sâmbătă, 16 august 2014

Ficțiunea în documentele de arhivă

Natalie Zemon Davies – Ficțiunea în documentele de arhivă , traducere de Diana Cotrău, Editura Nemira, București, 2003, 268 p.

       Folosirea termenului ”ficțiune” în legătură cu știința istorică provoacă încă frisoane și iritare în rândul multor istorici români, în special celor încadrabili prin cercetările lor în categoria unui ”pozitivism” neteoretizat. Mai direct spus, cu precădere în rândul celor care fetișizează documentul de arhivă, depozitar al ”adevărului istoric” și al  trecutului ”așa cum a fost”. Ideea că prin construcțiile lor discursive, menite să restituie o imagine plauzibilă a unor evenimente din trecut, se strecoară și un anumit grad de ficționalizare (nu în sensul răstălmăcirii premeditate), este greu de digerat și este adeseori privită ca o găselniță recentă, specifică relativismului contemporan, care caută să discrediteze munca istoricilor și înaltele rosturi ale acesteia. Mai mult, să vorbești despre ficțiune în documentele de arhivă (atunci când nu sunt falsuri) este iarăși o blasfemie menită să taie craca acestui nobil domeniu științific și să arunce în zona inutilului sau a curiozităților de cabinet contribuțiile multor istorici. 
 Criticile, reflecțiile și dezbaterile pe marginea raportului ”ficțiune-adevăr” în cadrul scrisului istoric au însoțit întotdeauna știința istorică iar în secolul al XX-lea, în special în a doua jumătate, au generat o serie de studii și cărți care au marcat profund istoriografia. Menționez numai două cărți, apărute și în limba română, în speță  ”Cum se scrie istoria”, a istoricului francez Paul Veyne, publicată în Franța în 1971 și în România în 1999 și mai recenta contribuție a lui Roger Chartier ,„Au bord de la falaise. L`histoire entre certitudes et inquiétude”, (1998) tradusă în română în 2010 cu titlul ”Lumea ca reprezentare. Istoria între certitudini și neliniște”.  O altă lucrare importantă, tradusă de ceva vreme în limba română, dar care este prea puțin cunoscută în rândul istoricilor autohtoni, este ”Ficțiunea în documentele de arhivă” și aparține istoricului american Natalie Zemon Davis. Însă, așa cum formulase istoricul clujean Ionuț Costea într-un studiu dedicat acesteia și publicat în Revista Bistriței, ”ecourile contribuțiilor istoricului american Natalie Zemon Davis în cultura și, în special, în istoriografia românească sunt sporadice și sumare în ciuda prestigiului și răspândirii operei sale atât în Europa cât și dincolo de Atlantic.” După ce menționează referirile la lucrările acesteia într-un studiu aparținând luia Alexandru Duțu și într-o carte aparținând lui Doru Radosav, același istoric concluzionează că ”opera cercetătoarei și profesoarei americance a rămas quasi-necunoscută publicului românesc. În multe rânduri, chiar frecventarea ei de cercul inițiaților, al istoricilor, poate fi pusă la îndoială.” Prin urmare, nu este surpinzător faptul că această traducere a trecut cam neobservată, deși poate fi procurată de pe net la un preț accesibil.
În această carte, așa cum afirmă încă din introducere, autoarea urmărește analiza aspectelor ”ficționale” ale documentelor (cererile de grațiere din Franța secolului al XVI-lea). Însă, așa cum formulează în introducerea cărții, ”prin ficționale nu înțeleg elementele lor imaginate, ci, folosind sensul mai larg al cuvântului de bază fingere, elementele lor alcătuitoare, configurative și modelatoare: arta de a meșteșugi narațiunea.” Cartea are la bază o serie de conferințe susținute la mijlocul anilor 80 la invitația Universității Stanford, plasându-se în asentiment cu majoritatea reflecțiilor critice  despre relația ”realului” și ”istoricului” cu ”ficționalul” ale unor teoreticieni precum Hayden White, Roland Barthes sau Paul Ricoeur. Citându-l pe Hayden White aceasta aprobă afirmația acestuia conform căreia ”lumea nu se prezintă percepției pur și simplu sub forma unor istorisiri bine alcătuite, cu o temă centrală, cu începutul, mijlocul și sfârșitul adecvate”. Ideea centrală a acestei cărți este cuprinsă în următorul fragment menit să lămurească cititorul în legătură cu ce anume caută autoarea în documentele de arhivă vizate de demersul său: ”mărturii despre modul de a nara al oamenilor din secolul al XVI-lea (cazul particular al scrisorilor de grațiere), despre ce anume se considera a fi o povestire bună, despre cum se structurau o temă anume, și cum, prin narațiune, se găsea o logică în imprevizibil, ceva ce conferea coerență experienței imediate. [...] și asupra ”structurilor” care antedatează acest act în mintea și în viața participanților din secolul al XVI-lea: posiblie linii narative determinate de constrângerile legii sau strategii narative dobândite anterior, ascultând și istorisind povești, ori desprinse din alte construcții culturale.”
Cartea este structurată în trei mari capitole cu un aparat critic extrem de bogat și amănunțit. Primul capitol abordează chestiunea timpului povestirilor  cuprinse în cererile de grațiere evidențiind prin numeroase exemple legătura cu cadrul festiv sau ritualul, prin care se căuta să confere circumstanțe atenuante și un sens veridic întâmplării. Al doilea capitol abordează problema mâniei masculine și a legitimei apărări, diferențiind o serie de tipologii precum: țăranul, meșteșugarul sau gentilomul, și particularitățile specifice povestirilor fiecărei categorii. În secolul al XVI-lea poveștile despre mânie din cererile de grațiere  ”variază în funcție de poziția socială a solicitanților, mai ales când ele provin de la bărbați: anumite teme și credințe privind comportamentul omenesc par să se grupeze în jurul unor tipuri sociale. Deși poveștile țăranilor erau felurite, țăranul se deosebea clar de gentilom, iar poveștile meșteșugarului sunt deseori diferite de ale amândurora. Onoarea, în versiunile specifice fiecărei categorii menționate, joacă un rol extrem de important în articularea poveștilor menite să atragă iertarea regală.
Considerațiile autoarei pe marginea materialului parcurs nu vizează doar raportul ”ficțiune-real”, după cum probează rândurile despre mecanismul complex al puterii monarhice, a cărui parte integrantă este și petentul. Analiza materialului documentar și a manierei în care acesta este elaborat în vederea îndeplinirii scopului propus, reliefează faptul că ”Iertarea era celebrată ca unul dintre însemnele firești ale suveranității. [...] Iertarea specială acordată de rege la prima sa intrare într-un oraș, după încoronare, era la fel de importantă ca și atingerea de către rege a bolnavului de scrofuloză. Așa cum execuția publică însemna o etalare a justiției regale, tot așa validarea semipublică a grațierii constituia o etalare a milei regale, cu obligația ca petentul, cioban sau senior, să fie de față și să îngenuncheze smerit în fața Curții, cu capul descoperit.”
Ultimul capitol tratează vocile feminine din acest tip de documente, subliniind particularitățile poveștilor aparținând unor femei implicate în crime și diferențele față de cele aparținând părții masculine. Din jalbele parcurse autoarea observă că, spre deosebire de cele ale bărbaților, în cazul femeilor este mai rar menționată profesia sau proprietatea acestora. Altfel spus, ”condiția femeii este dată de rolul ei de femeie, drept care relatarea ei amestecă faptele legate de locul de muncă cu motive precum familia, onoarea sexuală și moștenirea”.
         Prin această radiografiere succintă a celor cuprinse în paginile acestei cărți se pot observa câștigurile majore pe care le poate aduce istoriografiei autohtone (și nu numai) frecventarea unor astfel de abordări și autori. Dincolo de moda abordărilor deconstructiviste și a reflecțiilor de ordin epistemologic, lectura unor astfel de cărți sau studii este fundamentală pentru orice istoric care are ambiția de a scrie altceva decât panegirice sau de a rezuma documente ”inedite” și de contribui astfel la grosimea istoriografiei autohtone.

Comentarii

Translate this blog