Treceți la conținutul principal

Un prim-ministru pentru liniștea ta

sursa foto: www.adelin-petrișor.ro


În 28 februarie 1945, își încheia scurtul mandat de prim ministru al României generalul Nicolae Rădescu. Fusese prim-ministru aproape trei luni, înlocuind un alt general care preluase frâiele puterii după debarcarea altui general, mult mai cunoscut…  Sunt mai bine de 70 de ani de atunci, de la acel context geopolitic delicat, când „adversarii noștri erau cu ochii pe noi” iar proaspeții noștri aliați „urmăreau atent tot ce facem”. Ca și atunci, azi „nu ne permitem dispute politice interne care să afecteze securitatea țării.” Cuvintele îi aparțin fostului prim-ministru Mihai Răzvan Ungureanu, actualmente re-înscăunat ca director al Serviciului de Informații Externe. De formație istoric și cu patalama de profesor universitar în domeniu. Consacrat ca tânără speranță a politicii autohtone și cu „certe calități”, după cum confirmă un alt general, de asemenea prim-ministru al României (interimar), recent înscăunat tot din motive de criză și de asemenea preocupat în grad ridicat de „securitatea națională”. În timpul ăsta, afirmațiile grave, cu iz de responsabilitate, care subliniază contextul geopolitic sumbru, datorat unei agresivități fără precedent (și, totuși, caracteristică) a Rusiei, sunt completate de schimbări de legi pentru a permite aliațiilor noștri (alții, față de vremurile cînd aveam alte guverne de generali)  să maseze trupe și armament greu pe teritoriul țării noastre. Sunt măsuri menite să ne securizeze și să ne arate că aliații noștri sunt aici nu ca să fugă la greu.
Recent numitul prim-ministru, Gabriel Oprea, nu-și ascunde apetitul pentru viața de cazarmă, chiar dacă, în pofida macaroanelor ghenerălești ce-I împănează echipamentul și, mai ales, ego-ul hipergonflat, n-a prea pus călcâiul prin unitățile militare. Cel puțin nu alea ale MAPN. Pătruns adînc de responsabilitatea funcției și mai ales de gravitatea contextului care i-a favorizat parvenirea la ditamai locul în viitoarele manuale de istorie, generalul glossy și-a declarat din start fascinația pentru o guvernare cu un puternic suflu cazon, poate și din dorința de a accede la electoratul vulnerabil față de bărbații în uniformă (chiar și pensați) sau la cel cu apetit pentru disciplină militărească.
Toate astea – și multe alte derapaje de la ceea ce s-ar numi democrație - sunt posibile pentru că trăim o situație excepțională. În termeni populari, vremuri grele. Și nu-i vreme de fandoseli democratice, proceduri și tocmeli, așa că e cazul să fie scoasă milităria din pod, chiar și într-o variantă caricaturală, cu un personaj improvizat din intersectarea dintre ceea ce-i mai prost și fudul în armata română, cu miliardarii îngrășați de servicii în perioada de tranziție. Deși, într-o altă cheie, cazul prim-ministrului general Oprea ar putea fi considerat echivalentul capitalist al lui Ceaușescu. Adică, dacă sistemul comunist a fost atît de „corect” și emancipator încît a permis unui cizmar s-ajungă președintele României, sistemul capitalist permite unui fost bodyguard (al lui Miron Cozma) s-ajungă miliardar, general și premier (plus profesor universitar pentru mediul milităresc). Asta dacă scoatem din calcul faptul că dumnealui a fost doar detașat temporar pe lângă Luceafărul Huilei, în acele vremuri grele, de reașezare a societății românești pe temeiuri democratice și capitaliste.

Să revenim la situația excepțională. Nu trebuie să mă credeți pe mine când afirm asta. E de-ajuns să frunzăriți presa de orice fel (chiar și cea rusească, la nevoie),  pentru a observa că mulți jurnaliști și emițători de opinie lămuresc complicațiile ce-au lovit România și pericolele care nu pregetă să o hăituiască. De regulă tabloul e simplu, alb-negru, buni-răi, pentru că, deși unii intelectuali fini admit beneficiul nuanțelor și al judecăților fine, fără partizanate habotnice, recurg la astfel de simplificări pentru că, vorba cronicarului, sunt „supt vremi” și nu-i vreme de stat în cumpănă și de cântărit. Adică-i bai și noi trebuie să avem grijă să ne plasăm de partea bună a istoriei și să arătăm, într-un mod cât mai lipsit de tăgadă, că facem asta. Celor care le ard de poziționări opuse sau de pretinse neutralități (când e clar că nu-i loc de așa ceva) li se pregătesc liste cutrădători, vânduți rușilor sau oricui finanțează opinii anti-americane, în așteptarea unor pogromuri sau linșaje măcar simbolice. Situația excepțională este teoretizată și la nivel academic, o întreagă producție științifică (comparabilă în kilograme și conținut cu producția activiștilor din vechiul regim) contribuind la conturarea cât mai clară a personajelor negative și pozitive în această narațiune simplistă care împinge lumea la măcel.
Gabriel Oprea e disprețuit de multă lume. În primul rând, ofițerii de carieră îi înghit cu greu aerele napoleonice și i-ar băga degrabă-n cur bastonul de mareșal. Dar astea-s vremurile, musai să tacă și să vegheze la numărul și lustrul bocancilor. Apoi, dinspre politică, în afară de oportuniștii grupați din instinct de supraviețuire sub umbrela partidului său progresist, lumea l-ar băga mult mai adînc decît în subteranele tranziției din care a răsărit, datorită talentului său într-ale trădării și datorită coeficientului ridicat de securistică din pedigree-ul său. Dinspre jurnaliști, deși segmente masive din presa bine stipendiată evită să-l atace frontal, nimeni nu l-a luat vreodată în serios ca om politic, oricîte scremete și acrobații ideologice ar fi făcut. Și, deși cele schițate în rândurile de mai sus ar putea constitui argumente împotriva numirii sale ca premier plin după debarcarea operatului (plus lipsa de popularitate și reprezentativitate), tocmai această postură de intrat pe ușa din dos, plus ambiția lui de a fi luat în serios, îl fac numai bun de ocupat o astfel de funcție în vremuri grele, ce necesită mizerii tot mai explicite. Adică, compromisuri, în termeni de specialitate. Dacă unii nădăjduiesc că aliații noștri, constant preocupați de apărarea, exportarea și securizarea democrației, strâmbă din nas în fața unui produs politic ce sintetizează armonios corupția, securistica și impulsurile militărești (să nu zicem dictatoriale), le reamintesc că aceștia au realizat de multă vreme că atunci când ai de-a face cu țări din lumea a III-a, subdezvoltate, ești nevoit uneori (a se citi: e mai eficient uneori) să lucrezi cu cadre militare (fie ele făcute la umbra tunurilor financiare) pentru a menține un climat oportun investițiilor și pentru a evita eventualele derapaje autonomiste sau vreo criză de autocefalită, mai ales când faci eforturi serioase să amplifici un conflict din zonă. Plus că, așa cum arată o întreagă tradiție științifică (sprijinită/dublată de o puternică prejudecată), în astfel de țări, iremediabil orientalizate și balcanizate, despotismul (luminat sau nu)/autoritarismul este cel mai potrivit mijloc de a păstra starea generală de cumințenie și de a satisface nevoile și așteptările unei bune părți a societății. Și e un ingredient indispensabil oricărui proiect realist ce vizează civilizarea și modernizarea acestora.

Firește, exagerez și poate nu am cel mai cumpănit ton. Poate nu reușesc să pricep eu subtilitățile geopoliticii, ale guvernanței și ale ieșirii din perpetua condiție a subdezvoltării, dar turnura pe care o ia viața politică autohtonă, direcția pe care o impune Strategia de Securitate Prezindențială, sporirea prezenței pe teritoriul României a glorioasei armate americane (ceea ce ne-a transformat, oficial, într-o țintă a Rusiei și nu numai) și alte evenimente recente mă fac să cred că această situație excepțională e de lungă durată. De fapt, e necesar doar să recunoaștem că e o constantă și că mereu se vor găsi teoreticieni s-o fundamenteze „științific”, jurnaliști și intelectuali care s-o îngroașe și s-o popularizeze și „tehnocrați” + politicieni care s-o valorifice. În încheiere, că tot ne-a vorbit prim-ministrul de militărie, aștept semnalul mobilizării și organizarea primelor alegeri libere care să consfințească această bizară (ironică?) manifestare a spiritului istoriei.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii