vineri, 24 ianuarie 2014

Dacomanie vs. istorie oficială. Un război simulat? - de Dávid Petruţ






Fanteziile dacomane intră periodic în atenția publică, speculând de obicei setea de scandal a mass mediei și stârnind reacții virulente de dezaprobare din partea lumii culturale, mai cu seamă din partea istoricilor profesioniști. Dincolo de teoriile aiurite propagate în stilul isteric bine-cunoscut al discipolilor lui Zalmoxe, care nu merită reluate, este interesantă și reacția reprezentanților istoriei oficiale, și implicit efectul pe care îl are acest scandal mediatic asupra poziționării societății față de istorie. Mă refer în special la conflictul, câteodată mai aprig, dar de obicei latent dintre nevoia de reînnoire a percepției istorice pe de o parte și impulsul de a proteja caracterul militant al istoriei naționale. În ciuda dârzeniei demonstrate de atâtea ori a protocronismului dacist și a revigorării curentelor de extremă dreapta din ultima perioadă, dogmele Zalmoxiene nu par a câștiga teren la modul real în afara cercurilor neo-legionare, chiar majoritatea naționaliștilor radicali fiind reticenți la a renunța la ideea grandioasei moșteniri romane. Dacă ne uităm la reacțiile de antipatie pe care le stârnește dacomania (și în ultima perioadă acestea au fost numeroase venind inclusiv de la nivel înalt), vedem de fapt că singurul câștigător al acestui pseudo-război este „istoria oficială”, propagată de la centru inclusiv prin tratatele de istorie a românilor ale Academiei Române.

Eforturile de contracarare a dacismului pornesc de la premisa falsă că aceasta este produsul protocronismului istoric din epoca ceaușistă, astfel urmărindu-se o asociere mentală între curent și experiența epocii de tristă amintire. Asocierea este câte se poate de justificată, însă premisa este tot falsă. Epoca comunistă a produs doar o revigorare a dacomaniei, născută în contextul curentului autohtonist al începutului de secol 20 și propagată mai apoi în epoca interbelică odată cu ascensiunea legionară. Primul produs „serios” (cel puțin ca număr de pagini) al acestui mod de gândire este cartea lui Nicolae Densușianu: Dacia preistorică, apărută în 1913. Am putea chiar specula că menționarea originilor protocronismului dacist este omisă pentru a nu păta o perioadă istorică cu o percepție favorabilă și de a nu investi curentul respectiv cu sentimentele pozitive legate de epoca Regatului, foarte vii în imaginarul istoric autohton. Revenind la problema istoriei oficiale (care își revendică și titlul exclusivist de istorie obiectivă), aceasta a fost supusă la o presiune constantă din partea curentului care urmărește expunerea și analiza (dar nu neapărat distrugerea) miturilor istorice autohtone. Acest curent demitizant nu s-a sfiit să atace inclusiv temelia istoriei naționale oficiale, și anume continuitatea daco-romană, problema etnogenezei, situație care nu poate fi tolerată de unii. În acest context isteriile dacomane capătă rolul de alternativă distopică (o sperietoare) pentru istoria națională învățată în manualele de școală, astfel având efectul de legitimare a mainstreamului istoric. Auzim în mod constant că istoria națională (cea adevărată) se află sub asediul a două extreme: cea dacistă și cea demitizantă (și antinațională). Se pare că invocarea extremelor rămâne încă cea mai eficientă metodă de manipulare. În aceste condiții mai putem oare vorbi despre un război între istoria oficială și dacomanie? Poate doar în sensul războiului perpetuu descris de George Orwell, care în fapt este un război simulat, cu alte cuvinte o diversiune.

Comentarii

Translate this blog