miercuri, 20 august 2014

Naționalismul electoral și mântuirea prin vot

autor: Ion Barbu
Recursul unor actori politici la o retorică de sorginte naționalistă într-un context electoral nu cred că mai miră pe nimeni. Cum intervine o miză electorală, brusc patriotismul politicienilor dă semne de erecție și preocupările pentru chestiunile identitare, spiritualitatea poporului și gâdilarea unor rădăcini etnico-religioase, sporesc considerabil. Desigur, multe ieșiri publice încadrabile retoricii naționaliste pot fi puse pe seama propriei-conștiințe cu care foarte probabil sunt dotați și majoritatea politicienilor, însă trebuie să avem în vedere faptul că liderii politici, mai ales când amușină după voturi, au echipe de consilieri în spate. Specialiști plătiți din bani publici! Și cum n-are rost și nu e deloc rentabil să te spetești să provoci discuții și dezbateri pe teme cu adevărat dureroase și esențiale pentru viața cetățenilor – gen gradul ridicat de sărăcie, salariile mizerabile, prohodul continuu al sistemului educațional și al celui medical, proiectele de explorare și exploatare a resurselor naturale, privatizări strategice etc.  - , mai ales când încă te ustură genunchii de la bătăioasele negocieri cu FMI, UE sau alte organisme internaționale și parteneri strategici, defilezi cu straiele retoricii naționaliste, cârpite și cusute cu ață ... roșie. Important e să dai ceva de rumegat iobăgimii risipite pe plantațiile Europei sau legată de gliile betonate și concesionate unor corporații și investitori strategici.  Cu WC-ul în fundul grădinii, cu copiii la lucru' în străinătate, dar demn, atent la conaționalii second-hand și puși pe uzurpat leadership-ul național și bunele tradiții politico-religioase și cu ratele la zi. Cam așa ar arăta cetățeanul model, care-și vede de treburi fără a se deda unor desfrâuri eco-anarhiste sau contestatare, conform discursului pe care-l adresează populației majoritatea clasei politice.

Aceste teme ce pot fi încadrate naționalismului (sau populismului, conform unor noi terminologii) și în jurul cărora se articulează deopotrivă discursurile unor politicieni precum și o bună parte a reacțiilor din mass-media, poartă nimbul europenismului și al patriotismului luminat, oricât de reciclate ar părea în formă și conținut, și oricât de tributare unei vulgate naționaliste picurată constant în mințile electorilor prin TV-u, evenimente culturale, presă și școală. Credință strămoșească, atașament față de glie, mândrie, etnie, interes național etc. sunt subiecte ce țin de registrul acelorași scamatorii menite să hipnotizeze, înduioșeze și anestezieze o societate tot mai tare prinsă între Mall, împrumuturi și TV-u. Însă oricât de tare li s-ar întări patriotismul și le-ar da ghes limbuția cu iz naționalist, actorii politici ocolesc zâmbind galeș, a voință privatizată (concesionată), o serie de teme de asemenea încadrabile naționalismului  (mai ales datorită dorinței de a le tabuiza), precum chestiunea naționalizării resurselor naturale sau a privatizării falimentare a unor obiective strategice. Douăzeci de ani de predici pentru privatizarea grabnică a orice și în orice condiții, precum și de asociere a ideii de companie de stat cu comunismul și nerentabilitatea, au dat roade oricât de elitiști și revoltați de habotnicia ”stângistă” a ”boborului” au fost cei mai mulți dintre predicatorii mântuirii strategice. Dacă în anii 90 era rentabil să democratizezi România și să o pui pe făgașul economiei de piață, fredonând cu patos slogane precum ”Nu ne vindem țara!”, pentru a o da în hălci babane pe gratis sau la sume de nimic, astăzi e blasfemic să contești ideea de privatizare, riscând să fii etichetat ori naționalist ori, mai rău, comunist. Zic mai rău pentru că naționaliștii sunt priviți cu îngăduință, ba chiar promovați pe linie de partid sau prin diversele instituții ale statului. În timp ce companii de stat precum Deutsche Bahn fac profit și se extind înghițind companii similare, la noi răsar proiecte de reducere a infrastructurii feroviare, urmărindu-se un fel de eficientizare. Poșta Română, până recent profitabilă oricâți directori, politruci și contracte parazitare ar fi dus în cârcă, este pusă lent pe butuci pentru a putea fi privatizată cui trebuie. Evident că exemplele ar putea continua și ar putea fi completate cu prezentarea unor reușite economice antologice precum PETROM, SIDEX sau ELECTRICA prin care beteaga economie autohtonă a fost pusă în perfuzii și legată la aparate, aparatele de făcut profit în conturi ... strategice. Iar acum noi investiții strategice bat în poarta economiei autothtone promițând grabnice mântuiri și modernizări ale societății românești, deja dedată pieței libere. Glia strămoșească, alt concept cheie al discursului naționalist, e scormonită de ceva vreme de hoarde de investitori, ba din Apus, ba din Răsărit, spre-a fi ușurată de resursele naturale, în timp ce se vorbește despre independență, fie ea și energetică.
Dar nu numai chestiunea resurselor și a privatizărilor dezavantajoase ar trebui abordate într-o campanie electorală ce se desfășoară sub umbrela naționalismului și a interesului național, ci și chestiunea țărănimii autohtone și implicit a agriculturii. Sintagma ”România, grânarul Europei”, folosită pentru a sintetiza prosperitatea României interbelice, revine din când în când, mai ales când se fac planuri de relansare a agriculturii, în pauzele de lobby pentru marile companii agricole. Numai țăranul, în jurul căruia se structurează orice imagine a identității naționale, nu prea are loc în aceste planuri. El e bun muzeificat  de viu, când nu pleacă peste hotare să trimită bani acasă ca să contribuie la creșterea economică. Evident că țăranul pe care-l au în vedere astfel de discursuri și referiri la reprezentările identității naționale, nu e asistatul social din Bărăgan sau Vaslui, în care se înțepenesc proiectele și demersurile modernizatoare ale statului, nici văcarul habotnic din munți care se încăpățânează să facă agricultură nerentabilă, taie lemne fără bon și face gălăgie în fața investitorilor în minerit sau drujbărit. Ăia mai și put, tranzacționează bunuri agricole fără bon, punând presiune constantă pe hyper-market-uri și continuă să distileze în ascuns și totalmente în afara legii, prin păraie și văioage, brandul de țară cu multe grade. E un țăran abstract, îmbrăcat frumos, atașat liderilor politici din toate veacurile și rânduielile și dus la biserică. E un spectru neclar care pur și simplu bântuie în ritmuri etno mințile semenilor, provocând emoții lăcrămoase și înalte trăiri patriotice.

Evident că astfel de teme, oricât de încadrabile ar fi și retoricii naționaliste atât de prizată de către public și de accesibilă politicienilor, nu prea intră în categoria temelor de campanie. E mai la îndemână registrul emoționalului, grija bruscă pentru cele sufletești și reflecțiile grave pe marginea raportului etnie-confesiune-națiune, încât n-ar suprinde prea mult decretarea prin ordonanță guvernamentală a obligației de a ține post negru miercurea și vinerea. Sau măcar de a ajuna. Asta pentru a susține rânduielile și tradițiile strămoșești, vitale pentru metabolismul ființei naționale și, concomitent, eforturile de re-relansare a economiei care a deraiat de pe cursul firesc și gonește pe arătură cu peste 100 km/oră. Prin urmare, dacă specialiștii care-i consiliază pe cei aleși sau propuși spre alegere îi îndrumă pe poteticile bătătorite, mizând pe prostia și inerția electoratului, rămâne ca cei care se agită în arena societății civile să găsească artificiile necesare de a impune măcar câteva din temele spinoase în dezbaterile electorale care urmează.  

Comentarii

Translate this blog