Treceți la conținutul principal

Himmler și vânătoarea de vrăjitoare. Pe marginea unei speculații


”Pe teritoriul actualei Germanii, se estimează la 30 000 numărul de victime între începutul secolului al XVI-lea și sfârșitul secolului următor. În cartea lui Guy Bechtel La Sorcière et l'Occident. La Destruction de la sorcellerie en Europe, des origines aux grands bûchers, din care am preluat câteva din datele precedente, se descrie în detaliu felul plin de cruzime cum țările de limbă germană au lichidat pretinsele vrăjitoare și se subliniază că mai mult de jumătate din totalul victimelor au provenit din aceste țări. Totuși, dintr-un spirit de corectitudine politică, Bechtel respinge corelația pe care o sugerează H.C. Erik Midelfort între masacrarea vrăjitoarelor și lichidarea sistematică a evreilor în lagărele de concentrare de către naziști. Obiecțiile lui Bechtel cad de la sine în fața evidenței: Heinrich Himmler, șef al Gestapo-ului, s-a interesat îndeaproape de suprimarea vrăjitoarelor, ba chiar a comandat unui grup de cercetători să realizeze un fișier centralizat al tuturor vrăjitoarelor executate în țările de limbă germană, probabil pentru a avea la îndemână un model de exterminare de încredere. Ca o curiozitate, trebuie citat faptul că în Germania vânătoarea de vrăjitoare s-a transformat uneori, așa cum spune Bechtel însuși, într-o ”lichidare aproape industrială”, în cadrul căreia acuzatele nici măcar nu mai figurează cu numele, ci doar cu un număr (Bamberg, 1629). Spre rușinea lor, și alte țări au ucis vrăjitoare și au cunoscut crize antisemite violente, însă numai Germania – în sensul larg al termenului – a practicat eliminarea în masă, ”industrială”, elaborând strategii de exterminare de o coerență înfiorătoare.” (p. 41)

Fragmentul face parte din cartea Magie și Vrăjitorie în cultura română. Istorie, literatură, mentalități, scrisă de Ioan Pop-Curșeu și apărută în toamna anului trecut. N-am reușit încă să recenzez această carte, în ciuda faptului că am conspectat-o în două rânduri, fiind vorba de o tematică pe care o frecventez și eu de ceva vreme. Acest fragment mi-a atras atenția prin speculația pe care autorul clujean o face în legătură cu motivația lui Heinrich Himmler, Reichsführer al Schutzstaffel (SS-ul) și din 1943 șef al Poliției și simultan Ministru de Interne, de a comanda studierea proceselor vrăjitorești de pe cuprinsul Germaniei. Oricât de bine organizată ar fi fost vânătoarea de vrăjitoare în statele germanice din modernitatea timpurie, oricât de mare ar fi numărul victimelor, să afirmi că rațiunea pentru studiearea acestora (chiar și de către un regim diabolic precum cel nazist) a fost dorința de a găsi un model de exterminare ”de încredere”, necesită o argumentație mult mai solidă decât o analogie facilă între numărul mare de victime și organizarea sistematică a două măceluri groaznice petrecute la secole bune distanță, chiar dacă pe același teritoriu. Nu reușesc să înțeleg în ce măsură un ”model de exterminare” din secolul al XVII-lea, chiar și aparținând unei instituții profund demonizate precum Inchiziția (deși pe cuprinsul statelor germane, ca și în alte părți ale Europei, arderea vrăjitoarelor a fost la fel de acerbă și în cadrul comunităților protestante) și unui popor care poartă vina principală a Holocaustului, poate fi necesar/util pentru unul din statele puternic industrializate și modernizate ale secolului XX, care avea modele de exterminare mult mai eficiente în jur (Gulagul Sovietic). Drept urmare, m-am pus pe scormonit puțin în legătură cu această problemă și nu m-am mirat deloc să aflu, la o simplă căutare pe Google, că s-a scris câte ceva pe această problemă. Cu argumente.

 Întâmplător, cam în aceeași perioadă în care reciteam lucrarea în cauză, într-o conversație cu doamna profesor Edit Szegedi despre începuturile folcloristicii în Europa, mi-a povestit despre implicarea SS-ului, la cererea expresă a lui Himmler, într-un amplu proces de studiere a proceselor de vrăjitorie de pe teritoriile Germaniei. S-au scos la iveală materiale bogate datorită intenției de a dezgropa o identitate și o spiritualitate ”germanice” anterioare creștinismului, de a contribui la purificarea și restabilirea ”spiritului german”. Un alt aspect esențial al acestui demers este faptul că în opinia liderului SS, vânătoarea de vrăjitoare din secolul al XVII-lea a reprezentat un adevărat Holocaust al rasei germane, orchestrat de către Biserica Romano-Catolică.
Această chestiune a fost studiată de către istoricul  Sönke Lorenz din Tübingen care a coordonat un volum de studii intitulat Himmlers Hexenkartothek.Das Interesse des Nationalsozialismus an der Hexenverfolgung (Bielefeld, 1999). Pentru Himmler vânătoarea de vrăjitoare a însemnat uciderea în chinuri a sute de mii de mame germanice, o lovitură grea pentru poporul german. Până prin 1942 s-au organizat multe seminarii sponsorizate de către SS în care s-au prezentat numeroase teme legate de această problemă, de la implicațiile biologice auspra rasei germane datorate uciderii unui număr atât de mare de femei, până la efectele economice ale proceselor vrăjitorești. Himmler era preocupat de reabilitarea vrăjitoarelor germanice datorită faptului că acestea întruchipau rezistența în fața Bisericii Romano-Catolice și a Creștinismului care erau considerate, alături de evrei, ca și cauze majore ale poluării (în diferite forme) spiritului și poporului german. În campania de indexare a victimelor și de analiză a proceselor, necesare studiilor și cărților plănuite și pentru care au fost mobilizați numeroși cercetători, n-au lipsit nici direcțiile care argumentau legăturile cu conspirațiile evreiești. Ca și în numeroase alte cazuri, propaganda și interesele unui regim politic s-au amestecat cu cercetarea științifică, probând, încă o dată, cât de puternic este condiționat de mediul politic, mediul academic.

Revenind la fragmentul în cauză, un alt aspect care atrage atenția este tonul moralist al autorului care, omițând să mai caute argumente și explicații prin care să contribuie la mai buna înțelegere a unui fenomen petrecut într-o epocă anume, apasă coarda judecății morale și a reproșului anacronic. Urechiind poporul german pentru masacrarea vrăjitoarelor, care, nu-i așa?, poate fi privit ca un semn al înclinației spre atrocități și apetit pentru ”eliminarea în masă”, inițierea Holocaustului de către germani nu mai miră pe nimeni.  Dar oare nu tocmai faptul că ”strategiile de exterminare de o coerență înfiorătoare”, specifice Holocaustului, au pornit din Germania, influențează percepția istoricilor care se apleacă asupra secolului al XVII-lea spre a analiza campaniile de vânare a vrăjitoarelor, făcând din cazul german cel mai ”industrial” și mai bine organizat caz?

Comentarii

  1. Trimit acest comentariu în calitate de autor al cărţii "Magie şi vrăjitorie în cultura română". Sunt sau pot să fiu de acord cu obiecţii punctuale care mi se fac, deşi mi-am pus comentariile sub semnul unui prudent "probabil" şi m-am ferit să afirm ceva la modul prea peremptoriu.
    În ciuda a ceea ce susţin cercetători respectabili ca Sönke Lorenz sau Edit Szegedi, rămân în picioare câteva fapte, care continuă să mă intrige:
    1. din ţările de limbă şi cultură germană provine mai mult de jumătate din totalul victimelor din procesele pentru vrăjitorie; 2. brutalitatea proceselor germane n-a fost egalată nicăieri în Europa (torturi, presiune psihologică, abordare metodică şi rece); 3. Biserica Catolică n-a fost singura responsabilă (pentru că şi-a pierdut influenţa la nemţi după Reformă), ci şi Biserica Lutherană sau justiţia civilă... Eu cred în continuare - şi mi se pare că nu e un anacronism - că evenimentele din secolele XVI-XVIII seamănă cu ce s-a întâmplat în al doilea război mondial; o explicaţie din câmpul antropologiei istorice trebuie să existe!
    Şi, ca să nu lungesc vorba, încă două scurte note:
    a. De la cineva care mi-a "conspectat" cartea în "două rânduri", aşteptam un comentariu de ansamblu, care să-i pună în evidenţă defectele şi meritele, în legătură cu tema principală pe care am abordat-o. Fragmentul care face obiectul prezentului comentariu nu e decât o mică digresiune. A chiar fost nevoie de două lecturi ca să selectaţi... asta?
    b. Felicitări pentru articolul despre Macovei & Papahagi, apărut pe acest blog. L-am citit şi eu "în două rânduri" şi m-am amuzat copios.

    Ioan Pop-Curşeu

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu am avut intenția să selectez un mic fragment pentru a ”incrimina” cartea sau pentru a o cataloga în vreun fel. Iar faptul că am lecturat-o de două ori nu are legătură cu scurta digresiune despre acest fragment care mi-a atras atenția. Deși sunt destul de încărcat în ultimul timp o să încerc să revin cu o recenzie a cărții până la sfârșitul acestui an.
      Pe de altă parte, sunt de acord cu dumneavoastră că evenimentele menționate pot semăna între ele în multe aspecte (n-am negat asta în comentariul meu), nefondată mi s-a părut afirmația că demersul SS-ist ar fi urmărit scoaterea la iveală a unui model de exterminare. Chiar și cu ”probabil” în față tot nu mi se pare ok afirmația mai ales că nu este urmată de argumente și, așa cum am menționat în digresiunea în cauză, există o literatură care oferă niște explicații convingătoare pentru motivațiile demersului de studiere a proceselor vrăjitorești. Personal tind să cred că mai degrabă percepția anumitor cercetători asupra proceselor vrăjitorești de pe teritoriul Germaniei este influențată de grozăvia Holocaustului, ceea ce împinge adesea spre analogii și asocieri forțate.
      Mă bucură faptul că ați găsit materiale interesante pe acest blog și că ne urmăriți activitatea.
      Sper că textul de mai sus n-a fost perceput ca un atac la adresa dumneavoastră sau a cărții în întregul ei.

      Ștergere
  2. Sigur că n-am perceput textul dv. ca pe un atac la adresa mea sau a cărţii în ansamblu (nici n-avea cum să fie astfel, din moment ce tema nu e "magie şi vrăjitorie în cultura germană"). M-a mirat numai selecţia fragmentului, deşi sunt de acord cu unele din observaţiile şi nuanţările pe care le aduceţi în chestiunea delicată a asocierilor pe care orice cercetător are tendinţa să le facă în faţa a două fenomene aparent similare.
    În ultima vreme, de pildă, am reflectat destul de mult asupra unor pasaje din cartea lui Niall Ferguson, "Civilizaţia. Vestul şi restul", care afirmă că dintre toate imperiile colonizatoare, în Africa de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX cel mai brutal s-a purtat Reichul german. Cu mult mai rău decât ţări cu tradiţii coloniale, ca Marea Britanie, Franţa sau Portugalia. Are treaba asta legătură cu fenomenele mele de sec. XVI-XVIII şi cu al doilea război mondial sau nu? Habar n-am, însă genul acesta de (aparente) coincidenţe mi se par în continuare foarte intrigante şi... nu vreau să mă pripesc cu judecata.
    Da, citesc din când în când cu plăcere acest blog şi gust parodiile istorico-arheologice. Mi s-a părut foarte haioasă cea cu "leagănul civilizaţiei" de la Cacova Ierii...

    Cu bine, pe curând,
    Ioan Pop-Curşeu

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii