 |
| Leopold von Ranke |
Bineînţeles, Ranke a fost cel care a impus
paradigma modernă a meta-teoriei istoriei. Considerat chiar şi la comemorarea a
100 de ani de la moartea sa, survenită la 23 mai 1886, drept una dintre
figurile-cheie care au marcat în mod indelebil devenirea historismus-ului
german, Ranke a dat o formă coerentă unei teorii filosofice care în fapt a
reprezentat o veritabilă revoluţie ştiinţifică – în accepţiunea
dată termenului de către Thomas Kuhn – în măsură să influenţeze scrierea
istoriei chiar şi în secolul al XX-lea. Cheia de boltă a întregului edificiu pe
care l-a construit Ranke poate fi considerată o idee pe care el însuşi a
formulat-o drept scop ultim al demersului său: deşi într-o oarecare măsură ea
şi-a pierdut prospeţimea iniţială datorită repetării ei excesive, fraza
enunţată de autor prin care afirma necesitatea ca istoricul să recupereze
trecutul wie es eigentlich gewesen nu poate fi omisă. Ea
reprezintă cel mai bine crezul unui istoric care considera că, prin aplicarea
metodei critice elaborată de el, ceilalţi colegi ai săi au realmente capacitatea
să re-creeze trecutul şi să înţeleagă faptele aşa cum s-au întâmplat ele.[2]
Ultima
parte a volumului amintit mai sus este dedicată în întregime problemelor de
metodologie. La 29 de ani, Ranke deja respinge cu putere orice tentativă de a scrie istoria
pornind de la orice alte surse decât cele primare, punând în evidenţă, spre
pildă, neajunsurile tuturor reconstituirilor războaielor italiene – aici
incluzându-l chiar şi pe Guicciardini – pe care le consideră incapabile să
examineze în mod critic sursele. Scopul expus limpede de autor a fost să
transforme istoria într-o autentică ştiinţă
profesată de oameni special pregătiţi în acest sens. Exact cum a făcut şi Thoukydídēs cu peste 2200 de
ani înaintea sa, Ranke manifesta dorinţa elaborării unei istorii-discurs
veridice, cât mai apropiată de istoria-realitate, dar în acelaşi timp elegantă
din punct de vedere estetic[3]:
istoria trebuia să fie scrisă numai de către specialişti, dar nu numai pentru
ei, ci pentru un public educat, cât mai larg. Istoria trebuia să fie aşadar,
conform aserţiunilor rankeiene formulate încă din 1824, nu numai o ştiinţă în
sensul propriu al termenului, ci şi o sursă de cultură. Acordând atenţie
acestui aspect, am putea considera că numirea sa ca profesor la Universitatea
din Berlin anul următor, în 1825, nu s-a realizat întâmplător – aceasta fusese
recent reformată de Wilhelm von Humboldt în scopul de a îmbina ceea ce el a
numit Wissenchaft und Bildung (ştiinţă şi formare).[4]
 |
| Universitatea din Berlin |
Concepţia
lui Ranke despre istorie, pe care a perceput-o drept o ştiinţă riguroasă, este
caracterizată de tensiunea dintre o necesitate a obiectivităţii care respinge
orice judecată morală sau de valoare – unpartheyisch
– şi valorile politice şi filosofice care în fapt i-au determinat cercetarea. Această
pretenţie de obiectivitate semnifică noua percepţie a istoriei drept ştiinţă
empirică bazată pe un set special de reguli metodologice în măsură să
transforme cunoaşterea de tip istoric într-un veritabil proces de cercetare.[5] Pentru
el, cercetarea istorică academică este strâns legată de metoda critică pe care
a elaborat-o: deşi ideea a fusese formulată încă din 1770 de către Johann
Cristoph Gatterer, totuşi Ranke a fost primul care a instituit seminarii speciale
de critică filologică pentru a-i antrena pe tinerii istorici să interpreteze
documentele medievale. Până la 1848, toate universităţile din spaţiul german au
adoptat această formă superioară de pregătire. În 1868 spre pildă, sau în 1872,
universităţile Ecole Practique des Hautes Etudes şi respectiv Johns
Hopkins University au introdus programe pentru şcoli doctorale în
domeniul ştiinţelor istorice.
Limitându-se
să arate faptele aşa cum s-au petrecut ele şi abţinându-se de la orice judecată
de valoare (fapt simptomatic, nu întâmplător acelaşi aspect a fost subliniat şi
de Paul Veyne două secole mai târziu!) Ranke ajunge ca şi Hegel să considere că
statele existente, reprezentând consecinţa progresului istoric şi a dezvoltării
instituţiilor, constituie în fapt un establishment bazat pe energii
morale în acord cu o ordine superioară a lucrurilor: la fel ca Edmund Burke, el
crede că orice provocare la adresa instituţiilor sociale şi politice existente
prin mijloace revoluţionare sau reforme radicale reprezintă o violare a
spiritului istoriei.[6]
Astfel, perspectiva lui Ranke asupra reconstituirii faptelor trecutului aşa
cum s-au întâmplat ele l-a determinat să perceapă, în mod
aparent paradoxal, o ordine a lumii în acord cu o voinţă superioară imanentă.
La fel ca şi Hegel, Ranke a văzut în istoria modernă universală – mai ales cea
Occidentală – soliditatea alcătuirii instituţionale a Prusiei – de aici
concepţia lui asupra rolului statului. Noua ştiinţă a istoriei, aşa cum a fost
ea înţeleasă de Ranke, nu poate fi înţeleasă fără a înţelege şi conjunctura
politică şi religioasă în cadrul căreia ea s-a format.
În
virtutea influenţei pe care a început să o aibă încă din timpul vieţii asupra
devenirii disciplinei istorice, locul lui Ranke în cadrul istoriei istoriografiei
a fost pe rând asemănat cu cel al lui Kant în cea a filosofiei sau cu al lui
Nicolaus Copernic în istoria ştiinţei.
În acelaşi timp însă, Ranke a fost şi
contestat.[7] În
ciuda imensei influenţe pe care a exercitat-o asupra formării gândirii istorice
moderne, Ranke a fost criticat pentru privilegiul pe care l-a acordat istoriei
politice, un domeniu ulterior considerat prea “îngust” şi incapabil să
expliciteze sensurile profunde ale devenirii umane. În orice caz, Ranke a dat
disciplinei o nouă direcţie şi un nou rol în cadrul mai larg al culturii şi
civilizaţiei Occidentale. Cursul pe care l-a stabilit dezvoltării istoriei nu
este însă unul foarte precis determinat (sau determinabil): este adevărat că
problemele teoretice fundamentale pe care a încercat să le articuleze sunt
departe de a putea fi considerate trecute; problemele pe care şi le-a
pus Ranke au marcat decisiv constituirea filosofiilor istoriei inclusiv în
secolul al XX-lea şi rămân în continuare şi problemele noastre –
individualitate, obiectivitate, subiectivitate, unicitatea evenimentelor versus
abstractizare şi generalizare, statul, spiritul vremii, interese,
familie, Biserică, naţiune, etc. Conform unor exegeţi, el şi-a configurat
câmpul de cercetare mai curând ca o zonă ce tratează problemele existenţei
umane în ansamblul ei.[8]
Considerat
unul dintre părinţii fondatori ai istorismului (şi nu ai istoricismului),
Ranke a fost capabil să ofere o schemă interpretativă generală bazată pe o serie
de concepte kantiene acum devenite clasice: spre pildă, schematizarea pe care
filosoful din Königsberg o face modurilor în care raţiunea, după parcurgerea
unor nivele superioare de conceptualizare, ajunge la o idee unică (Ideenlehre).
Acest derivat kantian este încorporat de gândirea rankeană pentru a defini
metoda noilor ştiinţe umane în general, numite în limba germană ştiinţele
spiritului – Geisteswissenchaften.[9] Distincţia
pe care Wilhelm Dilthey o face între acestea şi cele ale naturii – Natürswissenchaften
– în primii ani ai secolului XX a fost, ca să forţăm interpretarea, făcută şi
de Aristotel, dar într-un cu totul alt sens, ea rămânând încă în picioare:
pentru Ranke aşadar istoria este în mod fundamental o ştiinţă a spiritului,
acest statut decurgând inclusiv din statutul epistemologic al acestei
discipline, adică din natura posibilităţilor cunoaşterii de tip istoric – intermediate,
secundare, imposibil de reprodus, experimentat şi verificat empiric,
etc.
Cum am arătat mai sus, Ranke a fost primul care
a integrat în cercetarea istorică noţiuni fundamentale cu care operează
idealismul filosofic clasic german. Ca orice ştiinţă, şi istoria are metoda ei,
cea filologică-critică. Dar cunoaşterea trecutului aşa cum a fost el nu
reprezintă, din această perspectivă filosofică rankeană – la formarea căreia
probabil a contribuit şi Wilhelm von Humboldt – un scop în sine, ultim: după ce
povestea evenimentelor este reconstituită veridic, istoricul are sarcina de a
ajunge la ceea ce se află în spatele lor, adică la sensul pe care acestea îl au
şi la ordinea pe care ele o crează. Citată abundent multă vreme după ce a fost
enunţată, formula lui Ranke din 1824 wie es eigentlich gewesen stă la
baza ambelor interpretări pe care le-am evocat mai sus: Ranke – istoric ştiinţific,
obiectiv, detaşat, preocupat de restituirea adevărului istoric cât mai apropiat
de realitate versus Ranke – istoric reprezentat al idealismului clasic
german, părinte al istorismului. Reconstituind însă trecutul aşa cum s-a petrecut
el de fapt înseamnă nu doar o relatare cât mai corect posibilă a lui, ci şi
plasarea lui în contextul contemporan într-o aşa manieră încât trecutul să
revină din nou la viaţă: pentru Ranke, un istoric trebuie să fie nu doar un
investigator critic al trecutului, ci şi un scriitor. El s-a format intelectual
în perioada clasică a literaturii germane, iar din notiţele jurnalului său
reiese interesul şi admiraţia pe care le-a manifestat constant pentru operele
lui Goethe sau Walter Scott. Frumuseţa
în scrisul istoric (pentru a relua titlul unei lecţii de deschidere susţinută
de Nicolae Iorga la începutul secolului trecut) poate fi pusă în evidenţă
foarte bine analizând stilul următoarei opere rankeene, publicată la zece ani
diferenţă – Die römischen
Päpste in den letzen vier Jahrhunderten (1834). Aici Ranke preferă să abandoneze stilul
sentenţios specific unui narator omniscient în favoarea unei tehnici literare
bazate pe relatări din care naratorul se retrage cu totul, lăsându-l pe cititor
să se simtă implicat într-o naraţiune ce evocă fapte şi personaje nu cu mult
diferite de cele care trăiesc în prezent. În complementaritate cu această
valoare literară a operei sus-numite (dar şi a celor care au urmat) se află şi
un sens mai profund al ei: pentru autor, cursul evenimentelor istorice era
determinat de o serie de forţe pe care însă nu le numeşte direct, mărginindu-se
să se refere la necesitate, "plan divin" discret dar puternic şi
irezistibil. Aceste forţe nu sunt şi nu pot fi cunoscute în timp real de
actorii istoriei care nu pot anticipa sensul viitor al evoluţiei, ceea ce dă
cercetării istorice un plus de semnificaţie şi valoare: numai prin retrospecţie
ele pot fi descifrate, cunoscute şi înţelese. Astfel, contribuind la
înţelegerea lumii, misiunea istoricului este cu atât mai demnă.
[1] J.D. Brow, Vision
as Revision: Ranke and the Beginning of Modern History, în History and Theory, nr. 46, Theme
Issue, Blackwell Publishing Ltd., London, December 2007, pp. 45-46
[2] Ferdinand Schewill, Ranke:
Rise, Decline and Persistence of a Reputation, în The Journal of Modern History,
vol. 24, nr. 3 September 1952, The University of Chicago Press, p. 220
[3] Nicolae Iorga, Generalităţi cu privire
la studiile istorice. Ediţia
a IV-a. Introducere, note şi comentarii de Andrei Pippidi. Notă asupra ediţiei
de Victor Durnea, Iaşi
[4] Georg G.
Iggers, Geschichtswissenchaft im 20
Jahrundert. Ein kritischer Űberblick im internationalen Vergleich,
Göttingen, 1993, p. 24.
[7] Helen
Liebel-Weckowicz, Ranke’s Theory of History and the German Modernist
School, în Canadian Journal of History, XXIII, April
1988, University
of Alberta
[8] Hayden White,
Metahistory. The Historical Imagination
in the Nineteenth-Century Europe, John Hopkins University Press, 1973, p.
181.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu