Treceți la conținutul principal

Dacomanie vs. istorie oficială. Un război simulat? - de Dávid Petruţ






Fanteziile dacomane intră periodic în atenția publică, speculând de obicei setea de scandal a mass mediei și stârnind reacții virulente de dezaprobare din partea lumii culturale, mai cu seamă din partea istoricilor profesioniști. Dincolo de teoriile aiurite propagate în stilul isteric bine-cunoscut al discipolilor lui Zalmoxe, care nu merită reluate, este interesantă și reacția reprezentanților istoriei oficiale, și implicit efectul pe care îl are acest scandal mediatic asupra poziționării societății față de istorie. Mă refer în special la conflictul, câteodată mai aprig, dar de obicei latent dintre nevoia de reînnoire a percepției istorice pe de o parte și impulsul de a proteja caracterul militant al istoriei naționale. În ciuda dârzeniei demonstrate de atâtea ori a protocronismului dacist și a revigorării curentelor de extremă dreapta din ultima perioadă, dogmele Zalmoxiene nu par a câștiga teren la modul real în afara cercurilor neo-legionare, chiar majoritatea naționaliștilor radicali fiind reticenți la a renunța la ideea grandioasei moșteniri romane. Dacă ne uităm la reacțiile de antipatie pe care le stârnește dacomania (și în ultima perioadă acestea au fost numeroase venind inclusiv de la nivel înalt), vedem de fapt că singurul câștigător al acestui pseudo-război este „istoria oficială”, propagată de la centru inclusiv prin tratatele de istorie a românilor ale Academiei Române.

Eforturile de contracarare a dacismului pornesc de la premisa falsă că aceasta este produsul protocronismului istoric din epoca ceaușistă, astfel urmărindu-se o asociere mentală între curent și experiența epocii de tristă amintire. Asocierea este câte se poate de justificată, însă premisa este tot falsă. Epoca comunistă a produs doar o revigorare a dacomaniei, născută în contextul curentului autohtonist al începutului de secol 20 și propagată mai apoi în epoca interbelică odată cu ascensiunea legionară. Primul produs „serios” (cel puțin ca număr de pagini) al acestui mod de gândire este cartea lui Nicolae Densușianu: Dacia preistorică, apărută în 1913. Am putea chiar specula că menționarea originilor protocronismului dacist este omisă pentru a nu păta o perioadă istorică cu o percepție favorabilă și de a nu investi curentul respectiv cu sentimentele pozitive legate de epoca Regatului, foarte vii în imaginarul istoric autohton. Revenind la problema istoriei oficiale (care își revendică și titlul exclusivist de istorie obiectivă), aceasta a fost supusă la o presiune constantă din partea curentului care urmărește expunerea și analiza (dar nu neapărat distrugerea) miturilor istorice autohtone. Acest curent demitizant nu s-a sfiit să atace inclusiv temelia istoriei naționale oficiale, și anume continuitatea daco-romană, problema etnogenezei, situație care nu poate fi tolerată de unii. În acest context isteriile dacomane capătă rolul de alternativă distopică (o sperietoare) pentru istoria națională învățată în manualele de școală, astfel având efectul de legitimare a mainstreamului istoric. Auzim în mod constant că istoria națională (cea adevărată) se află sub asediul a două extreme: cea dacistă și cea demitizantă (și antinațională). Se pare că invocarea extremelor rămâne încă cea mai eficientă metodă de manipulare. În aceste condiții mai putem oare vorbi despre un război între istoria oficială și dacomanie? Poate doar în sensul războiului perpetuu descris de George Orwell, care în fapt este un război simulat, cu alte cuvinte o diversiune.

Comentarii

  1. domnule Petrut, faceti cumva aluzie la polemica dintre domnul rector si academician, profesor universitar doctor, fost director ICR s.a.m.d., Ioan Aurel Pop si domnul medic istoric si preot al cultului zamolxian, Napoleon Savescu? aceasta confruntare dintre un Alain Delon al istoriografiei oficiale si acest Ed Wood al dacismului releva din plin setea de identitate si militantism a societatii romanesti si mai putin cheful de studiu si aprofundare critica.

    RăspundețiȘtergere
  2. Domnule profesor Fellini, dumneavoastră aveți chef de studiu și de aprofundare critică?
    Vă întreb, fiindcă setea de identitate și de militantism a românilor este reală. Dvs. ce ne puteți oferi în acest sens sau ce ne puteți spune prin aprofundare critică despre istoriografia oficială promovată de Alain Delon?

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii