2,5 litri de pălincă, 6 doze de bere aproape made in Romania, 5
rochii înflorate, de proveniență incertă, 15 cărți alese pe
sprinceană, semi-furate dintr-o bibliotecă aproape personală,
câteva produse cosmetice (fără număr), dulciuri în fiecare
cotlon al geamantanului superdotat, eșarfe exagerat de multe și
mari, 2-3 fotografii de familie developate pe foi lucioase, atât de
lucioase că nu pot vedea chipul mamei când bate soarele, cârnați
de pleșcoi împachetați în ziar local, doi babici (vezi
bibliografia asupra culturii culinare din Buzău) autentici de îți
pișcă limba, o cutiuță cu bijuterii și alte câteva zeci de
obiecte neidentificate, unele contondente, altele colorate, restul
necomestibile. Toate într-un troller de dimensiuni gigantești, un
rucsac decent și o plasă de cârpă închisă cu fermoar roz. Așa
am plecat din binecuvântatul oraș natal spre un oraș de împrumut,
lăsând în urmă bocetele, sfaturile și compătimirile membrilor
familiei. Să nu cumva să cari tu gemantanul ăsta! Să mănânci
pe drum! Ai bani la tine? Aoleo, ce departe mergi! Aoleo ce bagaje
grele ai! Să ne suni când ajungi!
De aici, tot ce e pitoresc și sentimental se oprește brusc. Poate
doar munții cu păduri defrișate și tomnatice au fost ultima
panoramă în stare îmi smulgă privirea din carte și să mă
patetizeze (dacă acest verb ar exista în forma asta...). Dar am
trecut repede (simțiți ironia) de peisajul ăsta, traversând
Carpații într-un maxi-taxi scufundat constant în gropile
drumurilor naționale, ca un submarin dornic să navigheze în ape
mai puțin tulburi, mai străine.
Călătoria România-Germania cu promisiunea de „a mă lăsa la
adresă” durează întotdeauna mai mult decât varianta
promoțională de pe site. Și e plină de neprevăzut, ceea ce este
o calitate, pentru că nu îți permite să te plictisești. La 7
dimineața eram în parcarea supermaketului XXL, când, după o
întârziere de numai 30 de minute, vine să mă racoleze un
maxi-taxi gol. Mamaia Fănica, spionul delegat de familie cu
atribuții bine stabilite de către comitetul central (să mă depună
în autocar, să investigheze șoferul și oamenii alături de care
voi călători, să verifice calitatea roților mașinii și
condițiile în care voi merge), l-a privit sceptic pe șofer și am
observat cum se conturează un norișor deasupra capului ei, așa cum
apar în bezile desenate. Am inventariat cel puțin cinci scenarii cu
potențial de filme de groază.
Era un taxi sau maxi-taxi? Domnul foarte amabil, cu permis de
conducere și un pachet de țigări în buzunar, m-a asigurat că mă
va duce la destinație, pardon, la pre-destinație. Urmam să mergem
în Târgu Neamț, acolo era sediul firmei de transport. Pe drum, va
colecta alți concetățeni la fel de inocenți ca mine. Din autogara
de la Târgu Neamț se va forma un autocar cu dotări occidentale
care ne va duce pe toți în Vestul îndepărtat. O ultimă oprire și
redistribuire a rolurilor se va face la Nüremberg,
de unde vom fi repartizați din nou în niște maxi-taxi mărunte și
drăguțe. Ele au menirea de a ne lăsa exact la adresa la care
locuim. Și cam aici ar trebui să se termine călătoria. Dar să nu
anticipăm prea multe. Concluzionând, am înțeles repede că firma
de transportul îmi făcea un favor, mă luase din orașul natal ca
să mă depoziteze nevătămată la domiciului (in)stabil din
Germania. Iar turul țării pe care aveam să îl parcurg era un
cadou din partea șefului, pentru ca eu să mai văd o dată
meleagurile țării mele, cu un mic ocol binevenit prin Muntenia,
Moldova și Transilvania, până să ajungem la granița cu Ungaria.
Deși toată lumea știe că voiajul e anevoios, iritant, obositor,
exagerat de lung și imposibil de îndurat fără să te enervezi, să
îi reproșezi ceva șoferului și să ajungi să antipatizezi câțiva
colegi de drum și să te împrietenești cu alții, de fiecare dată
uităm că varianta cu avionul e mai eficientă și luăm calea
cimentului timp de mai bine de 24 de ore. Poate că după o zi
jumătate de stat pe un scaun, de schimbat 3 autobuze, vom deveni mai
buni, mai răbdători, mai bogați, mai înțelepți. O astfel de
experiență te martirizează.
Eu și ceilalți români din autocar am luat această călătorie ca
pe una inițiatică, cu semnificații mistice, în așteptarea unor
revelații multiple, orgasmice. Ne citeam în ochi o complicitate –
vom supraviețui, vom depăși limitele spațio-temporale, ne vom
detașa de tot ceea ce e lumesc și mai lung de 800 km. Numai pauzele
de mers la toaletă din 4 în 4 ore ne aduceau cu picioarele pe
pământ, reconectați la nevoile biologice, umanizându-ne. După
aceea, reintram în spațiul comun care ne depersonaliza, deveneam cu
toții românul care merge să lucreze în străinătate; deveneam un
personaj colectiv, ne ficționalizam; apoi adormeam.
Suflam același aer și respiram sudoarea călătoriei, plini de
speranța că nepoții noștri nu vor mai trece prin chinurile astea,
credeam cu tărie în progresul tehnologiei, în viitoarea epocă a
vitezei, în sfânta teleportare adusă pe aripile negre ale
antihristului salvator în cazul nostru.
Să nu credeți că exagerez când dau călătoriei valențe
mistice. S-a întâmplat și o minune în timpul ei, alături de
câteva alte semne ale existenței divine concretizate în acte de
generozitate din partea firmei de transport. Spre exemplu, ni s-au
dat cartele telefonice cu numere cu tot (dar fără credit), pentru
ce țări vrem noi, Anglia, Austria, Germania, Belgia, Olanda.
Dar să revin la minune. Era în jur de ora 17.00, aproape de Târgu
Mureș. Autocarul a oprit în parcarea unei pensiuni. În pensiune
era un restaurant cu autoservire. În restaurant erau bucătărese.
Bucătăresele erau la tejghea. Lângă tejghea erau câteva mese. Și
ne-am așezat la locurile noastre, pe alte scaune decât cele din
autocar, mai puțin confortabile. Acolo firma de transport a înmulțit
câteva felii de pâine și, la alegere, 3 mici cu muștar sau o
farfurie de ciorbă de văcuță. Eu, cu un bagaj cultural și
culinar rural, am ales veșnicia din farfuria adâncă în care a
fost sacrificată o văcuță autohtonă. Și cum minunile sunt
gratuite, făcute dezinteresat cu scopul de a converti beneficiarii,
înmulțirea meniului zilei a fost din partea firmei, fără să mai
fim nevoiți ca noi să convertim lei în euro sau viceversa.
O (astfel) călătorie (pare că) nu se termină niciodată. Va
urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu