Treceți la conținutul principal

Comunismul straniu şi anticomunismul firesc la Lucian Boia

   Cred că Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe), ultima lucrare a istoricului Lucian Boia, este o carte care s-a lăsat aşteptată mult prea mult. După ce a demolat miturile naţionale româneşti şi ne-a lămurit De ce e România altfel, Boia nu putea să-şi lase cititorii cu buza umflată de curiozitate cu privire la ce a însemnat comunismul românesc. Nu-i ca şi cum săracii cititori ar fi fost lăsaţi în ceaţa incertitudinii, în ceea ce priveşte angajamentul pentru sau împotriva comunismului, căci ştim cu toţii bine, publicul căruia i se adresează Lucian Boia vorbeşte şi asumă deja noua limbă de lemn a anticomunismului. Era nevoie doar de un tratament pe larg al problemei; o carte de istorie de accesibilitate generală cum numai Lucian Boia poate să scrie, care să întărească convingeri deja însămânţate în mentalul public de către elitele intelectuale ale ultimului sfert de veac. Şi iac'aşa ajungem în faţa unei lucrări care îşi propune să spună strania istorie a comunismului românesc, deşi nu-i nimic straniu în această istorie – este aceeaşi istorie a comunismului românesc pe care o citim de 25 de ani încoace – cum nu este nimic straniu nici în anticomunismul lui Lucian Boia – acelaşi pe care-l afişează elitele de aceiaşi 25 de ani încoace.

    În lipsa unei metodologii (se iartă! este o lucrare de popularizare), autorul demarează cu terminologia, şi o face în cel mai tautologic mod posibil:

“În această carte, comunismului i se va zice, simplu şi invariabil, comunism: ceea ce trebuie să admitem că a şi fost.” (p. 9)
După care urmează ceva consideraţii superficiale cu privire la confuzia dintre „socialismul comunist” şi „socialismul occidental”, leninism, stalinism, calea către comunism prin socialism, „comunismul cu faţă umană” şi alte asemenea banalităţi care nu spun nimic despre proiectul comunist aşa cum a fost el imaginat în secolul al XIX-lea şi nici despre proiectul comunist aşa cum a fost el pus în practică în secolul XX. Nimic despre structura societăţii comuniste româneşti! Un istoric marxist ar fi făcut o treabă mai bună în a califica comunismul românesc drept ceea ce „a şi fost”. Adică un sistem economico-politic care are mai multe asemănări cu capitalismul (un capitalism de stat, cum ar spune unii) decât cu „comunismul”, în care proprietatea asupra mijloacelor de producţie ajunge din mâinile unor privaţi la bunăvoia unei birocraţii, în care relaţiile de muncă capitaliste sunt păstrate, ierarhiile rebotezate, munca rămâne retribuită salarial, marfa tot marfă (cu tot fetişismul ei), iar piaţa tot piaţă de consum (deşi nu la fel de dezvoltată), supusă aceloraşi fluctuaţii internaţionale şi funcţionând în sistemul creditării, la fel ca şi versiunea ei globală. Lipsit fiind de legitimitate politică, îngrădind drepturile şi întreţinând un aparat represiv masiv, dar în acelaşi timp asigurând şi o protecţie socială nemaiîntâlnită până atunci (asigurarea nevoilor de muncă, sănătate, educaţie şi locuire pentru marea masă a populaţiei), regimul comunist din România se afişează mai degrabă ca ruda sinistră a statului bunăstării de tip occidental. Însă nimic din toate acestea nu aflăm de la Lucian Boia. În schimb, aflăm că: „Comunism «neîntinat» nu există şi nu poate exista. [...] Comunism fără dictatură nu se poate (sau se poate, dar atunci încetează să mai fie comunism!). [...] Un comunism «deschis», permiţând diversitatea opiniilor, concurenţa partidelor şi libertatea alegerilor, ar fi încă mai utopic decât comunismul «final» preconizat de Marx.” (p. 11)
    Verdictul fiind dat fără nicio preocupare pentru argumentare, Lucian Boia procedează la radiografierea regimului comunist românesc pe aceleaşi căi bătătorite de istoriografia comunismului: partidul, represiunea, rezistenţa, industrializarea, revoluţia etc. Tratamentul problematicii este atât de conformist (cu câteva excepţii menite să şocheze, la care voi reveni), încât ceea ce sare în ochi nu este capacitatea analitică a istoricului, ci simplificările, reducţiile şi deformările de tot felul. Între care:
  • Karl Marx se face la fel de vinovat de crimele comunismului, cum se face Adolf Hitler de cele ale nazismului: „Marx, oricât l-am contrazice, e mai respectabil decât Hitler, iar Capitalul oferă totuşi o lectură mai elevată decât Mein Kampf (ceea ce nu înseamnă că fondatorul comunismului ştiinţific ar avea, fie şi indirect, mai puţine victime pe conştiinţă decât fondatorul celui de-al Treilea Reich)” (pp. 65-66). Pentru Boia contează prea puţin că, dintre cei doi, doar unul semna decrete de deportare în lagăr şi nici că Marx era îngropat de multă vreme deja, când ororile staliniste se desfăşurau în tot spaţiul sovietic (mai mult sau mai puţin în numele său).
  • Reducţionism etnic. Evreii, cu adevărat numeroşi în rândurile partidului, oricât s-ar fi lepădat de identitatea lor iudaică, numindu-se „internaţionalişti”, rămân, în cele din urmă... evrei „Pornind de aici, ar fi totuşi aberant să spunem că nici un evreu nu s-a aflat în ierarhia comunistă românească. «Internaţionalii» erau totuşi evrei, pornind de la condiţia de evrei deveniseră «internaţionali»” (p. 84) Asta este! Când identitatea ta a fost hotărâtă printr-o tăietură de bisturiu în timpul ceremoniei de brit milah nu te mai poţi eschiva cu tertipuri internaţionaliste. N-ai ce-i face!
  • Reducţionism etnic 2.0. Românul, chiar dacă etnia l-a lăsat intact din  punct de vedere fizic, este marcat de numeroase tare naţionale, dintre care supuşenia, care s-a manifestat din plin în perioada comunistă, explică şi firava rezistenţă a poporului: „S-ar putea spune că societatea românească şi-a respectat astfel lunga ei tradiţie de pasivitate, de acceptare fatalistă a întorsăturilor istoriei. Strategia românului (supus, de-a lungul timpului, atâtor năvăliri şi stăpâniri) este să stea cu capul plecat, aşteptând să treacă furtuna [...].” (pp. 95-96)
  • Legitimarea „evadării prin cultură”, „o formă mai autentică de rezistenţă” decât rezistenţa prin cultură: „Sunt intelectuali care îşi amenajează «insule» de libertate cât mai departe de raza de acţiune a ideologiei oficiale. Nu atacă frontal regimul, dar refuză compromisul, aşa că sunt ţinuţi la margine, iar impactul lor social e inevitabil limitat; îi vom vedea în prim-plan dupăn 1989, uşor de recunoscut prin completă şi fireasca lor detaşare de schemele de gândire comuniste.” (pp. 105-106) Mitläufereală adusă (iarăşi!) la rang de rezistenţă.
  • Sadism/masochism istoric, în funcţie din ce direcţie priveşti: „Ceauşescu n-a fost o simplă întâmplare nefericită. Dacă românii l-au avut e fiindcă l-au meritat (nu toţi, fireşte, şi nu neapărat fiecare în parte, dar societatea românească definită ca organism global).” (p. 120)
  • Justificarea devalizărilor post-comuniste: „Unii se lamentează: cum să vinzi ditamai întreprinderea pe câţiva dolari? Bine, dar, dacă nu producea decât pierderi, până şi cei câţiva dolari se cheamă că n-au fost un preţ chiar atât de rău.” (p. 202)
Iar acestea nu sunt cele mai şocante lucruri pe care le poate spune Lucian Boia, pentru că Boia reuşeşte să contrarieze chiar şi gândirea de dreapta autohtonă prin recunoaşterea meritelor regimului comunist (se abate de la „linie”, cum ar zice Cristian Pătrăşconiu într-un interviu cu privire la carte). O face, însă doar din poziţia cârcotaşului. Aşadar, mulţi au beneficiat de „o extraordinară mobilitate socială”, dar în realitate doar „li s-a dat sentimentul că sunt importanţi, că au făcut paşi înainte în viaţă.” (p. 78); Boia remarcă creşterea substanţială a producţiei, dar „problema este că toate aceste performanţe corespundeau unei industrializări de sfârşit de secol XIX, şi nu de sfârşit de secol XX. Erau în întârziere cu o sută de ani.”, deplângând apoi slaba dezvoltare a sectorului de servicii, adevărata bază economică a societăţilor occidentale contemporane (p. 143); prosperitatea anilor 60, împreună cu timida liberalizare care a acompaniat-o, nu pot fi decât „un surogat de prosperitate” şi un „simulacru de libertate” (p. 101). Concluzia de neevitat, cu un accent grav pe butaforia experienţei directe a individului cu regimul: „Cei care au profitat sau au avut cel puţin impresia de a fi profitat de pe urma acestui regim (subl. mea) au fost cu siguranţă mai numeroşi decât cei care au suferit.” (p. 102) Iar cu asemena consideraţii, Lucian Boia ridică anticomunismul la un nou nivel al penibilului. Dacă până acum elitele nu găseau nimic bun de spus la adresa regimului comunist, în Strania istorie, Boia se vede nevoit, în faţa evidenţelor documentare, să-i recunoască performanţele, doar ca să le descalifice mai apoi ca iluzorii. Este un tertip jenant al lui Lucian Boia, prin care se eschivează de tristul adevăr care face de râs întreaga experienţă democratică şi economică postcomunistă: anume faptul că în epoca dictaturii ceauşiste, mai ales în deceniile şase şi şapte, România a atins cel mai înalt nivel de dezvoltare din întreaga sa istorie [1].
    Dar în sfârşit, toate acestea nici măcar nu au importanţă în economia ideologică a textului. De fapt, aproape toată cartea poate fi ignorată, grosul capitolelor care o alcătuiesc nefiind decât un preambul pentru aceleaşi concluzii obosite cu privire la comunism pe care ni le-au servit elitele după revoluţie. Una priveşte, în mod evident, falimentul ideologiei comuniste. Pentru Boia, comunismul nu e decât unul dintre multele milenarisme care au ieşit la suprafaţă de-a lungul istoriei, „o soluţie imaginară”, o utopie, „fie ea şi generoasă la origini” (p. 11). Lăsând totuşi la o parte faptul că însuşi Karl Marx a avut prea puţine de spus despre societatea comunistă, poate tocmai pentru a nu cădea în utopismul pe care l-a criticat toată viaţa[2], ceea ce face Lucian Boia este să oculteze grosul „învăţăturii marxist-leniniste” (după cum încă i se adresează el, la modul ironic) care se formulează ca o critică judicioasă şi îndreptăţită la adresa capitalismului, una dintre puţinele cu o acceptare largă. Faptul se înţelege de la sine, căci ce am avea de reproşat capitalismului? Dacă nu funcţionează, îşi urmează Lucian Boia raţionamentul, este pentru că, deşi „Comunismul a pierdut partida. Comuniştii însă au câştigat-o.” (p. 205) Dacă s-a furat în postcomunism, este pentru că oamenii au păstrat moralitatea ambiguă a lui homo sovieticus, care, trăind într-o societate lipsită de proprietate privată, poate fura în neştire din „întreaga avuţie naţională [...], adică a tuturor, adică a nimănui.” (p. 203) Dacă democraţia nu funcţionează, e fiindcă clasa politică actuală se trage în majoritate din structurile comuniste. „Ce ne facem însă cu confuzia intelectuală? Tot din comunism provine.” (p. 205)
    Capitalismul românesc se dovedeşte astfel mult mai sensibil la „întinare”, spre deosebire de comunism, căruia i se refuză orice nuanţă („Comunism «neîntinat» nu există şi nu poate exista... Comunism fără dictatură nu se poate”). Căci la noi, „modelul pare a fi nu capitalismul modern, îmblânzit, ci capitalismul sălbatic al «acumulării primitive»” (p. 204) Mai e, deci, mult până să atingem faza capitalismului cu faţă umană! Oricâtă răbdare am avea însă, dacă aruncăm un ochi şi asupra lucrării lui Cornel Ban, o să ne lămurim că România post-socialistă a beneficiat, de fapt, de unele din cele mai „moderne” practici economice neoliberale, poate chiar de-a dreptul avant-gardiste, atât de avansate încât şi FMI s-a arătat îngrijorat de făgaşul pe care a luat-o ţara. Nu de prea mult capitalism a dus lipsă România după 1989, ci, în mod paradoxal, de prea puţin „comunism”.
    Aceste lucruri contează însă prea puţin pentru Lucian Boia. Cartea lui, slab documentată, prost argumentată (sau neargumentată), plină de deformări, necritică cu trecutul comunist şi prezentul postcomunist (deficienţe pe care formatul de eseu pe care-l abordează nu le scuză, de altfel), rămâne, la capătul parcurgerii ei, nimic altceva decât un instrument ideologic de demobilizare, ca multe alte producţii de gen din ultimul sfert de veac. Căci nu are alt scop, se pare, decât de a anestezia conştiinţe, măcar şi vag indignate de traiul în capitalism. N-are rost să cauţi răspunsuri la problemele societăţii în care trăieşti la Marx, pentru că ideile sale s-au dovedit impracticabile. Comunismul a fost o aberaţie a dezvoltării umane naturale. „Contravenea naturii umane şi mecanismului firesc al societăţilor.” (p. 182), spune Lucian Boia, uitând probabil că practică acelaşi soi de teleologie pe care o critică la Marx, şi ignorând că şi capitalismul e tot o „construcţie artificială”, la fel ca şi comunismul [3]. Nu pentru că ne îndeamnă să visăm mai puţin la egalitate şi dreptate este de criticat lucrarea lui Lucian Boia, ci pentru că exclude posibilitatea de a accepta critica marxistă ca o critică pertinentă la adresa capitalismului.
    Or, în acest chip de instrument de demobilizare, cartea lui Boia este cât se poate de eficientă, pentru că publicul ţintă al acesteia (ca al tuturor lucrărilor semnate de el), este exact acel segment al clasei de mijloc, lucrătoare la multinaţionale, care a suferit cel mai mult dezamăgirile postcomunismului. Acestora le spune Lucian Boia că problema nu este la angajatorii lor, care-i plătesc la salarii de subzistenţă, le fură munca şi fac profituri uriaşe pe care le ascund în offshore-uri, beneficiind, între timp, şi de scutiri de taxe sau subvenţii de la guvern sau UE. Nu, problema e cu comunismul şi comuniştii, care precum extratereştrii din Dosarele X, se află peste tot, deşi nu-i vede nimeni la faţă. Dar, în sfârşit, adevărul poate chiar este dincolo de noi, undeva în cercurile restrânse ale elitelor intelectuale postcomuniste, de unde se mai scurg periodic sub forma unor eseuri cu potenţial de bestseller.


1   Cu privire la performanţele economice şi sociale ale regimului comunist românesc vezi Cornel Ban, Dependenţă şi dezvoltare – Economia politică a capitalismului românesc, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2014, pp. 41-82.
2   Puţinele idei cu privire la cum ar trebui să arate societatea comunistă la Marx sunt adunate aici: https://www.nyu.edu/projects/ollman/docs/vision_of_communism.php
3   Întreaga discuţie la Ellen Meiksins Wood, Originea capitalismului, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii