Treceți la conținutul principal

Jurnal de Bonțida în Marburg


         2 septembrie, zi de toamnă într-o vară, a doua zi de școală (nu doctorală) pe care nu o urmez, zi fără jaluzele, zi fără țigări, 2014.
        1, 35 euro, jumătatea goală dintr-o cană de cafea, un pahar gol, 5 pixuri într-o altă cană prea optimist înflorată, 6 cărți, o factură de radio/tv (exact ceea ce lipsește din dotarea camerei mele), scrumieră murdară, ramă foto fără foto, dar cu un cuvânt înrămat „le moustache”, boxa din care sună Alan Parsons Project, un buchet de chei, o piatră de birou pictată în alb cu un pește roșu mort, un inel albastru de la un fost cercel, o agendă neagră, dar neagră rău. Cum să scrii printre toate astea? Paharul îmi intră în ochi, scrumiera mă dezestetitează, boxa îmi scoate dopurile din urechi, agenda mă angoasează. Singură, Martha Bibescu zace tolănită pe masa de birou din lemn foarte dur, nevopsit, neîngrijit, uscat, uitat. Trebuie să scriu despre „Catherine Paris”. Am uitat. Mă mobilezez intrând pe facebook ca și cum îmi iau zece minute de vacanță la mare. Familiile fericite de pe facebook mă salută și transmit mesaje extaziate: „Ahhhh! Vacanțăăă!! :))))) Mulțumim!!!! C bne arăți! Suuuper extra! :))”
Ce fericiți sunt ceilalți! Îmi examinez repede viața, ce aș posta acum pe pagina mea de profil? Îmi decupez cămașa cu atenția unui chirurg, ating cu lama zimțată a cuțitului partea din stânga, sus, imediat sub umăr și trasez o linie șerpuită în formă de inimă, scot organul în cauză pe birou și îl analizez cu ochi miopi, bâșbâind aorta pentru a verifica dacă mai respiră. O fi normal ca inima, odată scoasă pe o masă de operație sau de birou, să se zbată în halul ăsta? Iau aparatul de fotografiat, achiziționat pe o perioadă determinată, și încerc să prind zbaterea organului plin de sânge și de vinul roșu de ieri seară. Mă postez pe facebook cu inimă cu tot și aștept ca aceasta să fie apreciată. Inima îmi tresare la primul like, nu degeaba am postat. Închid ochii și nu mă mai trezesc. Am uitat să pun bucata de carne la locul ei. Ea rămâne însă în folderul „albums” și primește în continuare like-uri.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Discipolii lui Noica în România post-decembristă - de Felician Velimirovici

Ce au făcut intelectualii din „grupul Noica” odată ieşiţi din comunism? În primul rând, încă de la începutul perioadei post-decembriste ei şi-au asumat un rol civic în societatea românească, asumare care s-a manifestat prin coagularea lor în jurul unor reviste care propuneau solidarităţi intelectuale centrate pe valorile democraţiei liberale, pro-occidentale, ale societăţii deschise şi care manifestau atitudini net anti-comuniste şi anti-feseniste (revista 22, Dilema, etc.). La 30 decembrie 1989, profesorul Gabriel Liiceanu a publicat cunoscutul său Apelcătrelichele în care recomanda Nomenklaturii partidului comunist şi în general tuturor celor care „au făcut cu putinţă oroarea” vreme de 40 de ani căinţa şi retragerea din spaţiul public românesc: „Nu mai apăreţi la televiziune, nu mai scrieţi în ziare, nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună. Lăsaţi cuvintele să spună ce spun, nu mai folosiţi o vreme vorbele demnitate, libert…

Comentarii