Treceți la conținutul principal

Naționalismul electoral și mântuirea prin vot

autor: Ion Barbu
Recursul unor actori politici la o retorică de sorginte naționalistă într-un context electoral nu cred că mai miră pe nimeni. Cum intervine o miză electorală, brusc patriotismul politicienilor dă semne de erecție și preocupările pentru chestiunile identitare, spiritualitatea poporului și gâdilarea unor rădăcini etnico-religioase, sporesc considerabil. Desigur, multe ieșiri publice încadrabile retoricii naționaliste pot fi puse pe seama propriei-conștiințe cu care foarte probabil sunt dotați și majoritatea politicienilor, însă trebuie să avem în vedere faptul că liderii politici, mai ales când amușină după voturi, au echipe de consilieri în spate. Specialiști plătiți din bani publici! Și cum n-are rost și nu e deloc rentabil să te spetești să provoci discuții și dezbateri pe teme cu adevărat dureroase și esențiale pentru viața cetățenilor – gen gradul ridicat de sărăcie, salariile mizerabile, prohodul continuu al sistemului educațional și al celui medical, proiectele de explorare și exploatare a resurselor naturale, privatizări strategice etc.  - , mai ales când încă te ustură genunchii de la bătăioasele negocieri cu FMI, UE sau alte organisme internaționale și parteneri strategici, defilezi cu straiele retoricii naționaliste, cârpite și cusute cu ață ... roșie. Important e să dai ceva de rumegat iobăgimii risipite pe plantațiile Europei sau legată de gliile betonate și concesionate unor corporații și investitori strategici.  Cu WC-ul în fundul grădinii, cu copiii la lucru' în străinătate, dar demn, atent la conaționalii second-hand și puși pe uzurpat leadership-ul național și bunele tradiții politico-religioase și cu ratele la zi. Cam așa ar arăta cetățeanul model, care-și vede de treburi fără a se deda unor desfrâuri eco-anarhiste sau contestatare, conform discursului pe care-l adresează populației majoritatea clasei politice.

Aceste teme ce pot fi încadrate naționalismului (sau populismului, conform unor noi terminologii) și în jurul cărora se articulează deopotrivă discursurile unor politicieni precum și o bună parte a reacțiilor din mass-media, poartă nimbul europenismului și al patriotismului luminat, oricât de reciclate ar părea în formă și conținut, și oricât de tributare unei vulgate naționaliste picurată constant în mințile electorilor prin TV-u, evenimente culturale, presă și școală. Credință strămoșească, atașament față de glie, mândrie, etnie, interes național etc. sunt subiecte ce țin de registrul acelorași scamatorii menite să hipnotizeze, înduioșeze și anestezieze o societate tot mai tare prinsă între Mall, împrumuturi și TV-u. Însă oricât de tare li s-ar întări patriotismul și le-ar da ghes limbuția cu iz naționalist, actorii politici ocolesc zâmbind galeș, a voință privatizată (concesionată), o serie de teme de asemenea încadrabile naționalismului  (mai ales datorită dorinței de a le tabuiza), precum chestiunea naționalizării resurselor naturale sau a privatizării falimentare a unor obiective strategice. Douăzeci de ani de predici pentru privatizarea grabnică a orice și în orice condiții, precum și de asociere a ideii de companie de stat cu comunismul și nerentabilitatea, au dat roade oricât de elitiști și revoltați de habotnicia ”stângistă” a ”boborului” au fost cei mai mulți dintre predicatorii mântuirii strategice. Dacă în anii 90 era rentabil să democratizezi România și să o pui pe făgașul economiei de piață, fredonând cu patos slogane precum ”Nu ne vindem țara!”, pentru a o da în hălci babane pe gratis sau la sume de nimic, astăzi e blasfemic să contești ideea de privatizare, riscând să fii etichetat ori naționalist ori, mai rău, comunist. Zic mai rău pentru că naționaliștii sunt priviți cu îngăduință, ba chiar promovați pe linie de partid sau prin diversele instituții ale statului. În timp ce companii de stat precum Deutsche Bahn fac profit și se extind înghițind companii similare, la noi răsar proiecte de reducere a infrastructurii feroviare, urmărindu-se un fel de eficientizare. Poșta Română, până recent profitabilă oricâți directori, politruci și contracte parazitare ar fi dus în cârcă, este pusă lent pe butuci pentru a putea fi privatizată cui trebuie. Evident că exemplele ar putea continua și ar putea fi completate cu prezentarea unor reușite economice antologice precum PETROM, SIDEX sau ELECTRICA prin care beteaga economie autohtonă a fost pusă în perfuzii și legată la aparate, aparatele de făcut profit în conturi ... strategice. Iar acum noi investiții strategice bat în poarta economiei autothtone promițând grabnice mântuiri și modernizări ale societății românești, deja dedată pieței libere. Glia strămoșească, alt concept cheie al discursului naționalist, e scormonită de ceva vreme de hoarde de investitori, ba din Apus, ba din Răsărit, spre-a fi ușurată de resursele naturale, în timp ce se vorbește despre independență, fie ea și energetică.
Dar nu numai chestiunea resurselor și a privatizărilor dezavantajoase ar trebui abordate într-o campanie electorală ce se desfășoară sub umbrela naționalismului și a interesului național, ci și chestiunea țărănimii autohtone și implicit a agriculturii. Sintagma ”România, grânarul Europei”, folosită pentru a sintetiza prosperitatea României interbelice, revine din când în când, mai ales când se fac planuri de relansare a agriculturii, în pauzele de lobby pentru marile companii agricole. Numai țăranul, în jurul căruia se structurează orice imagine a identității naționale, nu prea are loc în aceste planuri. El e bun muzeificat  de viu, când nu pleacă peste hotare să trimită bani acasă ca să contribuie la creșterea economică. Evident că țăranul pe care-l au în vedere astfel de discursuri și referiri la reprezentările identității naționale, nu e asistatul social din Bărăgan sau Vaslui, în care se înțepenesc proiectele și demersurile modernizatoare ale statului, nici văcarul habotnic din munți care se încăpățânează să facă agricultură nerentabilă, taie lemne fără bon și face gălăgie în fața investitorilor în minerit sau drujbărit. Ăia mai și put, tranzacționează bunuri agricole fără bon, punând presiune constantă pe hyper-market-uri și continuă să distileze în ascuns și totalmente în afara legii, prin păraie și văioage, brandul de țară cu multe grade. E un țăran abstract, îmbrăcat frumos, atașat liderilor politici din toate veacurile și rânduielile și dus la biserică. E un spectru neclar care pur și simplu bântuie în ritmuri etno mințile semenilor, provocând emoții lăcrămoase și înalte trăiri patriotice.

Evident că astfel de teme, oricât de încadrabile ar fi și retoricii naționaliste atât de prizată de către public și de accesibilă politicienilor, nu prea intră în categoria temelor de campanie. E mai la îndemână registrul emoționalului, grija bruscă pentru cele sufletești și reflecțiile grave pe marginea raportului etnie-confesiune-națiune, încât n-ar suprinde prea mult decretarea prin ordonanță guvernamentală a obligației de a ține post negru miercurea și vinerea. Sau măcar de a ajuna. Asta pentru a susține rânduielile și tradițiile strămoșești, vitale pentru metabolismul ființei naționale și, concomitent, eforturile de re-relansare a economiei care a deraiat de pe cursul firesc și gonește pe arătură cu peste 100 km/oră. Prin urmare, dacă specialiștii care-i consiliază pe cei aleși sau propuși spre alegere îi îndrumă pe poteticile bătătorite, mizând pe prostia și inerția electoratului, rămâne ca cei care se agită în arena societății civile să găsească artificiile necesare de a impune măcar câteva din temele spinoase în dezbaterile electorale care urmează.  

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii