Treceți la conținutul principal

The Wolf of Wall Street


    „The Wolf of Wall Street” începe aşa cum ar trebui să înceapă orice film cu brokeri şi finanţişti de pe Wall Street şi anume cu Jordan Belfort (Leonardo DiCaprio) aruncând pitici în carne şi oase la ţintă în birourile firmei sale în timpul unei pentreceri cu angajaţii. Piticii poartă căşti iar ţinta e din burete aşa că, fiţi fără grijă, nu există riscul niciunei răniri fizice ci poate doar a demnităţii lor umane şi-aşa schilodită într-o lume plină de prejudecăţi de tot felul. De fapt întregul film al lui Martin Scorsese e în bună parte doar atât: un atac concertat împotriva demnităţii umane şi nimic mai mult.
    Pe scurt „The Wolf of Wall Street” spune povestea (adevărată chiar şi în detaliile cel mai puţin credibile) lui Jordan Belfort, un broker de pe Wall Street de origine modestă (dacă middle-class se mai poate numi totuşi aşa), arătos, cu o meliţă grozavă şi cu un receptor de telefon în mână în aproape fiecare scenă... asta excluzând momentele când trage cocaină pe nas, ia pastile dubioase retrase de pe piaţă pentru efectele lor stupefiante, se încinge în orgii cu aproape orcine (exceptându-i pe părinţii şi copii săi) şi da, jigneşte şi se comportă mizerabil cu cei din jur aproape fără a face vreo distincţie. De la „Bad Lieutenant” (r. Abel Ferrara) încoace rar mi-a fost dat să văd portertul unui personaj mai insidios şi josnic ca Jordan Belfort. Doar că spre deosebire de locotenentul menţionat, care în cele din urmă suferă o transformare, îşi învaţă lecţia, Belfort, în ciuda experienţelor neplăcute prin care este purtat de stilul său de viaţă falimentar, nu pare să fi învăţat nimic ci doar să o ia de la capăt. Scorsese, aşa cum ne-a obişnuit în filmele sale cu gangsteri, lasă bagajul moralizator la o parte şi-şi menţine producţia pe linia de plutire a ambiguităţii.

    Într-adevăr, „The Wolf of Wall Street” seamănă mult mai bine cu „Goodfellas” sau „Casino” decât cu „Taxi Driver” sau „The Departed”. Nu doar stilul în care este realizat ne reaminteşte de acestea: travelling-uri lungi cu personajul adresându-se publicului, montaje inteligente dublate de muzica copilăriei şi adolescenţei lui Scorsese; ci şi sus numita ambiguitate, lipsa unui discurs moralizator, bălăceala sistematică în glorie şi decadenţă în care se complac personajele. Jordan Belfort, ca şi Henry Hill (Ray Liotta) din „Goodfellas”, nu este decât un individ care „visează mare” (dream big) şi care în ciuda piedicilor şi datorită norocului o scoate la capăt în cele din urmă, aterizează în picioare. Faptul că Scorsese tratează materialul de care dispune asemenea producţiilor sale cu mafioţi este poate cel mai forte atu al filmului. În fond, cine sunt cei mai venali gangsteri din ziua de astăzi dacă nu nemernicii de pe Wall Street care ne-au adus criza pe cap? „The Wolf of Wall Street” este cea mai bună punere în scenă a studiului de la Berkley care afirmă că prea mulţi bani te fac nemernic.
    Din păcate filmul nu merge însă până la capăt. Deşi detaliile cel mai puţin probabile se verifică (scena cu iahtul de pildă!) filmul nu pare complet sincer. În cele din urmă avem de-a face doar cu mărturia lui Belfort, ale cărui memorii stau la baza acestei ecranizări. Dacă adevăratul Belfort, e doar şi pe jumătate aşa cum l-a întruchipat DiCaprio, eu unul m-aş îndoi de versiunea sa. Nu apar în film conexiunile sale politice atât de caracteristice lumii afacerilor (cu excepţia unei singure replici în care afirmă că poate finanţa orice partid doreşte) iar eforturile FBI-ului, chiar şi prin intermediul meticulosului agent Patrick Denham (Kyle Chandler), sunt redate aici de parcă s-ar dori reabilitarea întregului sistem.
    În sfârşit, lăsând încărcătura ideologică la o parte, „The Wolf of Wall Street” este unul dintre cele mai amuzante filme ale ultimei decade, o nebuneală cu replici deştepte şi situaţii incredibile, cu o distribuţie uriaşă (de la Matthew McConaughey la Rob Reiner) şi-un buget care să-i permită răblăgirea unui Ferrari. Iar dintre subtilităţi, citatele frecvente din „Le Charme discret de la bourgeoisie” în care personajele înfulecă în cele mai nepotrivite momente mi s-au părut cele mai savuroase.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Comentarii