sâmbătă, 9 iulie 2016

În căutarea direcției pierdute

     
photo credit: Dan Gaftone
În amintirea vecinului Ilie Tompa, alături de care am râs sănătos în repetate rânduri, din păcate prea grabnic plecat dintre noi

Musai să fac o confesiune legată de preferințele mele muzicale și de muzicile care mi-au amprentat fibra lăuntrică în anii zgomotoși și năuci ai adolescenței. Vreme de vreo trei ani formația mea de suflet a fost Direcția 5, tocmai în perioada lor de come-back în forță prin cooptarea vocalistului Cristi Enache și prin lansarea unor hituri precum Dacă ai ști, Am nevoie de tine etc. La început m-a scos din sărite mecla vopsită blond a numitului vocalist, chiar dacă-mi plăcea susurul nostalgic al piesei Dacă ai ști, dar prin hiturile ulterioare și prin revenirea la culoarea naturală a părului mi-au intrat la suflet, acompaniindu-mi durerile și frămîntările pubertății. Pînă în vara lui 2002 colecționasem toate albumele (inclusiv cel live și un EP) lansate de aceștia și le ascultasem de mi-erau mai familiare versurile lor decît cele ale poeților canonici băgați pe gît de programa școlară. Ulterior, aveam să constat că Direcția 5 e o formație pe care are sens să o menționezi printre preferințele de căpătîi doar în discuțiile cu fetele. Unele fete.
       Era prin 99-2000, cînd am fost lovit de revelația muzicii continue prin intermediul Atomic Tv, după ce fratele meu izbutise să conecteze Olt-ul nostru la rețeaua de cablu printr-un aranjament cu generosul vecin Ilie, posesor de abonament. Din șuvoiul de hituri românești și internaționale, cîteva mi-au intrat rapid sub piele, scoțîndu-mă treptat din febra techno și dance datorată influenței fratelui meu, mare fan 2Unlimited, Doctor Alban și Dj Bobo. HIM, cu al lor Join me, Bon Jovi cu baladele sale și Direcția 5 mi-au străpuns urechile și m-au împins spre un fanatism de care greu am mai fost capabil ulterior. Urme ale acestei intense pasiuni mai pot fi și astăzi descoperite prin gospodăria părinților mei, atît prin colecția de casete (majoritatea piratate) rămase într-o vitrină a casei de la Telciu, cît și prin scrijeliturile mele pe pereții grajdului, șoprului sau a WC-ului din grădină. Inclusiv pe stălpul și pe podul din fața casei părintești, precum și pe pietrele mai mari din valea ce șerpuiește prin fața aceleiași case mi-am însemnat obsesiile melomane în faza lor de maximă intensitate: Direcția 5, Him, Sepultura, Metallica, U2, Iron Maiden.

       Erau ani grei, cînd coolness-ul își croia drum prin văile și pe ulițele satului, tapetînd profilul unei întregi generații aflată în plină emancipare. Gigi de la Cluj ne adusese hip-hop-ul și manelele, Atomicul lărgea paleta muzicală, iar părinții încă rezistau cu Aurel Tămaș, Pomohaci și Valeria Peter Predescu. Tovarășii mei de discotecă și sindrofii improvizate prin casa lui Gigi s-au aruncat degrabă în mrejele hipnotice ale hip-hop-ului, învățînd versuri, îmbrăcînd haine largi și colecționînd casete, fapt ce făcea ca pasiunea mea pentru Direcția 5 să pară cel puțin bizară, deși achiziția primei casete (albumul Cîntece noi cu Direcția 5) s-a petrecut cu ajutorul lui Nicu M., pentru că și el găsea potrivite anumite cîntece în momentele de zbucium emotional datorate vreunor vremelnice îndrăgosteli. Dar eu eram mai mereu chinuit de demonii dragostei, așa că astfel de sonorități și versuri dulcege constituiau un soundtrack cît se poate de adecvat pentru lungul șir de chinuri și reverii. Norocul meu îl reprezentase faptul că în gașca noastră eu eram Poetul, ăla care scrie, astfel că era cît se poate de înțeles apetitul constant pentru muzici sensibile și lăcrămoase. Și pentru că mă iubeau mult, tovarășii de sindrofii sau poker pe mărunțiș aveau grijă să-mi strecoare în playlist-ul reuniunilor noastre cîteva din piesele dragi mie.
       Dacă hip-hop ascultam și eu mai mult pentru că ținea de profilul (în construcție) de șmecher în ascensiune, manelele m-au convins mai rapid, cel puțin în faza de început, așa că lungile seri de ascultări din Guță, Adi de la Vîlcea, Minune, Vijelie și ce mai aducea Gigi de pe la Cluj, erau veritabile călătorii muzicale însoțite de chiote de entuziasm sau vaiete de jale și chin. Armonia genurilor și fericirea naivă întru muzici pestrițe avea să se destrame brutal în clasa noua, cînd am avut brusc șocul incompatibilității dintre muzicile „de calitate” (rock, hip-hop și pe alocuri house sau techno) și „muzicile prostimii”, manifestările inculturii. La Năsăud mai făceam schimb de casete cu unii colegii sau colege, mai ales că în acceași perioadă m-am procopsit cu o bogată colecție de heavy-metal de la vecinul Nelu Bumbu, roacker legendar din stirpea nouăzecistă, care remarcase cu încîntare orientările mele muzicale. După ce m-am afișat cu mîndrie prin clasă cu albume din Maiden, Judas Priest, Sepultura, Metallica, Megadeth etc., m-am prezentat într-o zi cu un album de Adi de la Vîlcea, primit de la Gigi, pe care unul dintre colegi l-a trîntit cu dispreț de parchetul clasei, lămurindu-mă scurt și concis că n-are cum să-mi placă amîndouă. Carcasa s-a spart dar caseta a supraviețuit încă un an, pînă cînd am decis să-mi înregistrez pe ea un album Metaliica, decizie regretată ulterior. De atunci am început să duc o viață dublă. La Năsăud eram exigent în gusturi muzicale, încercam pe cît posibil să frecventez cercuri emancipate, să mă inițiez în muzici tot mai inaccesibile, ajungînd pînă pe înaltele culmi ale black și death-metal-ului, în timp ce la Telciu, cu tovarășii mei de nădejde și cu Gigi tot mai tare adîncit în pasiunea pentru manele și muzici lăutărești, petreceam de zor pe muzici lipsite de prestigiu, deși dobîndisem un aer de sclifoseală tot mai vizibil. Deja prin discotecă strîmbam uneori din nas cînd se puneau manele, deși unele-mi plăceau mai mult decît eram eu dispus să recunosc, iar versurile lor mi-erau mai familiare decît multe ale noilor mele formații de suflet. Mi-am tras și vreo cîteva tricouri cu mortăciuni, deși mult rîvnitele plete am ajuns să le pot purta doar prin facultate datorită îndărtniciei tatălui meu care mă amenința cu o tunsoare nocturnă operată cu forgauăle (foarfecile de tuns oile). Însă, cînd venea momentul ”bluzurilor” și începea canonicul colaj ”Wind of Changes-Roses are Red-It must have been love-Diamante și smaralde”, mă dezlănțuiam cu înflăcărare, dezvăluindu-mi afinitățile profunde. Mare noroc am avut că baladele celor de la Scorpions erau tare îndrăgite în discotecă, pentru potențialul lor de facilitare a apropierii între inamorați, că altfel nu știu cum mi-aș fi putut manifesta vîrtoasele măcinări emoționale.

       În vara lui 2002 mi-am atins visul de a lucra barman la Hovrea, unde pe timpul zilei puneam „muzică bună”, atît din colecția proprie, cît și din colecția Letiției, patroana localului. Seara însă, pentru că trebuia să dăm poporului ce-i al poporului, manelele și alte muzici mai puțin elevate își intrau în drepturi. În acea vară, Liviu Guță (ulterior și-a pierdut dreptul de a folosi numele de Guță) rupea tot în discotecă, bar sau alte terase din sat cu hit-ul 4 nopți și 4 zile și oricît mă frustra succesul acestei piese în rîndul localnicilor, oricît căutam eu să-I lămuresc pe unii că e muzică proastă, am sfîrșit prin a-i învăța versurile, prin a o fredona și prin a o lega de consumarea scurtei iubiri văratece ce mi-a îmbujorat obrajii și mi-a destăinuit relevanța versurilor.

Comentarii

Translate this blog