Treceți la conținutul principal

Jurnal de Bonțida VI. Mărturisirile excrocului V. S. Cosma

         
Tomi Ungerer
             Recunosc, sunt cel mai leneș din acest sat. Dimineață pe la 11 îmi sorbeam cafeaua, în pijamale, pe terasă în timp ce în fața casei utilaje nemaipomenite scormoneau în praful drumului șanțuri de scurgere și altele ce țin de mult râvnita infrastructură. Grădina mea zace nelucrată sub un strat discret de bălegar cu care vecinul meu Nea Puiu a binecuvântat-o pe parcursul iernii. Pseudo-livada încropită cu truda și entuziasmul anilor trecuți așteaptă foarfecele și bidineaua cu var în timp ce eu, păcătosul, mă afund într-o lene tot mai dulce. Hârlețul ruginește în șopru iar arpagicul nu mai găsește drumul spre glia căsuței biruite de demonii intelectualismului. Sunt fundamental leneș și tot mai habotnic în neputința mea pe care nu o mai poate susține nicio scuză ideologică. Bunii mei vecini m-ar consola spunându-mi că nu sunt chiar cel mai leneș de pe aici, că mai sunt alții, unii profund tarați de viciul lenei datorită condiționărilor etnice sau genetice, dar eu nu-i cred.
           Și asta nu e tot. Nu doar că lenea poate fi lesne descifrată pe chipul meu îmbătrânit în rele, dar cred că cititorii noștri au realizat de ceva vreme că acest modest blog intelectualo-rural zace de mult timp sub zodia inapetitului pentru orice tip de efort. Mitul intelectualului retras la țară, adâncit în lungi și intime conversații cu glia și cultura țărănească, se destramă lent asemeni cercetării academice autohtone. A sosit vremea să dăm cărțile pe față și să recunoaștem constatările dureroase făcute de cei mai mulți dintre cărturarii bonțideni care-și odihnesc reveriile intelectualiste și otrăvurile critice sub acoperământul acestui blog. Ultimele autoanalize, individuale și colective au scos la iveală stigmatele ratării încolțind în biografiile celor mai mulți dintre noi. Odată încheiat programul POSDRU de asistență socială pentru tinerii universitari cu ambiții cărturărești balaurul reconvertirii profesionale (din cercetători în vânzători de servicii, neo-securiști sau pălmași) cască pofticios gura să ne înghită ca într-un tablou apocaliptic demn de frescele cu Judecata de Apoi din bisericile patriei. Nu că n-am avea păcate destule, de la cârtirea împotriva zeilor zilei până la atitudini iconoclaste față de cumințenia academică și civilă, sau devieri de dreapta și de stânga, de cele mai multe ori simultan. Să nu mai pomenesc că unii mai obraznici au îndrăznit să poftească la posturile pregătite pentru aproapele. Aproapele Lor.

           Grădina rămâne nelucrată iar urzicile își intră voioase în drepturi sfidând nonșalante orice intervenție aducătoare de ordine și civilizație. Cărturarii care până mai ieri mânuiau sapa și hârlețul aproape la fel de bine precum condeiul și ideile își caută rostul și tihna peste hotare, se pregătesc să ia legătura cu destoinicii samsari ai pieței licențelor, dizertațiilor și doctoratelor sau fac cu ochiul corporațiilor spre a fi binecuvântați cu o carieră de succes.
            Prin urmare, la Bonțida e jale. Și nu mă refer la satul care se dezvoltă pe zi ce trece așteptând în straie de sărbătoare și în sunet de chimvale răsunătoare ca vreun investitor strategic să-și reverse binecuvântările economice și să pună capăt odată agoniei prelungite provocată de agricultura de subzistență, arhaică, o adevărată rușine pentru secolul în care trăim. Mă refer la acea Bonțidă culturală, adevărată Castalie de Someș, profilată prin efortul, idealismul și entuziasmul unor tineri cărturari cu orientări și atitudini contraproductive. Să nu vă mire, stimați cititori, dacă biografiile celor ale căror rânduri v-au alinat rătăcirile bloggeristice în acești frumoși ani petrecuți împreună vor lua niște turnuri din cele mai bizare. Notați-vă numele lor și monitorizați-le din când în când marșul împleticit. Se apropie momentul în care valorile post-materiale atât de dragi societății civile și oamenilor cu principii solide și sănătoase refuză să mai coabiteze cu existența și biografiile acestora, izgonindu-i din edenul universitar și punându-i să-și câștige subzistența prin trudă și sudoare.
               Sunt cel mai leneș din satul acesta. Recunosc! Și aștept să fiu recrutat!

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii