marți, 18 martie 2014

Vânătoarea lui Valer




 
foto: Crizantema Iov

     
 Ştiu, e riscant. Un al doilea material în nici o săptămână în care autorul într-un exerciţiu excesiv de auto-adulare şi auto-analiză îşi plasează numele în titlul unei scrieri, nu poate decât să ridice semne de întrebare despre starea lui actuală. Dar nu vă pripiţi, faceţi-vă timp şi parcurgeţi modesta însăilare autobiografică şi sunt sigur că veţi găsi puţină înţelegere şi pentru această întîmplare. Titlul are legătură cu primul meu exerciţiu scriitoricesc petrecut undeva în şcoala primara când în urma devorării unui volum de basme m-am trezit şi eu cuprins de poftele scriiturii şi aventurii. Aşa a apărut primul basm de pe Valea lui Stan din literatura contemporană, purtând titlul de faţă şi care s-a impus rapid ca lectură obligatorie în familie, într-o concurenţă acerbă cu Psaltirea şi Ceaslovul. Ba chiar, din câte-mi aduc aminte, a depăşit cercul destul de larg al familiei, fiind devorat şi de către câţiva vecini cu minime preocupări într-ale literaturii de sertar. Din păcate manuscrisul s-a pierdut repede în condiţii misterioase. Personal, suspectez utilizarea lui în împachetarea vreunui foltan de slănină sau a vreunui borcan cu tocană de legume. Important este că impulsul scriitoricesc a durat, instaurându-se în biografia subsemnatului ca activitate definitorie pe parcursul copilăriei, într-o strânsă legătură şi competiţie cu păscutul. Vacilor.
Dar să revenim la titlu. Normal că personajul basmului scris pe fugă printre blidele cu mâncare trebuia să poarte numele autorului din moment ce pe vremea aia întreaga aşezare de pe Valea Sălăuţei era organizată în jurul personalităţii şi imaginaţiei sale. Era începutul unei lungi călătorii, plină de încercări şi ezitări. Însă dincolo de acel puseu fantasy, o vânătoare tot a avut loc. E drept, nu la fel de rodnică precum cea din basm, însă plină de învăţăminte şi adrenalină. Despre acest derapaj într-ale braconajului vreau să mărturisesc în rândurile următoare.
Anul nu mi-l mai amintesc precis, dar ştiu că era înainte de 1996, când s-a pus piatra de hotar între lămpaşul cu petrol şi electricitate pe Valea lui Stan unde, în casa bunicului (tânu’ Lazăr, după cum îi spuneam eu şi restul de nepoţi), îmi petreceam verile păzind găinile, citind şi construind colibe. Era spre asfinţit, iar tânu’ Lazăr stând în şatră cu nelipsitul Infractorul la care era abonat, asculta ştirile de seară la radioul său rusesc cu baterii şi pregătea treburile din ziua următoare. Eu eram extrem de ocupat prin curte cu o bucată de şindrilă uscată din care-mi ciopleam săgeţile necesare pentru a putea valorifica arcul din lemn de alun făcut de el cu o seară înainte. Mama Sie, în coliba de lângă grădinuţă, pregătea masa de seară, papă cu cârnaţ şi coleşă, învăluită într-un şfârlaiţ care mi-a marcat profund orizonturile gastronomice.

- No amu’ că ai arc, trebe să mergem mâine la vânat, să văd dacă te pricepi la ceva, spuse tânu’, lăsând ziarul deoparte mâhnit de lungul şir de violuri şi jecmăneli despre care citise.
Evident că am tresărit entuziast şi mintea mi-a fost instantaneu invadată de toate poveştile vânătoreşti auzite şi citite. Sosise primul moment de cumpănă în viaţa mea în urma căruia trebuia să descopăr dacă învăţasem ceva din cele citite şi dacă aveam vreo şansă în aglomerata lume a eroilor.
- Unde mergem, tânule? l-am întrebat plin de curiozitate, în timp ce cu briceagul şlefuiam o săgeată aproape finalizată în vârful căreia trebuia doar să mai plasez cuiul.
- La Măgură! zise el. Aşa că mâine dimineaţă pe la 6, trebe să te trezeşti musai, dacă vrei să vii cu mine.
Evident că voiam şi că noaptea aceea a trecut extrem de greu pentru mine. M-am învârtit în pat încercând să adorm în timp ce mintea mi-era cutreierată de gânduri şi ambiţii vânătoreşti din cele mai elaborate. Vedeam deja calul coborând pe lângă casa lui Bart, trudit de povară prăzii, în timp ce eu, cu modestia caracteristică adevăraţilor eroi din poveştile citite, le explicam vecinilor minunaţi de izbânda mea că nu e mare lucru.
Dimineaţă, când m-a trezit mama Sie şi am coborât să mă spăl pe obraz la halăul de lângă trepte, tânu’ întărniţa calul şi pregătea cele trebuincioase aventurii. Am mâncat în galop şi m-am îmbrăcat pe fugă, după care, cu arcul în spate şi săgeţile lângă, am sărit direct în tarniţă, agăţându-mă de coama calului, aşa cum am fost învăţat. Am luat traista cu merinde şi am pus-o lângă mine, împreună cu o toporişcă. Am pornit la drum, tânu’ mergând pe lângă cal şi bombănind mânios la vederea dezordinii din ograda lui Bart, pe lângă care treceam. Calul blând, pe care mai călărisem de atâtea ori când mergeam în sat sau când urcam cu vacile la Obrejă, la păscut de otavă, mă purta pe drumul pietros în aerul tare al dimineţii. Era de mers un ceas bun, poate chiar două. Mai fusesem eu la Măgură, dar niciodată la vânătoare. Când stăteam cu tânu’ la vaci, sus la Obrejă mai trăgeam eu cu arcul după păsările ce dădeau târcoale colibei în care dormeam noaptea, dar acelea erau răbufniri spontane ale spiritului meu vânătoresc, nu expediţie serioasă, concepută de tânu’, cu strategie şi toate cele necesare. Aşa că entuziasmul şi aşteptările mele erau la cote extrem de ridicate.
Când ne-am apropiat de culmea dealului şi amzărit în apropiere vârful Măgurii, tânu’ m-a pus în temă cu planul de acţiune:
-  No uită cum facem. Ştii fântâna lu’ Stan, nu? Că doară te-am mai dus eu acolo?
- Ştiu, tânule, cum să nu, am confirmat eu promt, lărgind ochii parcă pentru a nu scăpa vreun amănunt.
- No acolo vin la amiază căprioarele să se adape. Eu pe tine mă bazez, aşa că ascultă ce-ţi zic, ce trebe să faci. Îţi arăt locul unde trebe să stai ascuns, să ai vedere la fântână şi să le poţi ochii bine când ajung. Una tot îi nimerii, da’ trebe să stai în linişte până vin aproape de tot. Dacă faci gălăgie nu prindem nimic, că astea simt tot şi se tem să mai bea apă. În timpul ăsta, eu o iau prin altă parte, ca atunci când apar căprioarele, eu să le cad în spate şi să le mân spre tine, să nu mai aibă unde să fugă. Tu trebe numa’ să le aştepţi, să ocheşti bine şi să tragi în ele când sunt aproape.
Mi-am reţinut partea de responsabilitate într-un efort de concentrare de care n-am fost în stare nici măcar când îmi scriam teza. Ajunşi la locul cu pricina, m-am dat jos de pe cal şi mi-am luat în primire postul. M-am ascuns într-un tufiş la nici cinci metri de fântână şi cu arcul întins, cufundat într-o tăcere deplină, m-am pus pe ascultat orice zgomot. Tânu’ era mai departe trebăluind pe lângă calul pe care-l lăsase să pască în voie pe marginea potecii ce traversa pădurea de pe culme. După o vreme l-am auzit lovind cu securea în buşteni, neînţelegând ce face acolo şi ce rost are toată hărmălaia aia în cadrul expediţiei noastre. Aveam să aflu după câteva ore că pregătea o încărcătură din nişte buşteni doborâţi cu câteva zile în urmă, spre-ai duce acasă. Timpul trecea greu, iar încordarea mea creştea la fiecare zgomot. Mă gândeam la încercările prin care au trecut cei despre care citisem eu, la Prâslea cel voinic care răzbise somnul şi-mi părea teribil de grea această încercare a aşteptării. Într-un târziu, pe măsură ce amiaza se apropia, au apărut şi căprioarele, anunţate de un foşnet ce cuprinse întreaga pădure. Sosise momentul meu, aşa cum îmi zise tânu’. Nu’mi venea să cred, iar când le-am zărit n-am mai stat pe gânduri şi-am slobozit săgeata pregătită. M-am grăbit să pregătesc a doua săgeată, însă emoţiile şi adrenalina îmi încurcau gesturile, iar pe când am ochit am zărit căprioarele speriate împrăştiindu-se prin pădure. Am tras, dar fără sorţi de izbândă. Am mai risipit o săgeată după care m-am pornit să văd dacă nu am nimerit ceva. Nimic. Ratasem de fiecare dată şi simţeam cum o ciudă groaznică pune stăpânire pe mine. Atunci l-am zărit pe tânu’ apropiindu-se cu securea de mână şi zâmbind împăciuitor.
-         N-ai nimerit nimic, aşa-i?
-         Aşa-i! am răspuns ruşinat şi copleşit de amploarea eşecului tocmai trăit.
-         No nu-i bai, zise el liniştindu-mă. Poate nu-i bun arcu’, da’ lasă că ne pregătim noi mai bine pentru data viitoare. Punem şi laţuri şi atunci tot prindem ceva. Amu’ hai să mânânci, că-i fi flămânzit.
Aşa era. Mi-era o foame turbată, dar nu-mi dădusem seama la cât de prins am fost cu vânătoarea. Ne-am pus pe iarbă şi-am început să ciugulim din cele pregătite de mama Sie, în timp ce  el îmi povestea că trebuie să mă antrenez mai bine şi că data viitoare îşi va lua şi el un arc, ca să nu mai aibă nicio şansă căprioarele sau iepurii, în funcţie de ce-o fi să vânăm. Însă oricâte îmi îndruga el acolo, amărăciunea care puse stăpânire pe mine nu voia să plece. Am fost atât de aproape, le-am zărit şi am tras aiurea. M-am grăbit şi nu le-am lăsat să vină mai aproape. După ce-am terminat de mâncat m-am pornit prin tufişuri să-mi caut săgeţile risipite în timp ce tânu’ lega la lambă încărcătura de lemne la care trudise cât am stat eu la pândă. M-am urcat pe cal şi înfrânt aşa cum doar eroul din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte mai fusese, coboram călare poteca, însoţit de poveştile bătrânului, dar fără a le putea auzi. Ajuns acasă am trântit arcul într-un colţ de şatră şi m-am pus pe construit un huţuţui în mărul bătrân din spatele casei. Amărăciunea avea să dispară destul de iute spre seară când şi-a făcut apariţia Luca lui ceşu’ Tinu’ şi ne-am pus pe treabă. I-am spus că vreau să fac un ziar pentru Valea lui Stan, aveam deja ştirile în minte. Dar n-am pomenit nimic de eşecul vânătoresc. Aceasta n-avea cum să fie o ştire veritabilă. Şi-atunci vânătorul a intrat în umbră, îngropat în ambiţii gazetăreşti şi literare. Cel puţin pentru o vreme.

Comentarii

Translate this blog