 |
| Béla Pósta, sursa foto: http://eda.eme.ro |
Din nou despre
ideologie și arheologie
Înainte de a explora posibilele legături dintre curtea
imperială din Hofburgul vienez, elita intelectuală maghiară din Transilvania în
a doua jumătate a secolului al 19-lea și trecutul roman al acestui colț de imperiu, ar fi util să reluăm unele din premisele teoretice aflate la
baza acestei asocieri aparent bizare. Pentru a lărgi puțin
perspectiva, de data aceasta să privim fenomenul din unghiul arheologiei în
general, nu doar a celei clasice. Arheologia acționează în
limitele contextului social existent fiind determinat la nivel general de rolul
și poziția economică, politică și culturală a societății în care operează. Canadianul Bruce
Trigger, probabil cel mai lucid specialist în istoria gândirii arheologice
identifică trei tipuri, sau mai bine zis trei paliere în abordarea arheologică:
arheologia naționalistă, imperialistă și
colonialistă. Deși modelul respectiv prezintă defectul unei simplificări
poate exagerate, în realitate existând interferențe de multe ori
imprevizibile între cele trei tendințe, el merită totuși luat în
calcul datorită coordonatelor valabile la nivel fundamental pe care le
trasează. Totodată e important de subliniat faptul că autorul clasificării a ținut cont în primul rând de arheologia preistorică, aceasta fiind prima
disciplină din familia arheologiei care a pătruns pe tărâmul practicii științifice. Funcția primară a arheologiei naționaliste este de a impulsiona identitatea de grup și coeziunea pe
bază etnică sau națională, inoculând sentimente pozitive cu privire la
trecutul comun al acestor grupuri (Trigger 1984, 360). Nu este foarte
surprinzător că acest curent s-a născut ca și o reacție la regresul puterii politice și militare a unor state pe fondul unor
lovituri suferite pe plan extern, implicând de obicei pierderi teritoriale. Cel
mai elocvent exemplu este cel al Danemarcei, care în urma eșecurilor militare din timpul războaielor napoleoniene și mai ales a
înfrângerii în cel de-al doilea război cu Regatul Prusac în anul 1864, care a
condus la pierderea iremediabilă a principatelor din sud (Schleswig, Holstein și Lauenburg) a căutat refacerea prestigiului național prin
evocarea trecutului preistoric, respectiv cel al strămoșilor vikingi.
În aceeași idee, faptul că, spre deosebire de vecinii germani de
la sud, spațiul danez nu a intrat sub autoritatea Imperiului Roman, a
fost promovat ca un motiv de mândrie națională (!) (Trigger 1984, 358).
Totodată să nu uităm că Danemarca este locul de naștere al
arheologiei științifice preistorice, Christian Jürgensen
Thomsen (1788-1865) fiind considerat părintele disciplinei (Trigger 1989,
73-80). Arheologia daneză poate fi privită ca o reacție, sau mai
bine zis o alternativă la arheologia germană imperialistă, antagonismul dintre
cele două abordări fiind rezultatul tensiunilor dintre cele două state.
Fără a relua în detaliu aspecte discutate anterior, în
ceea ce privește arheologia imperialistă și
colonialistă, acestea și-au făcut simțită prezența în contexte
socio-politice de dominație regională sau chiar mondială, fiind
un mijloc de justificare a acestei dominații. Această tendință în arheologia preistorică va apărea puțin mai târziu,
atingându-și apogeul în cercetarea din Statele Unite (Trigger 1984,
360-368). S-ar putea spune că evoluția arheologiei romane (clasice și provinciale) a avut o direcție inversă. Sugeram în acest sens în
prima parte a acestei serii un model de dezvoltare oarecum linear de la
imperialism la naționalism, de altfel practicarea arheologiei romane la
scară largă a fost limitată o bună bucată de vreme la puterile imperiale ale
vremii. Desigur realitatea este mult mai
nuanțată, aceste tendințe amestecându-se în discursul
clasiciștilor din perioada respectivă, însă ponderea conceptelor
de origine imperialistă în perioada premergătoare primului război mondial este
mai mare, situație care se va inversa în epoca interbelică. Britanicul
Francis Haverfield referindu-se la primul război mondial, conflict în urma
căruia și-a pierdut o bună parte din studenți, făcea în
1918 o paralelă între destinul comun al britanicilor și al
francezilor în antichitate și în prezent, ca parte a unei civilizații a Europei de Vest fondată pe temelia Imperiul Roman, și aflată în opoziție cu ideea de Mittel-Europa promovată și în același timp dominată ferm de către germani (Gardner 2007, 16).
În discursul profesorului britanic germanii sunt „expulzați” din spațiul cultural roman, în ciuda străduințelor îndelungate ale acestora de
a dobândi calitatea de moștenitori al Römisches Reich. Interesant de reamintit că
jumătate de secol mai devreme danezii își reclădeau identitatea națională pe temelia opoziției față de cultura și istoria germană revendicată din cea romană. Un ultim aspect care merită
punctat se referă la neglijarea îndelungată a moștenirii
arheologice anglo-saxone în cercetarea insulară, aceasta putând fi pusă pe
seama relației conflictuale îndelungate cu Kaiserreich-ul și mai târziu cu statul nazist (Hingley 1996, 37-38).
Transilvania. Contextul
 |
| sursa; Wikipedia |
Să ne apropiem încet de spațiul nostru. Susțineam în materialul precedent că există și în
Transilvania o legătură directă între studierea perioadei romane și imperialismul celei de a doua jumătăți a secolului
19. Pentru a urmări acest fir, este necesară o scurtă incursiune în
începuturile arheologiei științifice în
această zonă. Este cunoscut faptul că interesul pentru arheologie în spațiul transilvan are o istorie cât se poate de lungă, precedând cu secole
bune perioada asupra căreia stăruim. Să facem însă un salt de câteva secole,
lăsându-i la o parte pe Joannes Mezerzius, Stephanus Zamozius, Luigi Ferdinando
Marsigli, Giuseppe Ariosti, Johann Michael Akcner, Friedrich Müller și pe toți ceilalți deschizători de drumuri în cercetarea
arheologică din Transilvania începând din secolul al 15-lea și să ne oprim la jumătatea secolului luminilor. Apariția arheologiei
ca știință eligibilă (chiar la modă), practicată
la scară largă de către pătura intelectuală și nu doar de
câțiva colecționari excentrici, de regulă nobili sau
militari, s-a produs în contextul perioadei de efervescență culturală
care a urmat după reprimarea revoluției maghiare de la 1848-49. Această
agitație culturală se înscrie în fenomenul mai larg al rezistenței față de severitatea administrație habsburgice
în anii de după conflict, și s-a concretizat printr-o campanie de
organizare culturală fără precedent. În decursul a câtorva decenii de la
încheierea conflictului, aproape toate orașele mari ale
Transilvaniei dispuneau de cel puțin o asociație culturală,
axată de obicei pe studierea și promovarea istoriei locale (Bodor
1996, 78-81). Printre numeroasele asociații culturale istorice, Societatea
Muzeului Ardelean (Erdélyi Múzeum Egyesület) fondată la
Cluj în 1859, a avut de departe cel mai mare impact, atât pe plan local cât și în ceea ce privește toată Transilvania. Asociațiile practicau
o gamă variată de activități, organizau întruniri și conferințe, descinderi la obiective arheologice, editau anuare și reviste. Treptat activitatea științifică a
acestor societăți a început să intre în faza de maturitate, ele asumându-și și rolul de muzee, organizând totodată și primele săpături arheologice propriu-zise din Transilvania.
După cum spuneam, Societatea Muzeului Ardelean dă tonul
în materie de istorie și arheologie în această perioadă, ceva mai târziu
alăturându-se și Societatea Istorică și Arheologică
din Comitatul Hunedoara (Hunyadmegyei
Történelmi és Régészeti Társulat) care a luat ființă în Deva în
anul 1880, și va avea un impact considerabil, mai ales datorită
vestigiilor romane și dacice din zonă. După 1899, odată cu debutul
propriu-zis al specializării în arheologie la Universitatea Franz Jozeph din
Cluj, inițiativa va fi preluată de către această instituție în frunte cu energicul său profesor Béla Pósta și armata sa de
studenți.
Imperiul
Roman, mediator al compromisului austro-ungar
Probabil nu va mira pe nimeni dacă spunem că modelul
urmat a fost cel german și că arheologia științifică din Transilvania, care debutează în această perioadă s-a confundat
multă vreme cu cea romană. Perioada dintre 1850 și sfârșitul primului război mondial poate fi împărțit în trei
etape în ceea ce privește componenta ideologică a modului de raportare la epoca
romană și arheologie în general. Primele două decenii de după
momentul 1848, deși sunt caracterizate de o viziune naivă în ceea ce privește arheologia, există un entuziasm general pentru perioada romană, Dacia
romană fiind probabil cel mai popular subiect istoric pe paginile anuarului
Societății Muzeului Ardelean, în această perioadă. Nu este o
coincidență faptul că prima prelegere științifică, ținută cu ocazia întemeierii societății în
februarie 1860, a aparținut lui Károly Torma, primul arheolog de anvergură și colaborator al lui Theodor Mommsen, prezentarea având titlul „Urmele
romanilor în partea de nord a Transilvaniei” (Torma 1860). Aceasta este
totodată și perioada vizitei lui Theodor Mommsen în Transilvania
(1857), respectiv perioada primelor săpături arheologice moderne (la
standardele vremii) și publicate, întreprinse de către Torma în castrul roman
de la Ilișua în perioada 1858-1863. Pe lângă dimensiunea culturală și științifică, există însă și o latură
politică a interesului față de epoca romană. Henrik Finály,
colegul de generație și de breaslă al lui Torma, și secretarul societății, în încheierea primului studiu serios
apărut despre tăblițele cerate romane descoperite în patrulaterul aurifer al
Apusenilor, afirmă că Imperiul Roman ar fi supraviețuit cu condiția să fi renunțat la organizarea centralizată și autoritară
(!). Aluzia la politica statului habsburgic este clară, iar autorul nu se
străduiește s-o ascundă (Finály
1860, 88).
Etapa următoare începe odată cu compromisul austro-ungar
din 1867. Este perioada în care interesul pentru epoca romană, am putea spune,
explodează. În mod curios (mai ales din perspectiva prezentului), în unele
zone, această apetență pentru antichitate include și civilizația dacică, în revista asociației din comitatul Hunedoara, fiind
publicate în mod frecvent și articole despre vestigii dacice,
inclusiv o aniversare a 1800 de ani de la moartea regelui Decebal (Bodor 1996,
79). Numărul arheologilor care studiază antichitatea clasică crește constant, în același timp însă nici o urmă a arheologiei
perioadei descălecatului maghiar, a perioadei arpadiene, și cu excepția activității primei femei arheolog din Transilvania, Zsófia Torma
(sora mai mica a romanistului), nici urmă de preistorie. Avem în schimb primele
săpături la Ulpia Traiana Sarmizegetusa între 1881 și 1893,
conduse de către Gábor Téglás și Pál Király. Intelectualii maghiari din
Transilvania se acomodează cu situația creată după actul de la 1867 iar
explorarea trecutului imperial roman, am putea spune, face parte din promovarea
Imperiului Austro-Ungar.
Situația se va schimba abia după 1899, odată
cu instalarea primului profesor de arheologie la universitatea din Cluj, Béla
Pósta, și formarea primei generații de
arheologi profesioniști în sensul strict al cuvântului (Gáll 2010, 286). Există două aspecte principale ale schimbării de
viziune în arheologia locală: concepția lui Pósta privind necesitate poziționării accentului pe cercetarea civilizațiilor
orientale (implicit a cele maghiare timpurii), respectiv ambiția acestuia de a forma cel puțin câte un specialist pentru fiecare
epocă, proiect pe deplin reușit, dacă aruncăm o privire pe varianta
scurtă a listei studenților săi: Árpád Buday, István Kovács, Márton Roska,
Balázs Létay, etc. Rezultatul a fost, o echilibrare a cercetării arheologice,
prin implicarea în egală măsură fiecărei epoci, fără a se ajunge la
marginalizarea epocii romane. La cele două aspecte interne, am putea adăuga și un factor extern, și anume răcirea relațiilor dintre partea austriacă și cea maghiară din aceea perioadă, fapt căruia
i se poate imputa într-o oarecare măsură schimbarea de perspectivă în
arheologia maghiară. Aceasta s-a produs prin reliefarea aspectelor singulare
(în contextul Monarhiei) ale identității maghiare, și anume moștenirea orientală, în detrimentul celei romane. Mergând
mai departe, am putea spune că avem de-a face cu mutarea accentului de pe o
perspectivă imperialistă, pe una naționalistă. Va urma…
Bibliografie
A. Bodor (1996), Erdély ókori történetének kutatása a XIX. század közepétől
az első világháború végéig. In: Emlékkönyv Jakó Zsigmond születésének
nyolcvanadik évfordulójára (Kolozsvár 1996), 78-100.
H. Finály (1860), Az erdélyi bányákból került viasztáblák és az ősrómai
folyóírás. Az Erdélyi Múzeum Egyesület Évkönyvei I
(EMÉ), 1860, 75-88.
E. Gáll (2010), Márton Roska
(1880–1961) şi cercetarea arheologică a secolelor X–XI. Studii și
Cercetări de Istorie Veche și Arheologie (SCIVA), 61/3–4, Bucureşti, 2010, 281–306.
A. Gardner (2007), An Archaeology of
Identity. Soldiers and Society in Late Roman Britain
(London 2007).
R. Hingley (1996), British imperialism and the Roman Empire. In: J.
Webster, N. Cooper (eds.), Roman Imperialism: post-colonial perspectives
(Leicester 1996), 19-34.
K. Torma (1860), Rómaiak nyoma Erdély északi részeiben. Az Erdélyi Múzeum Egyesület Évkönyvei I (EMÉ), 1860, 5-45.
Br.
Trigger (1984), Alternative Archaeologies: Nationalist, Colonialist, Imperialist. Man, New Series, 19/3, 1984, 355-370
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu