Și așa am trăit vreo 31 de ore în microuniversul creat în
autocar, după big bangul provocat de o groapă de dimensiuni greu de
anticipat, de pe un drum anonim din Târgu Neamț. Spiritul de
solidaritate și egalitatea distribuirii locurilor ne dădeau
convingerea că utopia a coborât în stradă și s-a așezat alături
de noi, în mașină. Eu eram singură pe două locuri, o soție se
afla alături soțul ei, pe scaune alăturate, doi prieteni tineri,
unul lângă altul, moldovenii erau în spatele autocarului, doamna
blondă din Ardeal ocupa un loc fruntaș, aproape de ceafa șoferului.
Fiecare își putea mânca sandvișul cu salam când vroia, avea
dreptul natural să ronțăie cipsuri la orice oră, libertatea
plutea printre noi și noi eram întru ea.
Așa că plecarea din Târgu Neamț a fost plină de speranță și
entuziasm pentru această minunantă lume nouă ai cărei
protagoniști eram alături de firma de transporturi. Ni se
promiseseră o cină gratuită, cartele telefonice gratuite, ni s-au
împărțit cărți de vizită la fel de gratuite, ni s-a răspuns
amabil la toate nedumeririle organizatorice, vom putea face pipi din
4 în 4 ore, aveam un program comun, ne respectam vecinul de scaun,
călătoream împăcați cu noi înșine și cu ceilalți, acceptam
alteritatea din spatele nostru care mirosea a toporași, îi așteptam
pe cei care vroiau să își termine de fumat chiștoacele în
pauzele destinate micțiunii, aveam 3 coșuri de gunoi pe tot
cuprinsul automobilului, colectat constant de unul din șoferi
îmbrăcat la cămașă de protocol.
Entuziasmul pe care îl provoacă începutul călătoriilor dă
aripi și mijlocului de transport. Astfel că primii 20 km au trecut
pe nesimțite. Am înțeles că această stare de beatitudine
voiajeră în stare incipientă provoacă anumiți hormoni pe care
homo viator îi elimină prin porii pielii. Experimentul s-a produs
când, la scurt timp, am putut identifica și olfactiv exaltarea
unora. Cu alte cuvinte, avântul nostru comun și individual (căci
cele două se contopiseră de cum ne-am urcat în mașină), mirosea.
Dar nimic nu ne deranja – vom ajunge curând la destinație.
Purtați pe aripile vântului, am penetrat satisfăcuți pădurea
virgină a Carpaților, am trecut pașnic prin Ținutul Secuiesc, am
clipit de câteva ori între Târgu Mureș și Cluj, apoi a venit
noapte, ne-am învelit cu gecile de sezon toamnă-iarnă, și țup!
la graniță cu Ungaria, ne-am identificat în fața autorităților
de frontieră fără să ni se impună vreun implant de cip, chiar și
în cazul celor mai somnoroși dintre noi, după care am luat calea
mai bătătorită și nivelată a Ungariei, apoi Austriei. Ajunși
într-o parcare din Nürnberg,
o Arcadie în miniatură, ne-am autodistribuit cu responsabilitate în
alte maxi-taxiuri. Eram din ce în ce mai aproape de zecile noastre
de destinații răsfirate aleatoriu de providență pe harta
Germaniei. Chiar dacă nu am avut loc toți cei 12 pasageri în
micro-microbuz, ne-am dovedit toleranți și nu am exclus pe niciunul
din aproapele nostru, ba din contră, ne-am apropiat mai mult unul de
altul, respirând pe rând, într-o armonie deplină. Nu vorbeam
neîntrebați, nu eram indiscreți, încercam să respirăm și atât.
Chiar dacă proveneam din regiuni diferite ale țării, eram din
categorii sociale diverse, cu sau fără studii, trupurile noastre se
completau androginic în dimensiunile reduse ale scaunelor
insuficiente. Din când în când, vocea unei doamne amabile ne
îndruma traiectoria sinuoasă: într-o sută de metri faceți la
dreapta, reconfigurați, acum faceți stânga, extrem de stânga, ați
ajuns la destinație.
O altă voce care se desprindea constant dintr-un corp masiv era a
unui bărbat. El dădea indicații prețioase asupra direcțiilor de
manevră ale șoferului, contrazicându-o pe doamnă. Era, după cum
am presimțit, un revoltat împotriva dictaturii GPS-ului. Am
făcut Germania de mai multe ori, o știu ca în palmă, am făcut
șapte sute de mii de kilometri în toată Europa, pentru că așa a
fost natura meseriei mele. Vroia neapărat să rupă această
ierarhie om-robot. La început l-am apreciat și m-am bucurat că
unul dintre ai noștri s-a ridicat așa de sus cu nivelul
cunoștințelor de geografie, sfidând autoritatea tehnologiei și a
șoferului. La prima pauză de țigară, când am ieșit cu toții
din oala de sarmale și ne-am așezat în șir german pe marginea
drumului, am avut răgaz că îl privesc pe acest personaj ce tocmai
s-a desprins din colectivitatea bine închegată (credeam eu). 120
kg, păr zgârcit distribuit pe lângă urechi, de parcă avea să-i
țină cald în iernile din nordul Germaniei, cu o ceafă substanțial
dezvoltată menită să susțină un hardisk supraîncărcat cu date
geografice și nu numai. Burta lui amplă dezvăluia profilul unui om
desăvârșit, pentru care mesele principale ale zilei sunt repere
temporale de nezdruncinat, comemorate în cadrul unor ritualuri
religioase prin jertfă de animale pe grătar. Picioarele îi erau
bine înfipte în pământ, dându-i un simț al realității, al
orientării și al afacerilor peste media colegilor săi de autocar.
Prin vocea guturală, tonalitatea doar aparent certăreață a
exprimării, își impunea autoritatea asupra noastră, a celorlalți
prăfuiți de drum și de soartă.
Dezinvolt, sigur pe el, dotat cu mai multe informații decât noi,
domnul ne-a aranjat mai bine pe banchetele maxi-taxiului, acțiune în
urma căreia am avut impresia că ar mai fi încăput lângă noi
încă vreo trei compatrioți de mărimi decente. Caracterizat
printr-un spirit polemic și un sistem al gândirii impecabil de
tipul teză-antiteză-sinteză, personajul nostru a început să
călătorească printr-o pădure narativă, avându-l pe șofer ca
novice, și să povestească despre viața lui. Se afla în autocar,
alături de noi, întâmplător, din cauza unui incident nefericit.
Autoritățile române îi confiscaseră trei mașini și îi
închiseseră o firmă. Deposedat de toate automobilele, a fost
nevoit să recurgă la acest mijloc de transport în comun atât de
comun. Călătoria noastră înainta pe potecile vieții lui. În
nordul Germaniei, a avut un lanț de baruri de noapte pe care
autoritățile i le-au închis, pentru că fetele nu își plătiseră
taxele la stat. Drumul spre propria-mi destinație era deja uitat.
Toți mergeam cu el, după cântecul lui din fluieraș.
Adevărata identitate a personajului nostru (dacă există adevăr
în timpul călătoriilor) s-a arătat mai târziu, când a scos ceva
din servieta pe care o ținea pe genunchi. Era un obiect provenit din
tăierea și prelucrarea copacilor, format din mai multe foi lipite
una de alta, copertate, cu o imagine foarte viu colorată. Era o
carte.
-Tu citești? îl întreabă pe șoferul care tocmai dădea o manea
aparent mai încet. Cum te cheamă? Vreau să îți dau o carte cu
dedicație.
-Nu citesc, răspunde șoferul cu luciditate acestei spovedanii.
Atunci nu știu ce voce din mine, nu știu care din identitățile
mele îndrăznețe și cu stimă de sine ridicată, m-a făcut să-mi
ridic gâtul sfidând orice girafă.
-Eu citesc, da-ți mie cartea! Mă simțeam la coadă la aprozar și
simțeam cum rația de unt îmi alunecă printre degete. Dacă vreți,
vă scriu și o recenzie, adaug eu cu tupeu de absolventă de Litere,
pregătită să concurez pe post cu șoferul de maxi-taxi.
-Nu am decât patru, că v-aș fi dat la toți.
Mi-am rostit și eu numele și mi s-a însemnat în cartea vieții
dedicația și darul.
Când am luat în mână bijuteria, i-am contemplat însetată
coperta. Un dragon aurit, un cavaler în marmură, un dumnezeu
pensionar, cu barbă luuuungă și sceptru, un băiețel cu ochi
albaștri urmat de un Azorel, un pisc stâncos dintr-un munte
legendar, toți erau distribuiți pe copertă, așa cum noi,
călătorii, ne înghesuiam în autocar.
-Eu sunt scriitor. Scriu cărți pentru copii. Ăsta e primul volum
dintr-o serie de zece. Primele trei le am deja scrise. Pe ăsta l-am
scris în zece zile. Am citit multe cărți la viața mea. Ai citit
Harry Potter? Tu ai publicat ceva?...
De aici cuvintele s-au rostogolit într-un bulgăre de zăpadă pe
un derdeluș alunecos. Ochelarii mei prindeau contururi rotunde,
cedând de la Virginia Woolf la Harry Potter, de la șoarece de
bibliotecă la mioapă asfixiată într-un maxi-taxi, au intervenit
apoi procese dure de conștiință, nu reușesc să scriu, pierd
timpul și nu mă pot concentra la studiu, nu am mai scris de mult
niciun articol, mi-am văzut biroul în flăcări, un Făt-Frumos
venea să mă salveze ținând în spate un sac de cărți,
peștișorul de aur îmi cerea să îi îndeplinesc o dorință,
Alice în Țara Minunilor ajunsese în Germania înaintea mea,
Stăpânul Inelelor îmi confiscase singurul inel de aur, m-am dat de
trei ori peste cap și am ajuns la destinație. De aici nu îmi mai
amintesc nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu