor au devenit bazele economiei, accentuând dependența de aceste companii.

Cînd au început grevele lucrătorilor din domeniul bananier, precum cea din Honduras (mai, 1954), United Fruit au cerut guvernului să trimită armata pentru a le reprima. Spre deosebire de alte dăți, guvernul Gálvez s-a declarant neutru în acest conflict,  însă pentru SUA aceste greve erau primii pași către o insurecție comunistă. În cazul ăsta lucrurile s-au potolit treptat, ajungîndu-se la o înțelegere între lucrători și companie. Nu la fel au stat lucrurile în Guatemala. După căderea lui Ubico în 1944, junta militară a emis o nouă constituție liberală care punea capăt cenzurii, limita mandatele prezidențiale la două, declara discriminarea rasială drept crimă, elibera educația universitară de sub controlul guvernamental, interzicea monopolurile private, stabilea săptămâna de lucru la 40 de ore, interzicea plata muncitorilor în token-uri care să fie preschimbate în bunuri la magazinul moșierului  și legaliza sindicatele. Aceste măsuri au nemulțumit profund compania United Fruit, care s-a plîns de reformele ce vizau forța de muncă. 

Alegerile organizate au fost cîștigate cu 85% de Juan Jose Arévalo, care în 1949 a avut parte de o lovitură de stat oprită de căpitanul Jacobo Arbenz. La alegerile prezidențiale din 1951, Arbenz – între timp retras din armată – a cîștigat cu 65% împotriva candidatului conservator. Apoi a început un ambițios program social care viza o redistribuire mai echitabilă a veniturilor și politici protecționiste. A  impus o taxă pe venit, a încercat să spargă monopolurile și a demarat o serie de proiecte de infrastructură menite să ducă la independența economică față de SUA.

Cel mai ambițios proiect și cel care avea să-i fie fatal a vizat reforma agrară. Văzînd în inegala distribuție a pământului principalul obstacol în vederea dezvoltării economice, iar în marile domenii (latifundii) deținute de către o oligarhie, o moștenire a vremurilor coloniale, a reușit să convingă Congresul Guatemalan să aprobe reforma agrară în 1952. Aceasta a implicat distribuirea către aproximativ  100 000 de familii a peste 1.5 milioane de acrii de teren expropriat. Exproprierile au vizat și terenuri aparținînd United Fruit Company, multe necultivate, iar prețul la care s-au calculat despăgubirile erau bazate pe valorile declarate de companie în vederea impozitelor.

Au urmat o serie de neînțelegeri, judecăți prin tribunale și intervenții ale ambasadorului American care a cerut despăgubiri mult mai mari pentru companie, plus compensații. Refuzul guvernului de a da curs acestor solicitări a dus la escaladarea tensiunilor în anii 1953-1954, urmate de etichetarea lui Arbenz și a regimului său drept o amenințare comunistă pentru emisfera vestică. Etichetarea a fost urmată de aprobarea de către administrația Eisenhower a unei operațiuni secrete menite să-l debarce pe președintele Arbenz și să instaleze un regim mult mai docil față de interesele companiilor americane. Operațiunea a implicat utilizarea unor trupe de rebeli guatemalezi staționate în Honduras și a fost un success total. Arbenz a fost înlăturat, fiind instaurat un guvern conservator care a îngropat aproape toate reformele lui Arbenz, restabilind dreptatea pentru oligarhia guatemaleză aliată cu United Fruit și profund mîhnită de pretențiile amărîților.

Afacerea cu banane a continuat să prospere iar represaliile au fost dezlănțuite asupra lucrătorilor care erau în dezacord cu această viziune asupra democrației și dezvoltării economice. Despre cum operează dictaturile, fie ele susținute de SUA sau de URSS, se știe cît de cît, așa că nu are sens s-o mai lungim. Secolul al 20-lea e plin de astfel de regimuri și se poate vedea cum în dosul unor dictatori odioși, cu regimuri militare și suport international în spate, rînjesc interesele unor mari companii care prosperă pe seama unor astfel de regimuri. Aceleași mari companii pot fi extrem de interesate de starea democrației, a statului de drept, a nivelului de dezvoltare și pot fi profund mîhnite de corupția băștinașilor în mijlocul cărora își desfășoară biznisul. Desigur, aceste atitudini depind de modul în care interferează cu interesele lor, în numeroase cazuri mituirea unor funcționari sau politicieni cu putere de decizie fiind cît se poate de ok din perspectiva companiilor.

Revenind la întrebarea care deschide acest material, putem observa bazîndu-ne pe acest succinct excurs că sintagma „republică bananieră” are ca idee centrală subjugarea unei țări intereselor unor companii multinaționale sprijinite de o putere hegemonică, imperială. Corupția, instabilitatea, sărăcia și înapoierea au mai mult de-a face cu un regim orientat înspre susținerea intereselor unei elite oligarhice aliate cu marile companii, decît cu profilul moral și politic al cetățenilor beneficiari ai acestui tip de regim. Sintagma „republică bananieră” face referire la dominația colonială, la impunerea unui lider marionetă care să reprime mișcările sociale și politice care ar putea afecta interesele oligarhiei și marelui capital. Dar ca și în cazul altor termeni și sintagme, precum democrație, libertate, egalitate, acestea ajung să fie golite de substanța lor critică tocmai prin faptul că sunt folosite abuziv și ipocrit fie de cei care sunt în mod normal ținta unui astfel de discurs critic, fie de către voci ale unei intelectualități/societăți civile măcinată de o gravă incultură politică și istorică. 

Acuma că s-ar putea să aibă dreptate cei care zic că România este pe cale să devină o „republică bananieră”, în adevăratul sens al expresiei, este cu totul altă problemă. Cum era aia cu gura păcătosului?

Bibliografie: 

Marcelo Bucheli, „Good dictator, bad dictator: United Fruit Company and Economic Nationalism in Central America in the Twentieth Century”,  https://business.illinois.edu/working_papers/papers/06-0115.pdf

Bucheli, Marcelo (November 2005). "Banana War Maneuvers" in Harvard Business Review. 83 (11): 22–24.

Daniel Kurtz-Phelan, „Big Fruit”, in New York Times, 2 March 2008, http://www.nytimes.com/2008/03/02/books/review/Kurtz-Phelan-t.html

The Independent (24 May 2008). "Big-business greed killing the banana". The New Zealand Herald. p. A19.