luni, 27 iunie 2016

Scrisoare Domnului și locțiitorilor săi pământeni, pe marginea protocolului PNL-UDMR - de Szakáts István




Doamne, am păcătuit în gând.
Săptămâna trecută am comis-o.


Miercuri 22 iunie am pronosticat greșit conținutul acordului PNL-UDMR, publicat două zile mai târziu. Opinia mea (cu o maliție nedisimulată) mi-am publicat-o pe pagina mea Facebook.

Mă învinovățesc pentru greșeala comisă, deși chiar și Niels Bohr avertiza: predicția e o treabă grea, mai ales cea despre viitor. Acum, greșeala e una, dar maliția mea chiar mă sperie. De unde vine și ce frustrări de-ale mele mi-o alimentează? Te rog, ajută-mă să mă înțeleg! Mă voi autoexamina prin prezenta, aici și acum.

Știi, Doamne, trăiesc în Cluj de aproape treizeci de ani. Am venit aici din Ciuc în 1987. Sunt un cetățean fără vreo parohie partidică, dar în cursul anilor mi s-au adunat o serie de experiențe practice cu UDMR-ul local. În confesiunea mea voi evoca cinci dintre aceste cazuri, ca să-mi fac evidentă propria îndărătnicie. Doamne, ajută-mă!

I. UDMR Cluj mi-a intrat în câmpul vizual pentru prima dată în 1992, când Gheorghe Funar – primarul de atunci al orașului – montase plăcuța Iorga pe soclul statuii lui Matei Corvin din centru. Cu ocazia protestelor care au urmat, mergând în spatele reprezentanților Uniunii îmbrăcați în Palton, am tot dat ocol Bisericii Sfântu Mihail vreo trei zile, cu lumânarea în mână - ca mulți alții. Mea culpa, dar deja atunci, la începutul lucrurilor mi s-au alăturat două cuvinte în cap: UDMR Cluj și lipsă de vlagă. N-am putut să scap de această alăturare de cuvinte nici până azi.

Bineînțeles, cum aveam eu tupeul ca în calitate de cetățean-nimeni să gândesc așa ceva? Ce, aveam pe mine Palton de Supererou Politic? Nu aveam. În consecință puteam eu să știu orice despre Contexte Complexe, despre Negocieri care încearcă atât om cât și organizație? Nu puteam. Eram un sidekick civil sărac cu duhul. Și într-o zi nici nu m-am mai dus să Țin Lumânarea (deși bag de seamă că această intuiție era totuși una bună, că tot puteam să ocolesc Biserica până în 2011).


Tot în 1992 a fost când m-am întâlnit și eu cu Funar, în persoană. Eram directorul primului festival de artă studențească al Clujului, iar Funar a refuzat să dea orice autorizație pentru desfășurarea festivalului, pentru că eu, directorul eram ungur. Exact așa a zis. Iar eu, când am ieșit din biroul lui, le-am zis celorlalți: FAKIT, tot o facem. Și am făcut-o. O săptămână întreagă, în tot orașul, cu studenții a patru facultăți. Până azi îmi amintesc de performance-urile celor ce ulterior deveneau Mindbomb-iști și Plan B-iști, ironizându-l pe Funar.

Creatorul meu!  M-am luminat. Nu e vorba aici că UDMR Cluj ar fi tot putut să se manifeste mai cu vlagă până în 2011 – adică timp de 19 ani, chiar de mai multe ori. Nici vorbă. Aici e vorba  că de ce nu ocoleam eu, în pauzele dintre niște Negocieri cu Funar, cu lumânarea în mână, catafalcul festivalului nostru de artă. Am fost un ignorant, Doamne! Acum știu.

II. Precum știi, Doamne, restaurarea statuii lui Matei Corvin s-a terminat prin toamna 2010. Numai că despre data dezvelirii nu a reușit nicicum să se înțeleagă Ministrul Culturii de atunci, domnul Kelemen Hunor, cu guvernul maghiar. Cred că s-a generat un Context Complex acolo, doar și Gergely Balázs, pe atunci președinte regional al EMNP s-a autosesizat că UDMR încearcă să politizeze re-dezvelirea, pesemne trăgând spuza spre Uniune. Bineînțeles, nici atunci nu aveam Palton de Supererou Politic, așa că ce știam eu.

Pentru mine toată tevatura politică jenantă semnala doar faptul că UDMR-ul, în marele său efort de politizare a redezvelirii, de fapt îl doare pe undeva de cetățean – mai precis de cetățeanul clujean, și mai precis de mine. Mă simțeam umilit. Consideram că statuia nu e a clasei politice ci a cetățenilor. Adică așa credeam că trebuia să fie. Așa că am organizat un flashmob. A fost fain, chiar și presa română a preluat-o.  Și ghici cine apare în colțul pieței la flashmob decât László Attila în persoană – viceprimarul UDMR de atunci al orașului. A venit, a dat mâna și a tulit-o (nu avea timp să stea – a declarat ulterior presei) dar a calificat inițiativa ca fiind binevenită. Am rămas mască.

Mea culpa, dar alăturările de cuvinte UDMR + îl doare pe undeva și UDMR + cinic mi-a apărut în cap atunci. Oricât încerc, nu pot să scap de ele de atunci.

 Doamne, chiar acum m-am luminat! Nu e vorba aici că îl doare pe UDMR undeva de cetățean, că e cinic sau că încearcă să călărească o acținue civilă numai ca să exercite niște  presiune asupra guvernului maghiar – pe atunci apropiat EMNP-ului. Aici e vorba doar de un exercițiu de smerenie: cine sunt eu ca să inițiez orice în calitate de civil arogant și să nu stau locului până Părțile Paltonare Negociază Contextul Complex. Ți-am recepționat mesajul, Doamne.

III. Așa cum știi, Doamne, în 2010 Kelemen Hunor, Ministru al Culturii încă era împotriva exploatării miniere cu cianură la Roșia Montană. Dar ce dă Domnul, în iunie 2011 același Kelement Hunor semna descărcarea arheologică a masivului Cârnic. Masivul Cârnic era cel mai important obiectiv datorită căruia Roșia Montană era propusă pentru lista UNESCO. Avizul lui Kelemen însemna practic semnalul verde din parte Ministerului Culturii pentru demararea proiectului minier.

Iar când un cetățean fără Palton l-a luat la rost pentru această schimbare de 180 grade, președintele UDMR a răspuns nonșalant că are dreptul să-și schimbe opinia. Ce puteam eu să fac? Ce am făcut. Recunosc, Doamne, am protestat , am organizat flashmoburi și în general îi beșteleam pe cei care vedeau mină de aur în Roșia Montană incluzând Partidul și Președintele. Mea culpa, dar alăturarea de UDMR + ipocrit îmi răsuna în minte.

Dar Doamne, iată, m-am luminat! Nu e vorba aici că UDMR e ipocrit sau așa și pe dincolo. Aici e vorba de unde-mi iau eu – cetățeanul fără Palton - aroganța de a chestiona schimbările la față ale Reprezentanților mei Versați în Arta Compromisurilor întru Maximizarea Beneficiului Public. Promit, Doamne, că nu mai fac.

IV.  Dă-mi voie, Doamne, să mă spovedesc un pic și despre cazul plăcuțelor bilingve. Așa cum știi, de 14 ani există și stă aprobată acea Hotărâre a Consiliului Local, nr. 99/2002 care aprobă amplasarea plăcuțelor bilingve. Dar care n-a mai fost pusă în execuție niciodată. Bag de seamă că s-a format un Context Complex din nou, dacă nici de atunci toți consilierii și viceprimari în Palton n-au izbutit să urnească situația prin Negocieri. Enfin, mea culpa: suspectez că principiul de bază al UDMR - enunțat (și în acest an) de Markó Béla - de a rămâne la guvernare a transformat politica pașilor mici în mersul de-a bușilea. Deci da, UDMR + bușilea. Recunosc, Doamne, și această alăturare de cuvinte mi-a apărut în minte.

Prin rânduiala Ta, Doamne, până la urmă o asociație numită Minority Rights a și dat în judecată orașul. Și a câștigat. După aia a pierdut. Îmi amintesc bine de ziua aia. Stăteam în Insomnia când un număr de tineri încruntați (între ei, Bethlendi András) au intrat. Am început să ne vărsăm năduful. Am făcut planuri. În ziua aceea s-a născut grupul Musai-Muszáj. După aia am inventat Premiile Intoleranței, flashmoburile de joi (aia cu Tăierea Panglicii în Lung e preferata mea, și apropo, megafonul folosit atunci e în mașina mea) și Primăvara celor O mie de Procese. Și să vezi miracol, dacă la primele flashmoburi UDMR făcea ca broasca în piftie, până la urmă acțiunii Primăvara celor o Mie de Procese s-au alăturat mai mulți UDMR-iști, ca persoane fizice.

Dar acum iar m-am luminat din nou, Doamne. Nici vorbă că Uniunea, când are nevoie să se-mbățoșeze, mai împrumută din bețele civilior, făcând mai vizibil că în grădina lor așa ceva crește mai rar. Nici vorbă. Aici învățătura mea este ca omul să-și ofere cu candoare rodurile grădinii sale de civil și apoi alea merituoase o să fie cu grație transplantate. Îți mulțumesc, Doamne!

V.     În încheiere, cazul Porților Orașului. Azi numai despre asta ți-aș mai povesti. Așa cum ți-e cunoscut, în 2014 s-a lansat în Cluj concursul așa-numitului Sistem de Comunicare Integrată în Oraș. Printre altele, proiectul conținea construcția a șase totemuri la intrările în oraș – de aceea numea comunitatea politică locală proiectul “Porțile Orașului”. În fine, treaba mergea, ăsta a scos concursul, ăștia au depus aplicație, ăla a câștigat, toate bune, minden jó, alles gut, Consiliul Local l-a și votat prin martie 2015. Doar că executarea s-a înecat și de această dată, și și azi numai ne uităm după ea. E drept că nu am văzut nimic din mușchii încordați pe sub Palton ai Supereroilor noștri Politici și n-am aflat nici de luptele dintre titani, dar bănuesc că Contextul era Complex și Negocierile erau în Toi. Ce am văzut în schimb era trasul neputincios din umeri. Mea culpa dar din acest caz eu ce am reținut, era UDMR + ie ie ie (cu dat resemnat din mână).

Ce făceam eu între timp? Poi știi, Doamne, în 2014 eu lucram deja de vreo doi ani pentru Asociația Cluj Capitală Culturală Europeană. Și acum mai contribui. Înainte, vreo doi ani am tot insistat pe lângă administrație că da trebuie acest proiect, trebuie acest proiect. Să nu o mai tot lungesc: am contribuit consistent la scrierea acelui proiect. Na, asta s-a ales de el.

Dar acum iar m-am luminat, o, Doamne. Nu e vorba aici că UDMR se mișcă mai precaut în spațiul politic decât mă mișc eu când mă trezesc în vana cu apa răcită. Nu e vorba că după știrea mea UDMR n-a reușit să gândească și să implementeze nici măcar un program multianual, pe mai multe segmente sociale care să alăture comunitatea maghiară a orașului cu cea română într-un spirit intercultural – dacă nu pentru altceva, ca să semnaleze colegilor de breaslă, specializați pe discursul urii și manipulare că numărul clujenilor care pun botul la așa ceva e în scădere. Nu e vorba că viceprimarul vorbește inteligent despre interculturalitate, dar câteodată nu se istovește să se adreseze cetățenilor români în limba română (nici în campania sa din acest an).

Nu e vorba nici că poate e mai bine pentru toată lumea dacă maghiarimea rămâne un fel de fermă, un mediu endogen de generat voturi. În acest context bineînțeles nici Fundația Communitas nu dă banul public - așa cum distribuie dilerul jointuri free în curtea liceului – ca să întrețină dependența unor Organizații Alese de UDMR. Bineînțeles nu e vorba nici că aceste asociații ar prelua de bună voie în statutul lor – ca un fel de jurământ de fidelitate - porțiuni din Statutul UDMR. Acest lucru este perfect ok, având în vedere că și Kovács Péter, președintele executiv al UDMR declară așa. Și nu e vorba că UDMR își ține captiv electoratul prin această nobilime culturală mică și mijlocie. UDMR nu folosește acest mecanism ca să-și stabilizeze reproducția de capitalul politic, ținând-o în circulație internă și apărând-o de alunecările de opinie. Nuu, nici vorbă.

Despre altceva e vorba, o, Creatorul meu. E vorba că din cauza acestor multe lucruri enumerate mai sus am din ce în ce mai puține motive să mai cred în Uniune. În câțiva oameni încă, poate.

E vorba că la Uniune muncesc pe brânci niște oameni care cred sincer că ceea ce fac e important. Și și este. E vorba că munca lor e superstresantă, și știu asta pentru că am văzut sau mi-au zis-o. Am avut și poate mai am acolo prieteni. Cuvintele mele pot sau au putut să-i doară. Îmi cer iertare pentru asta, și regret dacă i-am jignit.

Dar totuși: În lumina celor descrise mai sus protocolul proaspăt semnat pare mai degrabă un rezultat al conjuncturii care prefigurează mirajul Capitalei Culturale Europene pentru PNL decât rezultatul firesc al muncii asumate de construcție comunitară al UDMR. Majoritatea experiențelor mele, trăite în ultimul sfert de secol cu UDMR tind spre această concluzie. Tot din astea mi se compun și complexul meu de prejudecăți, paranoia metastazică și mea culpa.

Și tot de aici provine faptul că atunci când am citit protocolul PNL-UDMR – pe lângă meritul incontestabil că e Primul Asemenea Protocol Public de Acest Gen – mi-au sărit în ochi câteva detalii derutante, precum:

-       cât timp comunicatul UDMR care anunță protocolul vorbește despre “asumarea” unor hotărâri, protocolul propriu-zis vorbește doar despre “promovare”. Această diferență o consider notabilă.

-       cât timp protocolul vorbește despre “executare” în cazul Intrărilor în Oraș, el nu pomenește nimic despre plăcuțele bilingve din Cluj. Cazul acestora este prins în termenul general “promovarea hotărârilor”. Asta cu toate că atât în cazul Întrărilor în Oraș și a plăcuțelor bilinvge există deja Hotărâri de Consiliu Local valabile.
.
-       protocolul nu conține termeni de execuție. Încrederea e o treabă frumoasă, dar de câți ani stă acel HCL cu plăcuțele ne-executate? Paisprezece? Acorduri de principiu am mai văzut.

Sumarizând cele enunțate până acum, mi se pare riscant să enunț că protocolul PNL-UDMR face ceea ce teaserul său promițea.Sunt neliniștit. Această neliniște e motivația primară a prezentului text.

PS.: M-aș bucura să fiu eu singurul cârcotaș din Ardeal pentru care acel “mod transparent pentru toți” enunțat de UDMR nu e chiar transparent. Din cauza asta nu mă prea pot simți nici parte a acelui “toți” enunțat de UDMR. Lipsa mea de încredere probabil o să mă cârmeze spre noi traume existențiale. Dar Doamne, poate nici nu e sigur că îmi doresc să aparțin unui “tot” congregațional unde Sfântul Protector este tot Verestóy Attila  (http://www.crji.org/?idT=88&idC=88&idRec=4045).


PS2.: Textul are și versiune în limba maghiară.

Comentarii

Translate this blog