Natalie Zemon Davies – Ficțiunea în documentele de arhivă
Folosirea termenului ”ficțiune” în
legătură cu știința istorică provoacă încă frisoane și iritare în rândul multor
istorici români, în special celor încadrabili prin cercetările lor în categoria
unui ”pozitivism” neteoretizat. Mai direct spus, cu precădere în rândul celor
care fetișizează documentul de arhivă, depozitar al ”adevărului istoric” și al
trecutului ”așa cum a fost”. Ideea că prin construcțiile lor discursive,
menite să restituie o imagine plauzibilă a unor evenimente din trecut, se strecoară
și un anumit grad de ficționalizare (nu în sensul răstălmăcirii premeditate),
este greu de digerat și este adeseori privită ca o găselniță recentă, specifică
relativismului contemporan, care caută să discrediteze munca istoricilor și
înaltele rosturi ale acesteia. Mai mult, să vorbești despre ficțiune în
documentele de arhivă (atunci când nu sunt falsuri) este iarăși o blasfemie
menită să taie craca acestui nobil domeniu științific și să arunce în zona
inutilului sau a curiozităților de cabinet contribuțiile multor istorici.
Criticile,
reflecțiile și dezbaterile pe marginea raportului ”ficțiune-adevăr” în cadrul scrisului
istoric au însoțit întotdeauna știința istorică iar în secolul al XX-lea, în
special în a doua jumătate, au generat o serie de studii și cărți care au
marcat profund istoriografia. Menționez numai două cărți, apărute și în limba
română, în speță ”Cum se scrie istoria”, a istoricului francez Paul
Veyne, publicată în Franța în 1971 și în România în 1999 și mai
recenta contribuție a lui Roger Chartier ,„Au
bord de la falaise. L`histoire entre certitudes et inquiétude”, (1998) tradusă
în română în 2010 cu titlul ”Lumea ca reprezentare. Istoria între certitudini și
neliniște”. O altă lucrare importantă, tradusă de ceva vreme
în limba română, dar care este prea puțin cunoscută în rândul istoricilor
autohtoni, este ”Ficțiunea în documentele de arhivă” și aparține istoricului
american Natalie Zemon Davis. Însă, așa cum formulase istoricul clujean Ionuț
Costea într-un studiu dedicat acesteia și publicat în Revista Bistriței, ”ecourile contribuțiilor
istoricului american Natalie Zemon Davis în cultura și, în special, în
istoriografia românească sunt sporadice și sumare în ciuda prestigiului și
răspândirii operei sale atât în Europa cât și dincolo de Atlantic.” După ce
menționează referirile la lucrările acesteia într-un studiu aparținând luia
Alexandru Duțu și într-o carte aparținând lui Doru Radosav, același istoric
concluzionează că ”opera cercetătoarei și profesoarei americance a rămas
quasi-necunoscută publicului românesc. În multe rânduri, chiar frecventarea ei
de cercul inițiaților, al istoricilor, poate fi pusă la îndoială.” Prin urmare,
nu este surpinzător faptul că această traducere a trecut cam neobservată, deși
poate fi procurată de pe net la un preț accesibil.
În această carte, așa
cum afirmă încă din introducere, autoarea urmărește analiza aspectelor
”ficționale” ale documentelor (cererile de grațiere din Franța secolului al
XVI-lea). Însă, așa cum formulează în introducerea cărții, ”prin ficționale nu
înțeleg elementele lor imaginate, ci, folosind sensul mai larg al cuvântului de
bază fingere, elementele lor alcătuitoare, configurative și
modelatoare: arta de a meșteșugi narațiunea.” Cartea are la bază o serie de
conferințe susținute la mijlocul anilor 80 la invitația Universității Stanford,
plasându-se în asentiment cu majoritatea reflecțiilor critice despre
relația ”realului” și ”istoricului” cu ”ficționalul” ale unor teoreticieni
precum Hayden White, Roland Barthes sau Paul Ricoeur. Citându-l pe Hayden White
aceasta aprobă afirmația acestuia conform căreia ”lumea nu se prezintă
percepției pur și simplu sub forma unor istorisiri bine alcătuite, cu o temă
centrală, cu începutul, mijlocul și sfârșitul adecvate”. Ideea centrală a
acestei cărți este cuprinsă în următorul fragment menit să lămurească cititorul
în legătură cu ce anume caută autoarea în documentele de arhivă vizate de
demersul său: ”mărturii despre modul de a nara al oamenilor din secolul al
XVI-lea (cazul particular al scrisorilor de grațiere), despre ce anume se
considera a fi o povestire bună, despre cum se structurau o temă anume, și cum, prin
narațiune, se găsea o logică în imprevizibil, ceva ce conferea coerență
experienței imediate. [...] și asupra ”structurilor” care antedatează acest
act în mintea și în viața participanților din secolul al XVI-lea: posiblie
linii narative determinate de constrângerile legii sau strategii narative
dobândite anterior, ascultând și istorisind povești, ori desprinse din alte
construcții culturale.”
Cartea este structurată
în trei mari capitole cu un aparat critic extrem de bogat și amănunțit. Primul
capitol abordează chestiunea timpului povestirilor cuprinse în cererile
de grațiere evidențiind prin numeroase exemple legătura cu cadrul festiv sau
ritualul, prin care se căuta să confere circumstanțe atenuante și un sens
veridic întâmplării. Al doilea capitol abordează problema mâniei masculine și a
legitimei apărări, diferențiind o serie de tipologii precum: țăranul,
meșteșugarul sau gentilomul, și particularitățile specifice povestirilor
fiecărei categorii. În secolul al XVI-lea poveștile despre mânie din cererile
de grațiere ”variază în funcție de poziția socială a solicitanților, mai
ales când ele provin de la bărbați: anumite teme și credințe privind
comportamentul omenesc par să se grupeze în jurul unor tipuri sociale. Deși
poveștile țăranilor erau felurite, țăranul se deosebea clar de gentilom, iar
poveștile meșteșugarului sunt deseori diferite de ale amândurora. Onoarea, în
versiunile specifice fiecărei categorii menționate, joacă un rol extrem de
important în articularea poveștilor menite să atragă iertarea regală.
Considerațiile autoarei
pe marginea materialului parcurs nu vizează doar raportul ”ficțiune-real”, după
cum probează rândurile despre mecanismul complex al puterii monarhice, a cărui
parte integrantă este și petentul. Analiza materialului documentar și a
manierei în care acesta este elaborat în vederea îndeplinirii scopului propus,
reliefează faptul că ”Iertarea era celebrată ca unul dintre însemnele firești
ale suveranității. [...] Iertarea specială acordată de rege la prima sa intrare
într-un oraș, după încoronare, era la fel de importantă ca și atingerea de
către rege a bolnavului de scrofuloză. Așa cum execuția publică însemna o
etalare a justiției regale, tot așa validarea semipublică a grațierii
constituia o etalare a milei regale, cu obligația ca petentul, cioban sau
senior, să fie de față și să îngenuncheze smerit în fața Curții, cu capul
descoperit.”
Ultimul capitol tratează
vocile feminine din acest tip de documente, subliniind particularitățile
poveștilor aparținând unor femei implicate în crime și diferențele față de cele
aparținând părții masculine. Din jalbele parcurse autoarea observă că, spre
deosebire de cele ale bărbaților, în cazul femeilor este mai rar menționată
profesia sau proprietatea acestora. Altfel spus, ”condiția femeii este dată de
rolul ei de femeie, drept care relatarea ei amestecă faptele legate de locul de
muncă cu motive precum familia, onoarea sexuală și moștenirea”.
Prin această radiografiere
succintă a celor cuprinse în paginile acestei cărți se pot observa câștigurile
majore pe care le poate aduce istoriografiei autohtone (și nu numai)
frecventarea unor astfel de abordări și autori. Dincolo de moda abordărilor deconstructiviste și a reflecțiilor de
ordin epistemologic, lectura unor astfel de cărți sau studii este fundamentală
pentru orice istoric care are ambiția de a scrie altceva decât panegirice sau
de a rezuma documente ”inedite” și de contribui astfel la grosimea
istoriografiei autohtone.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu