Dr. Ranke

Leopold von Ranke
           În clipa de faţă este aproape unanim recunoscut faptul că undeva pe parcursul primei jumătăţi a celui de-al XIX-lea secol s-a impus o nouă paradigmă în domeniul studiului şi metodologiei cercetării istorice. După ce, prin inaugurarea în 1765 la Universitatea din Göttingen a primei forme instituţionalizate de învăţământ superior pentru ştiinţele istorice, în perioada de timp evocată mai sus, misiunea de a transforma această disciplină academică într-o autentică ştiinţă i-a revenit tot unui german. Publicarea în 1824 de către tânărul, pe-atunci, savant Leopold von Ranke a lucrării Geschichten der romanischen und germanischen Völker a reprezentat un moment de cotitură: atât trecutul în sine, cât mai ales maniera în care acesta este reprezentat, semnificat, re-constituit şi studiat au început să fie percepute într-un cu totul alt sens.[1] De atunci şi până în prezent, teoria şi metodologia inaugurate de el nu au contenit să suscite dezbateri teoretice polemice şi vii controverse în rândul comunităţii ştiinţifice internaţionale.
Bineînţeles, Ranke a fost cel care a impus paradigma modernă a meta-teoriei istoriei. Considerat chiar şi la comemorarea a 100 de ani de la moartea sa, survenită la 23 mai 1886, drept una dintre figurile-cheie care au marcat în mod indelebil devenirea historismus-ului german, Ranke a dat o formă coerentă unei teorii filosofice care în fapt a reprezentat o veritabilă revoluţie ştiinţifică – în accepţiunea dată termenului de către Thomas Kuhn – în măsură să influenţeze scrierea istoriei chiar şi în secolul al XX-lea. Cheia de boltă a întregului edificiu pe care l-a construit Ranke poate fi considerată o idee pe care el însuşi a formulat-o drept scop ultim al demersului său: deşi într-o oarecare măsură ea şi-a pierdut prospeţimea iniţială datorită repetării ei excesive, fraza enunţată de autor prin care afirma necesitatea ca istoricul să recupereze trecutul wie es eigentlich gewesen nu poate fi omisă. Ea reprezintă cel mai bine crezul unui istoric care considera că, prin aplicarea metodei critice elaborată de el, ceilalţi colegi ai săi au realmente capacitatea să re-creeze trecutul şi să înţeleagă faptele aşa cum s-au întâmplat ele.[2]
Ultima parte a volumului amintit mai sus este dedicată în întregime problemelor de metodologie.  La 29 de ani, Ranke deja respinge cu putere orice tentativă de a scrie istoria pornind de la orice alte surse decât cele primare, punând în evidenţă, spre pildă, neajunsurile tuturor reconstituirilor războaielor italiene – aici incluzându-l chiar şi pe Guicciardini – pe care le consideră incapabile să examineze în mod critic sursele. Scopul expus limpede de autor a fost să transforme istoria într-o autentică ştiinţă profesată de oameni special pregătiţi în acest sens. Exact cum a făcut şi Thoukydídēs cu peste 2200 de ani înaintea sa, Ranke manifesta dorinţa elaborării unei istorii-discurs veridice, cât mai apropiată de istoria-realitate, dar în acelaşi timp elegantă din punct de vedere estetic[3]: istoria trebuia să fie scrisă numai de către specialişti, dar nu numai pentru ei, ci pentru un public educat, cât mai larg. Istoria trebuia să fie aşadar, conform aserţiunilor rankeiene formulate încă din 1824, nu numai o ştiinţă în sensul propriu al termenului, ci şi o sursă de cultură. Acordând atenţie acestui aspect, am putea considera că numirea sa ca profesor la Universitatea din Berlin anul următor, în 1825, nu s-a realizat întâmplător – aceasta fusese recent reformată de Wilhelm von Humboldt în scopul de a îmbina ceea ce el a numit Wissenchaft und Bildung (ştiinţă şi formare).[4]
Universitatea din Berlin
Concepţia lui Ranke despre istorie, pe care a perceput-o drept o ştiinţă riguroasă, este caracterizată de tensiunea dintre o necesitate a obiectivităţii care respinge orice judecată morală sau de valoare –  unpartheyisch – şi valorile politice şi filosofice care în fapt i-au determinat cercetarea. Această pretenţie de obiectivitate semnifică noua percepţie a istoriei drept ştiinţă empirică bazată pe un set special de reguli metodologice în măsură să transforme cunoaşterea de tip istoric într-un veritabil proces de cercetare.[5] Pentru el, cercetarea istorică academică este strâns legată de metoda critică pe care a elaborat-o: deşi ideea a fusese formulată încă din 1770 de către Johann Cristoph Gatterer, totuşi Ranke a fost primul care a instituit seminarii speciale de critică filologică pentru a-i antrena pe tinerii istorici să interpreteze documentele medievale. Până la 1848, toate universităţile din spaţiul german au adoptat această formă superioară de pregătire. În 1868 spre pildă, sau în 1872, universităţile Ecole Practique des Hautes Etudes şi respectiv Johns Hopkins University au introdus programe pentru şcoli doctorale în domeniul ştiinţelor istorice.
Limitându-se să arate faptele aşa cum s-au petrecut ele şi abţinându-se de la orice judecată de valoare (fapt simptomatic, nu întâmplător acelaşi aspect a fost subliniat şi de Paul Veyne două secole mai târziu!) Ranke ajunge ca şi Hegel să considere că statele existente, reprezentând consecinţa progresului istoric şi a dezvoltării instituţiilor, constituie în fapt un establishment bazat pe energii morale în acord cu o ordine superioară a lucrurilor: la fel ca Edmund Burke, el crede că orice provocare la adresa instituţiilor sociale şi politice existente prin mijloace revoluţionare sau reforme radicale reprezintă o violare a spiritului istoriei.[6] Astfel, perspectiva lui Ranke asupra reconstituirii faptelor trecutului aşa cum s-au întâmplat ele l-a determinat să perceapă, în mod aparent paradoxal, o ordine a lumii în acord cu o voinţă superioară imanentă. La fel ca şi Hegel, Ranke a văzut în istoria modernă universală – mai ales cea Occidentală – soliditatea alcătuirii instituţionale a Prusiei – de aici concepţia lui asupra rolului statului. Noua ştiinţă a istoriei, aşa cum a fost ea înţeleasă de Ranke, nu poate fi înţeleasă fără a înţelege şi conjunctura politică şi religioasă în cadrul căreia ea s-a format.
În virtutea influenţei pe care a început să o aibă încă din timpul vieţii asupra devenirii disciplinei istorice, locul lui Ranke în cadrul istoriei istoriografiei a fost pe rând asemănat cu cel al lui Kant în cea a filosofiei sau cu al lui Nicolaus Copernic în istoria ştiinţei.
 În acelaşi timp însă, Ranke a fost şi contestat.[7] În ciuda imensei influenţe pe care a exercitat-o asupra formării gândirii istorice moderne, Ranke a fost criticat pentru privilegiul pe care l-a acordat istoriei politice, un domeniu ulterior considerat prea “îngust” şi incapabil să expliciteze sensurile profunde ale devenirii umane. În orice caz, Ranke a dat disciplinei o nouă direcţie şi un nou rol în cadrul mai larg al culturii şi civilizaţiei Occidentale. Cursul pe care l-a stabilit dezvoltării istoriei nu este însă unul foarte precis determinat (sau determinabil): este adevărat că problemele teoretice fundamentale pe care a încercat să le articuleze sunt departe de a putea fi considerate trecute; problemele pe care şi le-a pus Ranke au marcat decisiv constituirea filosofiilor istoriei inclusiv în secolul al XX-lea şi rămân în continuare şi problemele noastre – individualitate, obiectivitate, subiectivitate, unicitatea evenimentelor versus abstractizare şi generalizare, statul, spiritul vremii, interese, familie, Biserică, naţiune, etc. Conform unor exegeţi, el şi-a configurat câmpul de cercetare mai curând ca o zonă ce tratează problemele existenţei umane în ansamblul ei.[8]
Considerat unul dintre părinţii fondatori ai istorismului (şi nu ai istoricismului), Ranke a fost capabil să ofere o schemă interpretativă generală bazată pe o serie de concepte kantiene acum devenite clasice: spre pildă, schematizarea pe care filosoful din Königsberg o face modurilor în care raţiunea, după parcurgerea unor nivele superioare de conceptualizare, ajunge la o idee unică (Ideenlehre). Acest derivat kantian este încorporat de gândirea rankeană pentru a defini metoda noilor ştiinţe umane în general, numite în limba germană ştiinţele spirituluiGeisteswissenchaften.[9] Distincţia pe care Wilhelm Dilthey o face între acestea şi cele ale naturii – Natürswissenchaften – în primii ani ai secolului XX a fost, ca să forţăm interpretarea, făcută şi de Aristotel, dar într-un cu totul alt sens, ea rămânând încă în picioare: pentru Ranke aşadar istoria este în mod fundamental o ştiinţă a spiritului, acest statut decurgând inclusiv din statutul epistemologic al acestei discipline, adică din natura posibilităţilor cunoaşterii de tip istoric – intermediate, secundare, imposibil de reprodus, experimentat şi verificat empiric, etc.
Cum am arătat mai sus, Ranke a fost primul care a integrat în cercetarea istorică noţiuni fundamentale cu care operează idealismul filosofic clasic german. Ca orice ştiinţă, şi istoria are metoda ei, cea filologică-critică. Dar cunoaşterea trecutului aşa cum a fost el nu reprezintă, din această perspectivă filosofică rankeană – la formarea căreia probabil a contribuit şi Wilhelm von Humboldt – un scop în sine, ultim: după ce povestea evenimentelor este reconstituită veridic, istoricul are sarcina de a ajunge la ceea ce se află în spatele lor, adică la sensul pe care acestea îl au şi la ordinea pe care ele o crează. Citată abundent multă vreme după ce a fost enunţată, formula lui Ranke din 1824 wie es eigentlich gewesen stă la baza ambelor interpretări pe care le-am evocat mai sus: Ranke – istoric ştiinţific, obiectiv, detaşat, preocupat de restituirea adevărului istoric cât mai apropiat de realitate versus Ranke – istoric reprezentat al idealismului clasic german, părinte al istorismului. Reconstituind însă trecutul aşa cum s-a petrecut el de fapt înseamnă nu doar o relatare cât mai corect posibilă a lui, ci şi plasarea lui în contextul contemporan într-o aşa manieră încât trecutul să revină din nou la viaţă: pentru Ranke, un istoric trebuie să fie nu doar un investigator critic al trecutului, ci şi un scriitor. El s-a format intelectual în perioada clasică a literaturii germane, iar din notiţele jurnalului său reiese interesul şi admiraţia pe care le-a manifestat constant pentru operele lui Goethe sau Walter Scott. Frumuseţa în scrisul istoric (pentru a relua titlul unei lecţii de deschidere susţinută de Nicolae Iorga la începutul secolului trecut) poate fi pusă în evidenţă foarte bine analizând stilul următoarei opere rankeene, publicată la zece ani diferenţă – Die römischen Päpste in den letzen vier Jahrhunderten (1834). Aici Ranke preferă să abandoneze stilul sentenţios specific unui narator omniscient în favoarea unei tehnici literare bazate pe relatări din care naratorul se retrage cu totul, lăsându-l pe cititor să se simtă implicat într-o naraţiune ce evocă fapte şi personaje nu cu mult diferite de cele care trăiesc în prezent. În complementaritate cu această valoare literară a operei sus-numite (dar şi a celor care au urmat) se află şi un sens mai profund al ei: pentru autor, cursul evenimentelor istorice era determinat de o serie de forţe pe care însă nu le numeşte direct, mărginindu-se să se refere la necesitate, "plan divin" discret dar puternic şi irezistibil. Aceste forţe nu sunt şi nu pot fi cunoscute în timp real de actorii istoriei care nu pot anticipa sensul viitor al evoluţiei, ceea ce dă cercetării istorice un plus de semnificaţie şi valoare: numai prin retrospecţie ele pot fi descifrate, cunoscute şi înţelese. Astfel, contribuind la înţelegerea lumii, misiunea istoricului este cu atât mai demnă.



[1] J.D. Brow, Vision as Revision: Ranke and the Beginning of Modern History, în History and Theory, nr. 46, Theme Issue, Blackwell Publishing Ltd., London, December 2007, pp. 45-46
[2] Ferdinand Schewill, Ranke: Rise, Decline and Persistence of a Reputation, în The Journal of Modern History, vol. 24, nr. 3 September 1952, The University of Chicago Press, p. 220
[3] Nicolae Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice. Ediţia a IV-a. Introducere, note şi comentarii de Andrei Pippidi. Notă asupra ediţiei de Victor Durnea, Iaşi, Ed. Polirom, 1999, p. 34.
[4] Georg G. Iggers, Geschichtswissenchaft im 20 Jahrundert. Ein kritischer Űberblick im internationalen Vergleich, Göttingen, 1993, p. 24.
[5] Jörn Rüsen, Rethoric and Aesthetic of History: Leopold von Ranke, p. 191.
[6] Georg G. Iggers, op. cit., p. 27.
[7] Helen Liebel-Weckowicz, Ranke’s Theory of History and the German Modernist School, în Canadian Journal of History, XXIII, April 1988, University of Alberta, p. 73.
[8] Hayden White, Metahistory. The Historical Imagination in the Nineteenth-Century Europe, John Hopkins University Press, 1973, p. 181.
[9] Helen Liebel-Weckowicz, op. cit., p. 75.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog