Masacrul și hienele lui

 

autor: Khalid Albaih (http://www.aljazeera.com/indepth/opinion/2015/01/paris-charlie-hebdo-cartoons-att-20151810528121783.html)

    Nici nu s-au răcit bine cadavrele celor uciși în masacrul din redacția publicației Charlie Hebdo că dorința de a înmulți cadavrele prin vărsarea sîngelui altora este pe buzele multora. Evident, nu într-o manieră explicită, asta dacă nu considerăm ideea de a expulza în bloc anumite populații (probabil pe modelul armenilor expulzați din Turcia începutului de secol 20, dornică de omogenitate) tot o formă de masacru. Brusc Islamul și preocuparea pentru libertatea de expresie ca drept fundamental au devenit preocupări de căpătîi pentru mulți semeni, iar Europa s-a transformat într-o cetate asediată și luată-n furci de noi hoarde de barbari. Graba în a condamna crima este absolut legitimă și trebuie făcută în termeni cît mai categorici, însă redarea faptelor și concluziile trase sunt adesea menite să aducă nu înțelegerea faptelor și soluționarea pașnică a unei grave crize, ci combustibil unor ruguri ce ard mocnit alimentînd o sălbatică spirală a violenței.

     Pe de o parte, editorialiști de larg consum, precum Cristian Tudor Popescu, învinovățesc victimele recurgînd la o judecată de tipul „ea și-a cerut-o. Purta mini”, insistînd asupra caricaturilor blasfemice publicate în Charles Hebdo, ca motiv principal al groteștilor evenimente. Multe din caricaturile incriminate îmi par de prost gust și de un umor grosolan, speculînd clișee și niște ținte facile, fie că e vorba de musulmani, creștini etc., dar de aici pînă la a justifica limitarea dreptului de expresie a unor artiști sau jurnaliști sau la a justifica, fie și parțial, o astfel de ripostă barbară, îmi pare că denotă o lipsă profundă de luciditate.  Crima nu poate fi scuzată și violența, indiferent cine o exercită, nu reprezintă o soluție acceptabilă.

     Pe de altă parte, suntem martorii unei veritabile hegemonii islamofobe care nu face altceva decît să dea satisfacție unor grupări radicale jihadiste precum Al Qaida sau ISIL, dornice să provoace pogromuri anti-musulmane în Europa și, astfel, să-și lărgească bazinul de recrutare (vezi aici). Lucian Mândruță, unul dintre cei mai populari formatori de opinie pe facebook, recurge de-o vreme-ncoace la clownerii tot mai belicoase. Ba se rățoiește spre ruși, amenințîndu-i cu o transformare într-un Rambo de curbură carpatină, ba instigă la curățarea Europei de musulmani și moschei, totul întru apărarea valorilor occidentale, toleranță, libertate de expresie etc.  Multiculturalismul este în moarte clinică și marii iubitori ai civilizației europene (fără vreo celulă islamică în ADN-ul ei cultural) îl vor prohodit și îngropat degrabă. Un adevărat tsunami de clișee și judecăți cioplite-n lemnul negru al ignoranței și urii a luat în stăpânire mediul online, aprigile luări de poziție și condamnări ale masacrului asociat Islamului ca religie și civilizație, omițînd să menționeze că două dintre victime erau ... musulmani. Polițistul împușcat în stradă (Ahmed) și corectorul redacției Charlie Hebdo (Mustapha). Aceștia se alătură altor sute de mii de musulmani uciși de organizațiile radicale jihadiste în Siria, Irak, Afganistan sau, mai recent, Pakistan. Numai luna trecută au fost uciși peste o sută de copii și profesori într-o școală pakistaneză într-un atentat revendicat de Al Qaida, însă această barbarie n-a stîrnit aceeași revoltă și solidarizare (141 de morți, dintre care 132 elevi, conform HotNews).

   Cei care fac eforturi să confirme teoria huntingtoniană a ciocnirii civilizațiilor, în presă sau de la catedre universitare, ar trebui să aibă în vedere că cele mai multe victime ale acestei ciocniri sunt din țările musulmane (vezi aici). Și cad secerați fie de intervențiile aducătoare de democrație occidentală și investiții, fie de către grupările militarizate care-i tratează ca și colaboraționiști sau nu agrează modul în care-și înțeleg apartenența religioasă. Terorizați de țăcăniți înarmați și finanțați ba de puterile occidentale pentru a da jos nu știu ce regim autoritar, brusc lipsit de legitimitate în ochii gardienilor doctrinei drepturilor omului, ba de state autocrate precum Arabia Saudită, de cele mai mult ori de ambele, majoritatea musulmanilor se trezesc puși în situația de a-și cere scuze, de a se explica, pentru ceva ce n-are legătură cu ei. E ca și cum toți occidentalii ar trebui să-și ceară scuze pentru torturile din închisorile CIA sau pentru copiii uciși în raiduri aeriene ale aliaților. 

      Însă prostia umană și capacitatea de a urî nu trebuie niciodată subestimate. Astfel de măceluri atrag întotdeauna hienele înainte ca sîngele să se usuce și cadavrele să se răcească. Și aici nu mă refer numai la cei dornici de-a vedea musulmanii expulzați din Europa, la demenții care au atacat astăzi moschei în Franța sau la cei care au mărșăluit aseară în Koeln și Dresda împotriva emigranților musulmani. Și nici la Marine Le Pen, lovită brusc de fantezia beteagă a reintroducerii pedepsei capitale în Hexagon. Mă refer la ceva ce se petrece în grabă în ograda noastră pravoslavnic-democratică. Încă de dimineață, procurorul-general al României, domnul Tiberiu Nițu, excitat de posibilitatea de a fi inclus în viitoarele formule ale CSAT, conform declarațiilor prezidențiale, a readus în discuții problema controversatei legi a stocării datelor de trafic ale utilizatorilor de internet și telefonie. Un fel de cățărare rapidă pe cadavrele încă nerăcite ale jurnaliștilor despre care se vorbește în cor c-au murit în numele libertăților fundamentale, pentru a restrînge din drepturile cetățenilor, în vederea prevenirii unor acte teroriste asemănătoare, pe meleagurile noastre. O atitudine de-un cinism înspăimântător, o valorificare pragmatică a crimelor recente în vederea impunerii unei agende represive  ce implică tratarea cetățenilor ca posibili teroriști. Totul la umbra falnicei democrații și a grijei pentru ca aceasta să nu se deterioreze, într-o manevră ce permite rapid analogii cu modul de a judeca și a opera a băieților cu cagule și kalashnikovuri din echipa adversă.

    Să ne îngropăm morții și să nu lăsăm vertijul urii s-aducă altă carne în malaxorul unui conflict pe care unii, înfierbîntați de grozăvia celor petrecute și animați de o abordare unilaterală, îl cer ca revanșă sau ca metodă de a ne apăra de alte astfel de necazuri viitoare. Înainte să fie condamnată în bloc aproape un sfert din populația planetei, printr-o judecată comodă și simplistă, specifică minților totalitare, să nu uităm că ei sunt primele victime ale acestui tip de terorism. Și ar trebui mai mult curaj și înțelepciune pentru a nu lăsa cîinii războiului din diferite structuri represive să construiască, pe cadavrele acestor jurnaliști și polițiști, cușca în care să păzească cetățenii și drepturile lor recitate ca o mantră aducătoare de reverii europocentriste.