Treceți la conținutul principal

La Carastelec/Kárásztelek. Câteva însemnări

Biserica romano-catolică din Kárásztelek
Am ajuns la Carastelec/Kárásztelek, în Sălaj, pe 25 decembrie după o escală de o noapte la Jibou. Porneam "pe teren" alături de o bună prietenă care se ocupă de ani de zile cu culegerea şi studierea bobonoşagurilor, a poveştilor şi întâmplărilor miraculoase care încă mai pot fi întâlnite prin satele Sălajului şi nu numai. Era o provocare pentru mine, istoric obişnuit cu altfel de materiale de studiu, chiar dacă tematica urmărită în avânturile mele cercetătoreşti este aproape aceeaşi: bobonoşaguri, slujbe, blesteme, cetanii şi altele legate de activitatea preoţilor în comunităţile ţărăneşti. Drumul spre Carastelec/Kárásztelek a fost bun deşi e vorba de o comunitate medie şi oarecum izolată. Mi-au venit în minte drumeţiile din vară prin preajma Clujului, cu destinaţii precum Ţaga, Pălatca sau Sic, când era să-mi îngrop Matizzul prin craterele atent cultivate de către administratorii fondurilor destinate întreţinerii şi reparării drumurilor judeţene. În cazul de faţă, deşi iarnă, n-am fost nevoit să stau cu capul îndoit peste volan şi să pândesc încordat spre craterele mai mici pentru a nu-mi hurduca prea tare vehicolul. Nici n-am fost nevoit să mă răcoresc neaoş cu nişte vorbe de bine către mai marii de la toate nivelele. Până şi uliţele satului erau mai primitoare decât drumul de pe malul lacurilor de la Ţaga. Dar să gătăm cu drumurile.

          La Carastelec/Kárásztelek am fost întâmpinaţi de domnul primar Faluvégi şi de către viceprimarul comunităţii care au avut grijă ca şederea noastră de câteva zile să fie cât se poate de plăcută şi confortabilă. Oricât de cumpătat şi de sobru m'aş pretinde eu în materie de gastronomie şi trai bun, bucatele din care am avut ocazia să mă înfrupt la Carastelec/Kárásztelek mi-au relevat încă o dată două aspecte majore:
1. cât de sărac este orizontul meu culinar şi cât de simplă/rudimentară (totuşi gustoasă) este bucătăria din zona mea de extracţie.
2. cât de complexă şi de variată este bucătăria transilvăneană.
artă populară
           Mă simţeam ca Radu Anton Roman (fie iertat) pe lângă ceaunele aburinde cu fel de fel de bucate. Dar să ieşim din această zonă profan hedonistă. Dincolo de materialele înregistrate, am putut observa că în  Carastelec/Kárásztelek trăieşte o comunitate în care identitatea confesională este încă mai puternică decât cele etnică şi naţională. E vorba de o comunitate catolică în care în ultimii ani au început să-şi facă loc mariajele mixte, din varii motive. Populaţia îmbătrâneşte, tineretul îşi caută rostul peste hotare, la fel ca în multe alte comunităţi din România, trendul demografic este negativ iar posibilitatea contractării unei căsătorii în cadrul comunităţii scade. De aceea încep să apară parteneri din satele vecine, români ortodocşi/greco- catolici, dar mai ales maghiari reformaţi. Pentru o comunitate în care anumite valori tradiţionale sunt încă în vigoare, o astfel de căsătorie nu este tocmai o bucurie, mai ales când diferenţele confesionale sunt atât de profunde, cum este cazul reformaţilor. 
           Printre dealurile pe care se cultivă viţa de vie ai cărei struguri sunt preschimbaţi în vinul Partium, baciul ungurean - întruchipat în cazul de faţă de viceprimarul comunităţii şi de păstorii tocmiţi de acesta - îşi mână turmele de oi, preocupat de vinderea caşului şi a celorlalte produse şi total dezinteresat de vreun complot împotriva cuiva, baci sau nu. Cât timp scormonitorii după resurse neconvenţionale nu amuşinează pe-acolo, setoşi de profit necondiţionat, Carastelec/Kárásztelek rămâne o comunitate tihnită, îngrijită şi primitoare. Sper că hărţile care conţin suprafeţele concesionate pentru explorări şi exploatări de resurse naturale nu includ şi această arie, nu de alta, dar o dată cu bozgoanele, poveştile, rugile şi blestemele oamenilor, se va pierde şi şampania îmbuteliată acolo, investiţie atât de mult aşteptată şi atât de binevenită pentru comunitate.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii