Treceți la conținutul principal

Dacomanie vs. istorie oficială. Un război simulat? - de Dávid Petruţ






Fanteziile dacomane intră periodic în atenția publică, speculând de obicei setea de scandal a mass mediei și stârnind reacții virulente de dezaprobare din partea lumii culturale, mai cu seamă din partea istoricilor profesioniști. Dincolo de teoriile aiurite propagate în stilul isteric bine-cunoscut al discipolilor lui Zalmoxe, care nu merită reluate, este interesantă și reacția reprezentanților istoriei oficiale, și implicit efectul pe care îl are acest scandal mediatic asupra poziționării societății față de istorie. Mă refer în special la conflictul, câteodată mai aprig, dar de obicei latent dintre nevoia de reînnoire a percepției istorice pe de o parte și impulsul de a proteja caracterul militant al istoriei naționale. În ciuda dârzeniei demonstrate de atâtea ori a protocronismului dacist și a revigorării curentelor de extremă dreapta din ultima perioadă, dogmele Zalmoxiene nu par a câștiga teren la modul real în afara cercurilor neo-legionare, chiar majoritatea naționaliștilor radicali fiind reticenți la a renunța la ideea grandioasei moșteniri romane. Dacă ne uităm la reacțiile de antipatie pe care le stârnește dacomania (și în ultima perioadă acestea au fost numeroase venind inclusiv de la nivel înalt), vedem de fapt că singurul câștigător al acestui pseudo-război este „istoria oficială”, propagată de la centru inclusiv prin tratatele de istorie a românilor ale Academiei Române.

Eforturile de contracarare a dacismului pornesc de la premisa falsă că aceasta este produsul protocronismului istoric din epoca ceaușistă, astfel urmărindu-se o asociere mentală între curent și experiența epocii de tristă amintire. Asocierea este câte se poate de justificată, însă premisa este tot falsă. Epoca comunistă a produs doar o revigorare a dacomaniei, născută în contextul curentului autohtonist al începutului de secol 20 și propagată mai apoi în epoca interbelică odată cu ascensiunea legionară. Primul produs „serios” (cel puțin ca număr de pagini) al acestui mod de gândire este cartea lui Nicolae Densușianu: Dacia preistorică, apărută în 1913. Am putea chiar specula că menționarea originilor protocronismului dacist este omisă pentru a nu păta o perioadă istorică cu o percepție favorabilă și de a nu investi curentul respectiv cu sentimentele pozitive legate de epoca Regatului, foarte vii în imaginarul istoric autohton. Revenind la problema istoriei oficiale (care își revendică și titlul exclusivist de istorie obiectivă), aceasta a fost supusă la o presiune constantă din partea curentului care urmărește expunerea și analiza (dar nu neapărat distrugerea) miturilor istorice autohtone. Acest curent demitizant nu s-a sfiit să atace inclusiv temelia istoriei naționale oficiale, și anume continuitatea daco-romană, problema etnogenezei, situație care nu poate fi tolerată de unii. În acest context isteriile dacomane capătă rolul de alternativă distopică (o sperietoare) pentru istoria națională învățată în manualele de școală, astfel având efectul de legitimare a mainstreamului istoric. Auzim în mod constant că istoria națională (cea adevărată) se află sub asediul a două extreme: cea dacistă și cea demitizantă (și antinațională). Se pare că invocarea extremelor rămâne încă cea mai eficientă metodă de manipulare. În aceste condiții mai putem oare vorbi despre un război între istoria oficială și dacomanie? Poate doar în sensul războiului perpetuu descris de George Orwell, care în fapt este un război simulat, cu alte cuvinte o diversiune.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii