Treceți la conținutul principal

Scopul scuză mijloacele și educația corectă a adulților - Norbert Coman



Monumentul soldaţilor căzuţi în primul război mondial din Rădăuţi


     “Trecem mai departe la analiza câtorva afirmaţii din partea a doua a cărţii, afirmaţii care au generat dezbateri pro şi contra în ultima vreme. Domnul Lucian Boia apreciază intrarea României în război în vara anului 1916 drept «o mare imprudenţă», acuzându-l pe Ionel Brătianu că «a aruncat ţara într-un neînchipuit dezastru» (pp. 67-68). Fireşte, recunoaştem că, în baza unor cercetări de istorie militară, armata română nu a fost pregătită să facă faţă unui front atât de vast. Desigur, nu este o  noutate afirmaţia că armata română nu era dotată în 1916 conform cerinţelor unui război modern. Dar, mă întreb, care dintre ţările beligerante în prima conflagraţie mondială a fost cu adevărat pregătită pentru a face faţă tuturor provocărilor militare, economice, demografice, sociale aduse de cei patru ani şi jumătate de război. Există o singură ţară care a avut la îndemână de la începutul declanşării conflictului soluţii facile şi rapide pentru tot ce a însemnat experienţa războiului total, în tranşee, dar şi pe frontul intern? Poate că distinsul coleg bucureştean ne oferă un exemplu de asemenea stat, care era pe deplin pregătit pentru Marele Război!
        La sfârşitul capitolului patru, autorul trece în revistă scenariile ce ar mai fi putut fi luate în calcul de regele Ferdinand şi de premierul Ionel Brătianu, alături de intrarea, în 1916, în război de partea Antantei, respectiv opţiunea de alăturare a României de partea Puterilor Centrale ori soluţia neutralităţii până la sfârşit. Această din urmă variantă se pare că i-ar fi convenit profesorului Lucian Boia, deoarece «România s-ar fi prezentat la sfârşitul conflictului mondial cu o armată intactă şi ar fi avut la îndemână toate mijloacele pentru a înfăptui unirea tuturor provinciilor româneşti. Într-un fel, privind în perspectiva istoriei, ar fi fost poate rezolvarea cea mai avantajoasă. Ar fi scutit ţara de cumplitele pierderi pricinuite de război, materiale şi mai ales umane» (p. 84). Autorul nu ne luminează însă, în scenariul respectiv, cum o Românie care şi-ar fi păstrat neutralitatea la sfârşitul războiului ar fi putut, cu o armată intactă, să-şi dubleze teritoriul şi populaţia?! Serbia, bunăoară, care a luptat alături de Antantă cât i-a stat în putinţă, ar fi obţinut definitiv în 1918, şi mai ales la conferinţa păcii ce ar fi urmat, tot Banatul până la Mureş, teritoriu pe care, de altfel, l-a şi ocupat în toamna-iarna anului 1918/1919. De aceea, cred că, dacă România nu ar fi intrat în luptă în vara anului 1916, sud-vestul ţării noastre de azi – respectiv Banatul cu judeţele Timiş şi Caraş Severin – ar fi fost al Serbiei! Mai mult, vestul Crişanei şi al Maramureşului, din Sătmar până-n Arad (inclusiv oraşele Carei, Oradea, Salonta, Chişineu-Criş şi Arad, cu tot cu hinterlandul lor) i-ar fi rămas Ungariei dacă Ionel Brătianu şi România nu s-ar fi alăturat Antantei în 1916! Care dintre fostele imperii sau state succesorale vecine ar fi fost de acord ca România mică să alipească, fără să fi tras un foc de armă între 1914-1918, atâtea teritorii care s-au unit totuşi democratic cu Vechiul Regat în anul 1918? Dacă îl includem pe dacă de câteva ori într-o ecuaţie explicativă, am putea ajunge probabil, teoretic, la soluţia dragă domnului Boia. Altminteri, interogaţia Domniei Sale despre „câţi oameni merită să moară fie şi pentru împlinirea unui ideal naţional?” şi afirmaţia că «ironia istoriei stă în aceea că l-ar fi dobândit, poate, şi gratis», referindu-se la teritoriile din fosta Austro-Ungarie unite cu România în noiembrie-decembrie 1918, nu sunt decât speculaţii cliometrice, or istoria contrafactuală nu ajută nici la progresul istoriografiei şi nici la educaţia corectă a adulţilor! Să ne amintim cu toţii, inclusiv istoricul Lucian Boia, că tocmai aceste teritorii pentru care România, nepregătită militar, a intrat în război în vara anului 1916, au rămas, sper, pentru vecie în componenţa statului român (excepţie fãcând jumătate din Bucovina răpită arbitrar în 1940 de Uniunea Sovietică)! Şi mai cred că nu este etic corect să punem, azi, în balanţă cliometrică sutele de mii de victime căzute pentru împlinirea idealului naţional în 1918 cu un scenariu ipotetic, de laborator, fiindcă o atare antiteză poate induce percepţii greşite în rândul cetăţenilor României prezente, atât de dezbinaţi de orgolii regionaliste şi politicianiste!” [Ioan Bolovan, “Despre Primul Război Mondial, Unirea din 1918 şi corectitudinea istorică”, în Cultura: http://revistacultura.ro/nou/2014/07/despre-primul-razboi-mondial-unirea-din-1918-si-corectitudinea-istorica/ accesat în 19. 07. 2014.]

          Domnul istoric Ioan Bolovan ne transmite, destul de transparent, ideea: «scopul scuză mijloacele»; deci morții au servit unui interes mai mare, birocratic, ideii de națiune (“pofta ce-am poftit”). Asemenea jertfă este, oarecum, “sfântă”. Dacă aș fi medic aș spune că viața unui om este mai presus unei idei (oricât de “sfântă” ar fi ea!), dar nu sunt. În orice caz, nu cred că moartea unui om este sfântă!
         Într-adevăr, neintervenția militară a României în 1916 s-ar fi soldat, posibil, cu “lipsa la gestiune” a unor terirorii în momentul “reîntregirii” (bineînțeles că nu există o reîntregire, deoarece nu a existat o Românie Mare înainte). Astfel intrarea în război a adus un plus de “valoare” României postbelice, teritorii de care, precis, suntem nespus de mândri, ca români. Nu? Pierderile umane sunt doar o simplă statistică, că așa e cu demografia ca “știință exactă”. O adevărată lecție de pragmatism și machiavelism. Până la urmă nu nobilitatea scopului contează, ci câștigul (deci poți să-ți înjunghi pe la spate fostul aliat – Austro-Ungaria; 1883 –, dacă ai de câștigat niște teritorii).
         Deci sacrificiul a meritat, ce contează “câteva” suflete care au mers la Domnu', când, după Păcile de la Paris, România a primit Banatul și Partium. Deci naționalismul scuză o crimă, scuză trimiterea la moarte a semenilor pentru o idee! Frumoasă lecție de istorie! Bineînțeles, istoria contrafactuală nu ajută “la educaţia corectă a adulţilor”! Educația “corectă” trebuie să fie una naționalistă și una care să se supună Instituției (birocrațiilor). Și bineînțeles, Instituția ȘTIE ce este corect și ce nu!
     Hegel spunea că naționalismul este un interes privat: “Spiritul corporatist, care ia naștere din egala îndreptățire a sferelor particulare, se transformă în același timp în spiritul statului, întrucât statul oferă mijlocul menținerii scopurilor particulare. Acesta este secretul patriotismului cetățenilor, în sensul că ei consideră statul drept substanța lor, întrucât el menține sferele lor particulare cu drepturile, autoritatea și prosperitatea lor. În spiritul corporatist, întrucât el cuprinde în mod nemijlocit înrădăcinarea particularului în general, se află deci izvorul acelei adâncimi și forțe de care dispune statul în starea de spirit a cetățenilor.” [G.W.F. Hegel în Karl Marx, “Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului” în Karl Marx, Friedrich Engels, “Opere”, vol. 1, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1957, p. 269.] Deci și interesul privat al domnului Ioan Bolovan se cuvine a fi impus ca interes general, că așa e birocratic și “corect”.
       Fiind un fost student al dânsului, se pare că am fost “needucat” corect. Mijloacele pot să deturneze scopul, să transforme o utopie (un vis) în distopie (un coșmar). Asta este o lecție învățată autodidact.


P.S. Nu am citit cartea lui Lucian Boia, nefiind un cirac al dânsului, și nici nu am chef să o rumeg. În orice caz, lunga apologie a trimiterilor, făcută de domnul Ioan Bolovan, îmi arată o dorință de recunoaștere a autorității dânsului ca istoric, autorizat și serios. Și naționalismul este o chestiune serioasă.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii