vineri, 18 iulie 2014

Beat-uri noi, năravuri vechi, sau la ce ne-ar mai putea folosi folclorul azi



Acum două săptămâni a apărut în Dilema un articol semnat de Alexandru Brătianu și intitulat Folclor 2.0. Pornind de la propria experiență cu folclorul muzical (sau mai degrabă ceea ce era denumit ca fiind folclor muzical), autorul face, cu o binevenită detașare, afirmații care, cu toate că ar trebui să fie astăzi de domeniul evidenței, reprezintă încă pentru mulți un atentat la „ființa neamului”: muzica așa-zis populară, promovată de către regimul comunist, nu a fost decât o instrumentalizare ideologică a muzicilor tărănești, un surogat al unei tradiții iremediabil pierdute destinat consumului de masă a omului nou. Însă trebuie adăugat că sistemul totalitar instalat în România după cel de-al doilea război mondial nu a fost câtuși de puțin original în acțiunea sa de deturnare ideologică a muzicii tradiționale, ci poate doar mai sistematic. Folclorul, fie el muzical sau de altă natură, a fost, încă de la „descoperirea” sa în secolul XIX, manipulat astfel încât să servească intereselor națiunii. Odată cu apariția tehnicii de înregistrare a muzicii pe diverse suporturi audio, toată această afacere a fost dusă la un nivel superior, un nivel în care înregistrările aranjamentelor realizate în perioada interbelică de către Hary Brauner pentru cântecele Mariei Tănase au putut pătrunde într-un segment mult mai larg al societății decât o făceau înainte scrierile învățaților. 

Peste acest gen muzical, rezultat în urma a ceea ce autorul numește pe bună dreptate inginerie socială, se succede un alt experiment muzical bizar, și anume etno-pop-ul anilor ’90, un produs de sinteză între rețetele de succes ale divertismentului comunist și cerințele pieței muzicale capitaliste. Deși autorul este destul de depreciativ cu acest nou gen al industriei muzicale românești, trebuie totuși remarcat că acesta, alături de manele, dance sau hip-hop, era printre puținele opțiuni muzicale aflate la dispoziția unor largi pături sociale care, în acei ani tulburi, aveau nevoie de o muzică care să-i ajute să-și reconfigureze o identitate greu pusă la încercare de deceniile post-decembriste. Fiecare dintre genurile mai sus menționate au avut propriul lor rol în melodrama așa-zisei tranziții, iar etno-pop-ul a reprezentat aici o veritabilă sinteză între „tradiție” și „modernitate”, între năravul comunist și libertatea capitalistă, numai bună pe post de aclimatizare treptată cu minunățiile lumii noi.

Revenind la articolul discutat, articol care, în partea sa finală, ajunge la unele inițiative muzicale recente, fie autentic-revivaliste (Trei Parale), fie de crossover între folclor și hip-hop (Subcarpați) sau între manele/muzică de restaurant și electro (Steaua de Mare). Văzând, pe bună dreptate, în toate aceste proiecte o reacție împotriva „folclorului de stat”, autorul detaliază puțin întreaga concepție muzicală a celor de la Subcarpați și încheie întrebându-se dacă acest gen de abordări pot să-și păstreze un echilibru între diferitele ingrediente ce le compun mesajul artistic, sau vor derapa, într-o formă sau alta, spre extrema dreaptă, xenofobie și intoleranță.

Motivul pentru care am vrut să scriu aceste rânduri a fost de a da un răspuns la întrebarea pe care articolul Folclor 2.0 o lansează în final și pe care m-am străduit să o reproduc aici cât mai fidel. Nu cred că trupe cu un mesaj și cu o abordare stilistică de tipul celor de la Subcarpați vor putea avea un traseu lipsit de pericole, coerent și care – mai ales! – să confere folclorului atenția/statutul pe care îl merită. Verdictul meu are la bază două motivații: asemenea trupe, cu o atitudine critică față de societatea actuală, ratează adevărata țintă a atacurilor sale și, în același timp, își alege și cele mai nepotrivite arme.

Acum să detaliem. Nu sunt o noutate trupele de hip-hop cu un mesaj critic la adresa societății contemporane (de fapt, asta ar trebui să fie și rațiunea lor de-a fi, iar dacă nu toate trupele se supun acestui comandament originar, asta nu aduce decât deservicii genului). Însă această critică este exercitată de pe diferite poziții: de la radicalii anti-capitaliști, la o critică aparent neutră, unde înclinațiile ideologice ies mai puțin în evidență, până la luări de poziție declarat naționaliste, ortodoxiste și chiar neo-protestante (ultimele două cu siguranță cele mai amuzante). Dacă privim puțin mai detașat întreg acest tablou, putem observa că sub umbrela acestui gen muzical se adună, în mai mică sau mai mare măsură, întreg spectrul de reacții politice posibilie la situația lumii contemporane.    

În ceea ce privește folclorul, acesta a constituit dintotdeauna o importantă resursă pentru o retorică naționalistă care, prin idei precum tradiția sau autenticul, a favorizat delimitările, stereotipurile esențialiste sau tendințele autarhice. Recursul la folclor, la cultura acelor comunități autentice, așa cum le numește Lévi-Strauss, adică cele în care comunicarea între indivizi are loc i-mediat, este de fapt concomitent cu dizolvarea acestor societăți tradiționale și poate fi interpretat ca o formă de reacție la diverse presiuni venite din exterior. Tot forme ale unei astfel de reacții sunt și diferitele tipuri de discursuri politice, sectele religioase milenariste sau anumite genuri muzicale. De cele mai multe ori însă religia, politica, folclorul și muzica se regăsesc amestecate în diverse cocktail-uri ideologice, unul dintre ele fiind și cel al trupei Subcarpați. Toate aceste patru forme de critică la adresa societății contemporane par a avea, uneori, ținte diferite, însă toate se confruntă de fapt, chiar dacă o știu sau nu, cu același adversar: o societate a mărfii și a spectacolului, o societate în care lucrurile sunt judecate doar după profitul pe care îl pot genera. Fie că este vorba de un predicator carismatic care, analizând viciile lumii în care trăim, anunță iminentul sfârșit al acesteia, fie că asistăm la o revenire îngrijorătoare a naționalismelor politice, fie că dăm tot mai des de muzicieni și formații cu mesaj anti-sistem, toate aceste manifestări nu sunt decât reacții la capitalismul global contemporan. Însă, de cele mai multe ori, actanții implicați în astfel de reacții critice nu sunt conștinenți de problema reală cu care se confruntă, astfel că asistăm la apariția unor soluții neadecvate, unele din ele de-a dreptul comice, altele, dimpotrivă, periculoase. Sunt, bineînțeles și excepții de la această înțelegere deficitară (în special din zona politicii și a muzicilor contestatare), dar acestea sunt relativ puține, iar trupe precum Subcarpați nu se numără printre ele.

Mesajul unor astfel de trupe (nu mă refer aici numai la Subcarpați, ci îi iau mai degrabă drept reprezentanți ai unei direcții artistico-ideologice mai largi) intenționează să răspundă problemelor politice și sociale actuale printr-o delimitare cât mai strictă între noi și ceilalți, punând preblemele societății noastre pe seama adoptării unor modele socio-culturale de import, nepotrivite spațiului autohton sau, mai rău, viciate de la bun început. Pentru a răspunde adecvat acestor modele străine, asemenea artiști (sau ideologi) recurg la tradiție, un termen a cărui construcție a coincis cu dispariția treptată a ceea ce putea fi numit tradițional în comunitățile rurale românești. Astfel, ei opun influenței nefaste a celuilalt vigoarea și puritatea autohtonă, răspund „contrafăcutului” de proveniență străină cu „autenticul” produs în propria ogradă. Tocmai aceasta este secvența în care folclorul își joacă marele său rol. Termen ce nu mai are de ceva vreme corespondent în lumea reală și care, pentru a-i desluși configurația intimă, ești nevoit să recurgi la muzee, cărți, culegeri, arhive, înregistrări de teren – asta pentru că folclorul nu mai poate exista în lumea contemporană decât în spații de conservare special amenajate, un fel de rezervații destinate amerindienilor – folclorul, în forma asta inertă, este decontextualizat, aranjat cam din topor, și aruncat în luptă pe post de armă letală împotriva degenerării cauzate din exterior.

Oricât de bine intenționați ar fi și oricât de mare ar fi nevoia de critică la adresa societății contemporane, proiecte muzicale de genul Subcarpați nu vor putea fi eficiente atâta timp cât atenția lor se concentrează asupra diferențelor dintre noi și ceilalți și nu asupra neajunsurilor sistemului socio-politic care generează problemele cu care lumea întreagă – atât noi cât și ceilalți! – se confruntă. Deși unele din aspectele problematice sunt just sesizate, soluția propusă pare a fi de cele mai multe ori retragerea în lumea idealizată a satului, un sat abstract, simbol al unei mitice vârste de aur a națiunii, sub a cărui oblăduire suntem feriți de relele lumii exterioare. Una din atribuțiile artei este aceea de a pune mereu lumea sub semnul întrebării, de a ne zdruncina permanent confortul nostru mental, de a ne provoca, stârni, sau chiar îngrozi, iar diverse trupe din zona rock, reggae sau hip-hop (dacă ar fi să ne rezumăm doar la sfera muzicii pop) și-au însușit într-o formă sau alta această cerință. Dar singura modalitate de a o îndeplini este, cel puțin în ziua de azi, de a denunța degradarea condiției umane produsă de capitalismul global, problemă valabilă la nivel mondial și nu destinată doar mult încercaților români. Însă tentativa de a răspunde acestei cerințe prin recursul la o entitate inertă precum tradiția, abuzată în fel și chip de-a lungul vremii, nu numai că nu are șanse de succes, dar poate duce chiar și la rezultate mai puțin îmbucurătoare. Revenind în final la cazul particular al celor de la Subcarpați, demersul lor, considerat de unii revigorant, nu face altceva decât să prelungească până în contemporaneitate un model de instrumentalizare ideologică a muzicii tradiționale, model inițiat de pașoptiști și perfecționat mai apoi de către comuniști, total inadecvat provocărilor zilelor noastre.


Pe th.c. îl puteți citi și pe jazz de-a dreptu'

Comentarii

Translate this blog