Treceți la conținutul principal

Jurnal de călătorie. O (astfel) călătorie (pare că) nu se termină niciodată


          2,5 litri de pălincă, 6 doze de bere aproape made in Romania, 5 rochii înflorate, de proveniență incertă, 15 cărți alese pe sprinceană, semi-furate dintr-o bibliotecă aproape personală, câteva produse cosmetice (fără număr), dulciuri în fiecare cotlon al geamantanului superdotat, eșarfe exagerat de multe și mari, 2-3 fotografii de familie developate pe foi lucioase, atât de lucioase că nu pot vedea chipul mamei când bate soarele, cârnați de pleșcoi împachetați în ziar local, doi babici (vezi bibliografia asupra culturii culinare din Buzău) autentici de îți pișcă limba, o cutiuță cu bijuterii și alte câteva zeci de obiecte neidentificate, unele contondente, altele colorate, restul necomestibile. Toate într-un troller de dimensiuni gigantești, un rucsac decent și o plasă de cârpă închisă cu fermoar roz. Așa am plecat din binecuvântatul oraș natal spre un oraș de împrumut, lăsând în urmă bocetele, sfaturile și compătimirile membrilor familiei. Să nu cumva să cari tu gemantanul ăsta! Să mănânci pe drum! Ai bani la tine? Aoleo, ce departe mergi! Aoleo ce bagaje grele ai! Să ne suni când ajungi!
          De aici, tot ce e pitoresc și sentimental se oprește brusc. Poate doar munții cu păduri defrișate și tomnatice au fost ultima panoramă în stare îmi smulgă privirea din carte și să mă patetizeze (dacă acest verb ar exista în forma asta...). Dar am trecut repede (simțiți ironia) de peisajul ăsta, traversând Carpații într-un maxi-taxi scufundat constant în gropile drumurilor naționale, ca un submarin dornic să navigheze în ape mai puțin tulburi, mai străine.
         Călătoria România-Germania cu promisiunea de „a mă lăsa la adresă” durează întotdeauna mai mult decât varianta promoțională de pe site. Și e plină de neprevăzut, ceea ce este o calitate, pentru că nu îți permite să te plictisești. La 7 dimineața eram în parcarea supermaketului XXL, când, după o întârziere de numai 30 de minute, vine să mă racoleze un maxi-taxi gol. Mamaia Fănica, spionul delegat de familie cu atribuții bine stabilite de către comitetul central (să mă depună în autocar, să investigheze șoferul și oamenii alături de care voi călători, să verifice calitatea roților mașinii și condițiile în care voi merge), l-a privit sceptic pe șofer și am observat cum se conturează un norișor deasupra capului ei, așa cum apar în bezile desenate. Am inventariat cel puțin cinci scenarii cu potențial de filme de groază.
          Era un taxi sau maxi-taxi? Domnul foarte amabil, cu permis de conducere și un pachet de țigări în buzunar, m-a asigurat că mă va duce la destinație, pardon, la pre-destinație. Urmam să mergem în Târgu Neamț, acolo era sediul firmei de transport. Pe drum, va colecta alți concetățeni la fel de inocenți ca mine. Din autogara de la Târgu Neamț se va forma un autocar cu dotări occidentale care ne va duce pe toți în Vestul îndepărtat. O ultimă oprire și redistribuire a rolurilor se va face la Nüremberg, de unde vom fi repartizați din nou în niște maxi-taxi mărunte și drăguțe. Ele au menirea de a ne lăsa exact la adresa la care locuim. Și cam aici ar trebui să se termine călătoria. Dar să nu anticipăm prea multe. Concluzionând, am înțeles repede că firma de transportul îmi făcea un favor, mă luase din orașul natal ca să mă depoziteze nevătămată la domiciului (in)stabil din Germania. Iar turul țării pe care aveam să îl parcurg era un cadou din partea șefului, pentru ca eu să mai văd o dată meleagurile țării mele, cu un mic ocol binevenit prin Muntenia, Moldova și Transilvania, până să ajungem la granița cu Ungaria.
         Deși toată lumea știe că voiajul e anevoios, iritant, obositor, exagerat de lung și imposibil de îndurat fără să te enervezi, să îi reproșezi ceva șoferului și să ajungi să antipatizezi câțiva colegi de drum și să te împrietenești cu alții, de fiecare dată uităm că varianta cu avionul e mai eficientă și luăm calea cimentului timp de mai bine de 24 de ore. Poate că după o zi jumătate de stat pe un scaun, de schimbat 3 autobuze, vom deveni mai buni, mai răbdători, mai bogați, mai înțelepți. O astfel de experiență te martirizează.
          Eu și ceilalți români din autocar am luat această călătorie ca pe una inițiatică, cu semnificații mistice, în așteptarea unor revelații multiple, orgasmice. Ne citeam în ochi o complicitate – vom supraviețui, vom depăși limitele spațio-temporale, ne vom detașa de tot ceea ce e lumesc și mai lung de 800 km. Numai pauzele de mers la toaletă din 4 în 4 ore ne aduceau cu picioarele pe pământ, reconectați la nevoile biologice, umanizându-ne. După aceea, reintram în spațiul comun care ne depersonaliza, deveneam cu toții românul care merge să lucreze în străinătate; deveneam un personaj colectiv, ne ficționalizam; apoi adormeam.
           Suflam același aer și respiram sudoarea călătoriei, plini de speranța că nepoții noștri nu vor mai trece prin chinurile astea, credeam cu tărie în progresul tehnologiei, în viitoarea epocă a vitezei, în sfânta teleportare adusă pe aripile negre ale antihristului salvator în cazul nostru.
Să nu credeți că exagerez când dau călătoriei valențe mistice. S-a întâmplat și o minune în timpul ei, alături de câteva alte semne ale existenței divine concretizate în acte de generozitate din partea firmei de transport. Spre exemplu, ni s-au dat cartele telefonice cu numere cu tot (dar fără credit), pentru ce țări vrem noi, Anglia, Austria, Germania, Belgia, Olanda.
           Dar să revin la minune. Era în jur de ora 17.00, aproape de Târgu Mureș. Autocarul a oprit în parcarea unei pensiuni. În pensiune era un restaurant cu autoservire. În restaurant erau bucătărese. Bucătăresele erau la tejghea. Lângă tejghea erau câteva mese. Și ne-am așezat la locurile noastre, pe alte scaune decât cele din autocar, mai puțin confortabile. Acolo firma de transport a înmulțit câteva felii de pâine și, la alegere, 3 mici cu muștar sau o farfurie de ciorbă de văcuță. Eu, cu un bagaj cultural și culinar rural, am ales veșnicia din farfuria adâncă în care a fost sacrificată o văcuță autohtonă. Și cum minunile sunt gratuite, făcute dezinteresat cu scopul de a converti beneficiarii, înmulțirea meniului zilei a fost din partea firmei, fără să mai fim nevoiți ca noi să convertim lei în euro sau viceversa.

O (astfel) călătorie (pare că) nu se termină niciodată. Va urma.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii