Treceți la conținutul principal

Jurnal de Bonțida în Marburg


         2 septembrie, zi de toamnă într-o vară, a doua zi de școală (nu doctorală) pe care nu o urmez, zi fără jaluzele, zi fără țigări, 2014.
        1, 35 euro, jumătatea goală dintr-o cană de cafea, un pahar gol, 5 pixuri într-o altă cană prea optimist înflorată, 6 cărți, o factură de radio/tv (exact ceea ce lipsește din dotarea camerei mele), scrumieră murdară, ramă foto fără foto, dar cu un cuvânt înrămat „le moustache”, boxa din care sună Alan Parsons Project, un buchet de chei, o piatră de birou pictată în alb cu un pește roșu mort, un inel albastru de la un fost cercel, o agendă neagră, dar neagră rău. Cum să scrii printre toate astea? Paharul îmi intră în ochi, scrumiera mă dezestetitează, boxa îmi scoate dopurile din urechi, agenda mă angoasează. Singură, Martha Bibescu zace tolănită pe masa de birou din lemn foarte dur, nevopsit, neîngrijit, uscat, uitat. Trebuie să scriu despre „Catherine Paris”. Am uitat. Mă mobilezez intrând pe facebook ca și cum îmi iau zece minute de vacanță la mare. Familiile fericite de pe facebook mă salută și transmit mesaje extaziate: „Ahhhh! Vacanțăăă!! :))))) Mulțumim!!!! C bne arăți! Suuuper extra! :))”
Ce fericiți sunt ceilalți! Îmi examinez repede viața, ce aș posta acum pe pagina mea de profil? Îmi decupez cămașa cu atenția unui chirurg, ating cu lama zimțată a cuțitului partea din stânga, sus, imediat sub umăr și trasez o linie șerpuită în formă de inimă, scot organul în cauză pe birou și îl analizez cu ochi miopi, bâșbâind aorta pentru a verifica dacă mai respiră. O fi normal ca inima, odată scoasă pe o masă de operație sau de birou, să se zbată în halul ăsta? Iau aparatul de fotografiat, achiziționat pe o perioadă determinată, și încerc să prind zbaterea organului plin de sânge și de vinul roșu de ieri seară. Mă postez pe facebook cu inimă cu tot și aștept ca aceasta să fie apreciată. Inima îmi tresare la primul like, nu degeaba am postat. Închid ochii și nu mă mai trezesc. Am uitat să pun bucata de carne la locul ei. Ea rămâne însă în folderul „albums” și primește în continuare like-uri.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii