 |
| photo credit: Dan Gaftone |
Musai să fac o confesiune legată de preferințele mele
muzicale și de muzicile care mi-au amprentat fibra lăuntrică în anii zgomotoși
și năuci ai adolescenței. Vreme de vreo trei ani, formația mea de suflet a fost
Direcția 5, tocmai în perioada lor de come-back în forță, prin cooptarea
vocalistului Cristi Enache și prin lansarea unor hituri precum Dacă ai ști, Am nevoie de tine etc. La început m-a scos din sărite mecla vopsită
blond a numitului vocalist, chiar dacă-mi plăcea susurul nostalgic al piesei Dacă ai ști, dar prin hiturile
ulterioare și prin revenirea la culoarea naturală a părului, mi-au intrat la
suflet, acompaniindu-mi durerile și frămîntările pubertății. Pînă în vara lui
2002 colecționasem toate albumele (inclusiv cel live și un EP) lansate de
aceștia și le ascultasem de mi-erau mai familiare versurile lor decît cele ale
poeților canonici băgați pe gît de programa școlară. Ulterior, aveam să constat
că Direcția 5 e o formație pe care are sens să o menționezi printre
preferințele de căpătîi doar în discuțiile cu fetele. Unele fete.
Era prin 99-2000,
cînd am fost lovit de revelația muzicii continue prin intermediul Atomic Tv,
după ce fratele meu izbutise să conecteze Olt-ul nostru la rețeaua de cablu,
printr-un aranjament cu generosul vecin Ilie, posesor de abonament. Din șuvoiul
de hituri românești și internaționale, cîteva mi-au intrat rapid sub piele, scoțîndu-mă
treptat din febra techno și dance datorată influenței fratelui meu, mare fan
2Unlimited, Doctor Alban și Dj Bobo. HIM, cu al lor Join me, Bon Jovi cu baladele sale și Direcția 5 mi-au străpuns
urechile și m-au împins spre un fanatism de care greu am mai fost capabil
ulterior. Urme ale acestei intense pasiuni mai pot fi și astăzi descoperite prin
gospodăria părinților mei, atît prin colecția de casete (majoritatea piratate),
rămase într-o vitrină a casei de la Telciu, cît și prin scrijeliturile mele pe
pereții grajdului, șoprului sau a WC-ului din grădină. Inclusiv pe stălpul și
pe podul din fața casei părintești, precum și pe pietrele mai mari din valea ce
șerpuiește prin fața aceleiași case, mi-am însemnat obsesiile melomane în faza
lor de maximă intensitate: Direcția 5, Him, Sepultura, Metallica, U2, Iron
Maiden.
Erau ani grei, cînd coolness-ul își croia drum prin văile
și pe ulițele satului, tapetînd profilul unei întregi generații aflată în plină
emancipare. Gigi de la Cluj ne adusese hip-hop-ul și manelele, Atomicul lărgea
paleta muzicală, iar părinții încă rezistau cu Aurel Tămaș, Pomohaci și Valeria
Peter Predescu. Tovarășii mei de discotecă și sindrofii improvizate prin casa
lui Gigi s-au aruncat degrabă în mrejele hipnotice ale hip-hop-ului, învățînd
versuri, îmbrăcînd haine largi și colecționînd casete, fapt ce făcea ca
pasiunea mea pentru Direcția 5 să pară cel puțin bizară, deși achiziția primei
casete (albumul Cîntece noi cu Direcția 5)
s-a petrecut cu ajutorul lui Nicu M., pentru că și el găsea potrivite anumite cîntece
în momentele de zbucium emotional datorate vreunor vremelnice îndrăgosteli. Dar
eu eram mai mereu chinuit de demonii dragostei, așa că astfel de sonorități și
versuri dulcege constituiau un soundtrack cît se poate de adecvat pentru lungul
șir de chinuri și reverii. Norocul meu îl reprezentase faptul că în gașca
noastră eu eram Poetul, ăla care scrie, astfel că era cît se poate de înțeles
apetitul constant pentru muzici sensibile și lăcrămoase. Și pentru că mă iubeau
mult, tovarășii de sindrofii sau poker pe mărunțiș aveau grijă să-mi strecoare
în playlist-ul reuniunilor noastre cîteva din piesele dragi mie.
Dacă hip-hop ascultam și eu mai mult pentru că ținea de
profilul (în construcție) de șmecher în ascensiune, manelele m-au convins mai
rapid, cel puțin în faza de început, așa că lungile seri de ascultări din Guță,
Adi de la Vîlcea, Minune, Vijelie și ce mai aducea Gigi de pe la Cluj, erau
veritabile călătorii muzicale însoțite de chiote de entuziasm sau vaiete de
jale și chin. Armonia genurilor și fericirea naivă întru muzici pestrițe avea
să se destrame brutal în clasa noua, cînd am avut brusc șocul
incompatibilității dintre muzicile „de calitate” (rock, hip-hop și pe alocuri
house sau techno) și „muzicile prostimii”, manifestările inculturii. La Năsăud
mai făceam schimb de casete cu unii colegii sau colege, mai ales că în acceași
perioadă m-am procopsit cu o bogată colecție de heavy-metal de la vecinul Nelu
Bumbu, roacker legendar din stirpea nouăzecistă, care remarcase cu încîntare
orientările mele muzicale. După ce m-am afișat cu mîndrie prin clasă cu albume
din Maiden, Judas Priest, Sepultura, Metallica, Megadeth etc., m-am prezentat
într-o zi cu un album de Adi de la Vîlcea, primit de la Gigi, pe care unul
dintre colegi l-a trîntit cu dispreț de parchetul clasei, lămurindu-mă scurt și
concis că n-are cum să-mi placă amîndouă. Carcasa s-a spart dar caseta a
supraviețuit încă un an, pînă cînd am decis să-mi înregistrez pe ea un album
Metallica, decizie regretată ulterior. De atunci am început să duc o viață
dublă. La Năsăud eram exigent în gusturi muzicale, încercam pe cît posibil să
frecventez cercuri emancipate, să mă inițiez în muzici tot mai inaccesibile,
ajungînd pînă pe înaltele culmi ale black și death-metal-ului, în timp ce la
Telciu, cu tovarășii mei de nădejde și cu Gigi tot mai tare adîncit în pasiunea
pentru manele și muzici lăutărești, petreceam de zor pe muzici lipsite de
prestigiu, deși dobîndisem un aer de sclifoseală tot mai vizibil. Deja prin
discotecă strîmbam uneori din nas cînd se puneau manele, deși unele-mi plăceau
mai mult decît eram eu dispus să recunosc, iar versurile lor mi-erau mai familiare
decît multe ale noilor mele formații de suflet. Mi-am tras și vreo cîteva
tricouri cu mortăciuni, deși mult rîvnitele plete am ajuns să le pot purta doar
prin facultate, datorită îndărătniciei tatălui meu, care mă amenința cu o tunsoare
nocturnă operată cu forgauăle (foarfecile de tuns oile). Însă, cînd venea
momentul ”bluzurilor” și începea canonicul colaj ”Wind of Changes-Roses are
Red-It must have been love-Diamante și smaralde”, mă dezlănțuiam cu
înflăcărare, dezvăluindu-mi afinitățile profunde. Mare noroc am avut că
baladele celor de la Scorpions erau tare îndrăgite în discotecă, pentru
potențialul lor de facilitare a apropierii între inamorați, că altfel nu știu
cum mi-aș fi putut manifesta vîrtoasele măcinări emoționale.
În vara lui 2002 mi-am atins visul de a lucra barman la
Hovrea, unde pe timpul zilei puneam „muzică bună”, atît din colecția proprie,
cît și din colecția Letiției, patroana localului. Seara însă, pentru că trebuia
să dăm poporului ce-i al poporului, manelele și alte muzici mai puțin elevate
își intrau în drepturi. În acea vară, Liviu Guță (ulterior și-a pierdut dreptul
de a folosi numele de Guță) rupea tot în discotecă, bar sau alte terase din sat
cu hit-ul 4 nopți și 4 zile și oricît
mă frustra succesul acestei piese în rîndul localnicilor, oricît căutam eu să-I
lămuresc pe unii că e muzică proastă, am sfîrșit prin a-i învăța versurile,
prin a o fredona și prin a o lega de consumarea scurtei iubiri văratece ce mi-a
îmbujorat obrajii și mi-a destăinuit relevanța versurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu