Treceți la conținutul principal

De ce o conferință științifică la Telciu?

foto: Luca C. Cosma
Poate mira opțiunea pentru organizarea unei conferințe științifice, cu iz academic, într-un sat. Genul ăsta de manifestări ține de centrele universitare sau, când se iese din clădirile încărcate de istorie și prestigiu, de sălile de conferință ale unor biblioteci județene sau municipale. Câteodată se mai prăvale norocul și pe câte o casă de cultură și diferiți universitari se pogoară din olimpul academic, pășind printre muritorii de rând dintre care cândva s-au desprins. Îmi amintesc și acum, cu groază, de unele manifestări cu aere academice găzduite în aula liceului George Coșbuc din Năsăud sau în casa de cultură a aceluiași oraș. Se mai rătăcea câte un academician sau bătrân universitar, de regulă de pe la Cluj, să ne vorbească despre cultură, identitate națională și alte teme grave, abordate cu încordare și rostite mărunt și patetic. De regulă, erau inițiate de despărțământul Năsăudean al ASTRA și erau cantonate ca tematici, abordări și nivel de încrâncenare, undeva între 1848 și 1948. Vă puteți da seama cam cât entuziasm și dragoste pentru actul cultural stârneau genul ăsta de manifestări în rândul nostru, al liceenilor, care ajungeam acolo în schimbul scutirii de a participa la diferite ore de curs sau pentru o notă mai bună la anumite materii. Dar sala trebuia să fie plină, să nu ne facem de rușine și să ținem vie flacăra culturii năsăudene (nu uitați! E orașul cu cel mai mare număr de academicieni, temeinic inventariați și înghesuiți într-un dicționar de către unul dintre venerabilii cărturari locali) la care au trudit de zor bravii noștri înaintași, constant animați de sloganul vechilor regimente grănicerești: Virtus Romana Rediviva! Chicoteam, moțăiam și pândeam ocaziile de a ieși până la baie ca să o tăiem la o bere. În rest, „cultura” era Maialul elevilor năsăudeni, când se defila în costume populare și se făceau concerte plus discotecă pe platoul liceului, sau Ispasul aducător de rapsozi, ansambluri folclorice și câte o trupă pop rock și/sau disco. Evident că și aceste evenimente erau însoțite de prelegeri științifice și reverii nostalgice despre trecutul glorios și grosimea culturii năsăudene, ale marilor oameni de cultură dați lumii de acele meleaguri mănoase.
Revin la conferința pe care am inițiat-o în 2012 și a cărei cea de-a treia ediție s-a încheiat de puțină vreme. Telciu este una dintre puținele comune de pe văile Sălăuței și Someșului, adică fostul district grăniceresc năsăudean, care, împotriva strădaniilor înaintașilor, n-a reușit să dea țării un academician. Când te uiți peste deal la vecinii din Romuli sau Coșbuc, sate mai mici și mai îngrămădite, vezi că n-au stat degeaba atâta vreme. Despre această anomalie am aflat întâia oară prin clasa a VI-a, evident, la ora de istorie și m-am decis instantaneu să remediez cât mai grabnic situația. Adică să devin primul academician din Telciu, aspirație comunicată instantaneu profesorului de istorie care a zâmbit cu înțelegere și încurajare. Între timp m-am cam răzgândit, dar tot nu m-am lăsat pe tânjeală. Așadar, cu puțină inocență și ironie, Conferințele de Vară de la Telciu pot fi considerate revanșa contemporană a unui sat cu prea puțin ștaif academic. Și, ca să recuperăm decalajul față de Coșbuc, Romuli, Salva sau alte sate, evenimentul are ambiții internaționale, reușind să ademenească încă de la prima ediție universitari „din afară”. Ba mai mult, nici Europa nu ne mai încape  de ceva vreme, așa că anul ăsta au venit pe Valea Sălăuței primii musafiri închinători de-ai lui Alah de la ultima invazie turcească din secolul al XVIII-lea. Dar nu turci, că vizitele lor au lăsat urme tăioase și miros de carne crudă, în memoria distilată a localnicilor, ci oaspeți aleși din Egipt și Indonezia. Nici descendența latină n-a fost lăsată deoparte, chiar dacă în legendarele sale descălecări bunul împărat, Iosif al II-lea, a uitat să includă și Telciu în formula născătoare de toponimii, atât de dragă năsăudenilor: Salve Parvae Nepos Romuli! N-am reușit să ademenim vreun roman get-beget, dar ne onorează cineva dintr-o localitate de la nord de Roma, Milano. Și isprăvile demne de laudă ar putea continua, însă lăsăm pe cei cărora am reușit să le stârnim curiozitatea, sau invidia, să consulte programul pe site-ul evenimentului . Ideea e alta.

„Conferințele de Vară de la Telciu” aduc câteva zile „universitatea” la sat, reunind cercetători și universitari din țări diferite și mai ales de vârste diferite. Fără pretenția unor nume „grele”, umplătoare de săli, ci a unor oameni interesați, din domenii cât mai variate, care se întâlnesc în jurul unor teme, altele în fiecare an. Nu se face educație populară, nu se fac nici defilări felliniene în fața poporului sau a protipendadei locale. Iar morga academică, oricât de impozantă și dătătoare de prestigiu ar fi ea, rămâne la intrare în sat. Nu se aduc elevii de la școlile sau liceul din localitate (deși unora le-a trecut prin minte) spre a umple sala și spre a se lăsa umpluți de plictiseală și somn de niște discuții care nu prea îi interesează. Ușile sunt deschise, cei interesați sunt așteptați, întrebările și curiozitățile lor sunt binevenite, dar teroarea „numărului” mare și a sălii „arhipline” este străină spiritului acestui eveniment. Pe de altă parte, nu este deloc ușor să atragi universitari și cercetători într-un sat oarecare, fără vreo casă memorială de notorietate, fără vreun sit arheologic sau monument cultural. Reținerea este cât se poate de legitimă, adeseori manifestările produse în astfel de locații fiind prizoniere ale unor tribulații provincialist-carnavelești. O conferință într-o astfel de locație, oricât de îmbietoare ar fi într-o vreme a concediilor și vacanțelor, n-are prestigiul unui eveniment găzduit în aulele sau sălile de seminar ale unei instituții universitare. Până să-l aducem pe Umberto Eco la Telciu, cum a sugerat o jurnalistă bistrițeană, mergem înainte cu cei care trudesc în bibliotecile autohtone și cu oaspeții dornici să alterneze aerul marilor centre universitare ale lumii cu aerul de munte al unui încă modest sat ardelean.

 Acum aștept revanșa satelor vecine și vreau să văd cum Valea Sălăuței se umple nu numai de busturi costisitoare ale lui Decebal și muzee etnografice îngrămădite între trufașele case Barbie, ci de conferințe științifice, dezbateri pe chestiuni socio-economice, festivaluri de jazz și expoziții de artă comparată ca la Sângeorz-Băi. Adică să se utopizeze, cât de cât! Mănușa e aruncată!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii