Despre obrazele primei modernităţi româneşti

 Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Evgheniţi, Ciocoi, Mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti 1750-1860, Humanitas, Bucureşti, 2013, 354 p.

Aflată în categoria celor mai prizaţi istorici români contemporani, alături de nume precum Bogdan Murgescu, Alexandru-Florin Platon, Lucian Boia, Neagu Djuvara, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu s-a impus în câmpul istoriografic autohton atât prin temele abordate în lucrări precum În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea (Humanitas, 2004, 2013) sau Focul amorului. despre dragoste şi sexualitate în societatea românească (1750-1830) (Humanitas, 2006, 2012) cât şi prin maniera clară şi atractivă în care îşi înveşmântează cercetările amplu documentate. Formată şi la şcoala istorică franceză, autoarea reuşeşte să infuzeze în cercetarea istorică românească un suflu proaspăt binevenit, oferind un model numai bun de urmat de tinerii istorici, după prelungite decenii în care, în afara unor notabile excepţii, istoricii autohtoni au cultivat o împietrire rentabilă şi înverşunată între entuziasmul romantic şi directivele de Partid.

Cea mai recentă carte, acoperind în mare aceeaşi perioadă vizată şi în lucrările anterioare, dezvăluie într-o manieră cât se poate de convingătoare câteva din obrazele primei modernităţi româneşti, mai precis straturile pe care cercetările anterioare asupra modernității românești mai mult le-au survolat decât aprofundat. Fundamentată pe un bogat şi variat material arhivistic, de la procese verbale, condici  de anaforale şi porunci bisericeşti, condici cu pricini judecătoreşti, până la colecţii de documente publicate de-a lungul timpurlui, pagini memorialistice şi articole din presa vremii, lucrarea de faţă propune o radiografie pe mai multe nivele a lumii româneşti din Muntenia şi Moldova. Lumea boierească, mediile bisericeşti, mahalalele, provincia şi lumea satului sunt descifrate şi reconstituite prin intermediul materialului documentar parcurs.

Cum să „beleşti ochii la televizor” cu folos – Reflecţii pe marginea serialelor TV contemporane

   Nu a trecut mult timp de când părinţii mei, pe atunci încadraţi unui middle-class cu pretenţii intelectuale de provincie, îmi recomandau mai degrabă să pun mâna pe o carte decât să „belesc ochii” inutil la televizor. Era un sfat de bun simţ pe care nu l-am urmat decât mai târziu (poate chiar prea târziu), un sfat pe care astăzi, având în vedere producţiile TV occidentale care pătrund la noi pe diferite căi, eu unul poate nu l-aş lansa virtualilor mei copii, sau măcar n-aş face-o cu atâta vehemenţă. Calitatea serialelor de televiziune din ultima decadă a crescut atât de mult încât îndrăznesc să spun că sunt la fel de bune ca proverbiala „carte” la care ne trimiteau părinţii.

Variaţiuni pe o singură coardă: Don Giovanni, Faust şi investitorul modern

Una din lecturile recente a fost cartea din 2008 a muzicologului american de origine poloneză Karol Berger, Bach’s Circle, Mozart’s Arrow. An Essay on the Origins of  Musical Modernity. În afară de a fi o scrupuloasă lucrare muzicologică, cu analize detaliate şi interpretări pătrunzătoare ale operelor unor compozitori precum Monteverdi, Bach, Mozart sau Beethoven, cartea s-a dovedit a fi în acelaşi timp şi un „tratat” (după cum este sugerat în titlul unuia dintre capitole) de teologie, filosofie politică, estetică sau critică literară. Pe scurt, acest eseu despre originile modernităţii muzicale are la bază următoarea formulare: între cele două decenii şi jumătate scurse între moartea lui Bach (1750) – ca reprezentant al apogeului Barocului, şi momentul în care Clasicismul capătă pe deplin contur (aproximativ 1775), o schimbare fundamentală apare în modul în care muzica era concepută. Această schimbare, care marchează, în viziunea autorului, punctul de plecare al modernităţii muzicale, este plasarea muzicii pe calapodul unei desfăşurări temporale lineare, structurarea unităţilor sale potrivit unei logici evolutive, unidirecţionale. Deşi muzica e o artă eminamente temporală, la sfârşit de secol al XVIII-lea, când transcendentul divin este înlocuit cu sensul unic al istoriei, limbajul muzical dezvoltă o serie de tehnici capabile să exprime o evoluţie liniară coerentă, clar definită.

Nu îmi propun aici să detaliez felul în care se realizează această tranziţie, ci mai degrabă aş vrea să mă opresc asupra capitolului VI al cărţii, Between Incoherence and Inauthenticity: Don Giovanni and Faust, ca prilej de meditaţie la incoerenţele şi „inautenticităţile” sociale şi politice actuale. În capitolul menţionat, Karol Berger se apleacă iniţial asupra personajului lui Don Giovanni din opera omonimă a lui Mozart, personaj recunoscut pentru insaţietatea poftelor sale trupeşti care par a-i fi singura motivaţie a vieţii sale. Consimţind la ideile lui Kierkegaard dintr-unul din capitolele din Sau-sau (“The Immediate Erotic Stages or the Musical-Erotic”), autorul vede în Don Giovanni/Don Juan manifestarea comportamentului estetic (înţeles mai degrabă ca senzual), în care satisfacerea dorinţelor de moment fac din viaţa acestui personaj „a continual succession of meaningless Nows”, o alăturare eterogenă de clipe, fără legături cu trecutul şi fără proiecţii ale viitorului. Tradus în limbajul filosofiei politice, personajul operei lui Mozart este în acelaşi timp şi „the quintessential libertine liberal, someone whose outlook maximizes freedom and minimizes autonomy” (autonomia ca auto-determinare raţională).

Coordonate majore în investigarea istoriei României dintre 1918-1980

sursa foto:agero-stuttgart.de

de Gheorghe I. Ioniţă şi Ioan Scurtu

În anii pe care-i avem în atenţie, cercetarea de specialitate consacrată studierii istoriei patriei, a mişcării muncitoreşti, revoluţionare şi democratice, a activităţii Partidului Comunist Român a evoluat pe o traiectorie, în general, ascendentă, avînd la bază concepţia materialist-dialectică şi materialist-istorică, precum şi orientările rezultate de-a lungul timpului din documentele fundamentale de partid şi de stat.

            Din punct de vedere cantitativ şi mai ales, calitativ, în cuprinsul intervalului de istorie pe care-l avem în atenţie o etapă aparte o constituie – în planul realizărilor istoriografice – anii ce au urmat istoricului Congres al IX-lea al Partidului Comunist Român şi alegerii în fruntea partidului a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Dîrz făurar de istorie, ctitor de ţară nouă şi demnă, tovarăşul Nicolae Ceauşescu s-a aplecat cu exemplară atenţie şi respect asupra trecutului istoric, furnizând din primele momente[1] şi continuu după aceea nenumărate judecăţi de valoare în frontul cercetării şi scrierii istoriei patriei, a mişcării muncitoreşti, revoluţionare şi democratice, a partidului comunist, dimensionînd şi redimensionînd modalităţile obişnuite de tratare a unor probleme esenţiale, chemînd pe istorici şi cercetători la respectarea adevărului obiectiv, la rigurozitate ştiinţifică, la evitarea oricăror abateri de la cerinţele unei munci de seriozitate. În plan metodologic rămîn pilduitoare pentru oricare cercetător aprecierile cuprinse în amintita expunere a tovarăşului Nicolae Ceauşescu[2], precum şi cele făcute de-a lungul anilor pe firul neîntrerupt al unei activităţi consecvente de evaluare şi reevaluare istorică desfăşurate de Secretarul general al partidului nostru[3]. „Istoria mişcării muncitoreşti, a partidului comunist – apreciază tovarăşul Nicolae Ceauşescu – este legată indisolubil de dezvoltarea economică, politică, ştiinţifică, şi culturală a ţării, de progresul forţelor de producţie, de acţiunea legilor sociale obiective şi a diferiţilor factori interni şi externi care au influenţat istoria României. Înţelegerea rolului pe care l-a jucat partidul în diferite etape necesită analiza aprofundată a poziţiei claselor şi forţelor sociale faţă de evenimentele cruciale ale istoriei ţării, examinarea activităţii militanţilor revoluţionari, a oamenilor politici în lumina intereselor şi tendinţelor claselor pe care le-au reprezentat”[4].

            A revenit tovarăşului Nicolae Ceauşescu marele merit de a ne fi atras tuturor atenţia în legătură cu faptul că: „Istoria trebuie să prezinte întregul proces al luptei revoluţionare în complexitatea sa, să pornească de la analiza ştiinţifică a realităţii sociale, să înfăţişeze faptele nu după dorinţele subiective ale oamenilor, nu după nevoi politice de moment, după criterii de conjunctură, ci aşa cum s-au petrecut ele, corespunzător adevărului vieţii... Valoarea unei istorii cu adevărat ştiinţifice constă în înfăţişarea obiectivă a faptelor, în interpretarea lor justă, constituind astfel o oglindă a conştiinţei de sine a poporului, claselor, inmănunchind experienţa de viaţă şi de luptă a maselor şi a conducătorilor”[5].

Sursa: Revista de Istorie, tomul 33, nr. 7-8 (iulie-august) 1980, pp. 1403-1441.

---

[1] A se vedea expunerea făcută la 7 mai 1966 la adunarea festivă organizată cu prilejul aniversării a 45 de ani de la crearea P.C.R. – Partidul Comunist Român – continuator al luptei revoluţionare şi democratice a poporului român, al tradiţiilor mişcării muncitoreşti şi socialiste din România, Edit. Politică, Bucureşti, 1966.

[2] Nicolae Ceauşescu, op. cit., p. 5-10.

[3] Vezi, în acest sens, multiple exemple în lucrarea: Istoria patriei şi a Partidului Comunist Român în opera Preşedintelui Nicolae Ceauşescu, Edit. Militară, Bucureşti, 1979.

[4] Nicolae Ceauşescu, op. cit., p. 5-6.

[5] Ibidem, p. 8.

Despre duşmanii interni ai democraţiei

 

foto Leona Gem

Într-o discuţie purtată cu bunul meu prieten Valentin Trifescu despre protestele din ultimele două luni acesta a amintit câteva afirmaţii făcute de Tzvetan Todorov în cadrul unei conferinţe susţinute la Universitatea din Strasbourg în 2012 pe marginea cărţii sale, Les ennemis intimes de la démocratie. Dintre cele afirmate atunci de Todorov o chestiune mi-a atras atenţia în mod deosebit şi m-a determinat să scriu acest scurt material. În societatea contemporană duşmanii cei mai periculoşi ai democraţiei sunt cei dinăuntru, cei care clamează salvarea democraţiei şi a valorilor acesteia, folosind această retorică pentru a-i plasa la extreme pe cei care nu sunt de acord cu afirmaţiile şi politicile lor. Aceştia nu doar că manipulează principiile democraţiei pentru a-şi legitima poziţiile şi acţiunile şi pentru a-i delegitima pe ceilalţi, ci prin ceea ce fac erodează şi compromit chiar principiile democraţiei.

Dacă în perioada interbelică datorită fascinaţiei pentru regimurile autoritare, dictatoriale, democraţia devenise nefrecventabilă pentru o mare parte a elitei intelectuale şi politice, fiind considerată ca un „regim slab”, o frână în calea dezvoltării naţiunii, în prezent democraţia şi valorile acesteia reprezintă sursa principală de legitimare  a politicienilor şi a majorităţii intelectualilor. Aceasta se poate observa lesne şi din succesul de public şi casă al cruciadei anticomuniste în post comunism, purtată de către mulţi intelectuali şi politicieni. Dacă un duşman al democraţiei plasat pe o altă frecvenţă politică este uşor de descifrat şi relativ previzibil, marii „apărători” ai democraţiei din guvern, mass-media şi o parte a societăţii civile sunt mult mai periculoşi.

De ce nu mai ascult Madredeus

sursa foto: radioparadise.com

Îmi plăceau destul de mult Madredeus. Fireşte, ca mulţi dintre consumatorii muzicii lor, am aflat de ei datorită unui film de Wim Wenders. Ştiţi voi care. După care, un bun prieten cu buletin de Telciu mi-a povestit cum îi place lui să citească şi să asculte în surdină muzica acestor portughezi. Tabloul mi s-a părut ispititor, aşa că nu am rezistat tentaţiei de a-l plagia. Într-adevăr lectura mergea foarte bine, mă ungea la suflet acest tablou uşor dulceag în care mă înveşmântam uneori.

Apoi am ascultat în ipostaze din cele mai diverse această muzică hipnotică. Au fost momente când am fost foarte fericit răsfăţându-mă cu O Pastor şi alte cântece. După care am început să fiu tot mai nostalgic când ascultam anumite piese, fără să realizez pericolul ce mă păştea. Anarhia şi toate extremele eşichierului politic de la centru înspre stânga şi înapoi, puneau încet stăpânire pe personalitatea mea fragilă. Revelaţia iadului anarhic ce crescuse în mine şi-şi clocea ouăle atinse de morbul ideologiilor stângiste, mi-a fost livrată gratis de un articol dospit la umbra intelectului marelui istoric şi poet clujean, Ionuţ Ţene, supranumit şi Adam Wayne de Someş, Ignaţiu J. Reilly de Olt şi Gabriel Cotabiţă al istoriografiei recente. Într-un text croit după reţeta demascărilor specifice defunctului regim de simbioză a extremelor, pururi tânărul istoric napocens, înfăşurat în graiu-i tocit înainte de vreme, reuşeşte să lămurească pericolul dosit în fapt de seară în obscuritatea crâşmelor „de pe străzile I. Micu,Potaissa şi I. Raţiu.” Acolo se adună duşmanii conştienţi şi inconştienţi ai poporului, actorii de calibre variate ai marii şi secularei trădări naţionale, care „cântă melodii despre Che Guevara şi ascultă muzică Fado”. Cu ultima replică m-a prins, m-a bulversat într-atât de profund încât am realizat că toate vulnerabilităţile scoase la suprafaţă de aceste văicăreli de neveste de marinari iberici n-au nicio legătură cu sensibilitatea mea, fiind de natură ideologică. Atunci am realizat în ce rezidă păcatul meu împotriva spiritului naţional: slăbiciunea pentru Madredeus şi tânguielile muzicii Fado. Asta în detrimentul taragotului clujean, sintetizator al chinurilor şi profunzimilor unui neam tot mai afon, bănuiesc.

Dialogul imperiilor. Ideologiile reconstituirii antichității romane - de Dávid Petruț

Imperialism 1885 (sursa: fineartamerica.com)

I. Imperialismul european

„Outside roared the wild chaos of barbarism.” (Francis Haverfield)

Despre modelul imperialist

„Roman officers and English gentleman”¹ sau „Britannia, origin myths and the British Empire”² sunt doar două titluri, extrem de elocvente, în ton cu spiritul deschis și uneori provocator al arheologiei britanice, dintr-un lung șir de studii născute din interesul față de geneza cercetării epocii romane în fosta provincie insulară. Interesul acesta nu este întâmplător și nici izolat, el fiind alimentat pe de o parte de către critica post-colonială, aflându-se în același timp sub umbrela curentului denumit „antiquity reception”, foarte popular prin facultățile de studii clasice din lumea anglo-saxonă, celebrele „Faculties of Classics”. Dincolo de o însemnătate intrinsecă care îi asigură un loc în cadrul domeniilor de cercetare ale istoriei culturale, scopul acestor demersuri este cât se poate de pragmatic și de actual pentru arheologia romană. Dezbaterile gravitează în jurul relației dintre discursul istoric conceput la debutul fazei științifice a arheologiei romane și contextul sociocultural al perioadei, cuprinsă între ultima treime al secolului al 19-lea și momentul izbucnirii primei conflagrații mondiale. Întâmplător sau nu, acest proces de geneză este contemporan cu perioada de vârf a imperialismului european, descrisă de către Eric Hobsawm drept „The age of empire” (1875-1914), când Bătrânul Continent se poziționa treptat pe traiectoria care o va conduce către cataclismul primului război mondial. Imperiul colonial Britanic ocupa aproape un sfert din teritoriul planetei, cel Francez, deși în ușor declin, se menținea pe poziții puternice mai ales datorită vastelor posesiuni din Africa de Nord și de Vest, iar Kaiserreich-ul german era în plină expansiune politică și industrială. Lista continuă în mod logic cu Imperiul Austro-Ungar, dar despre asta cu ocazia următoare. Bilanțul acestor studii este deosebit de interesant din punctul de vedere al istoriei culturale, și oarecum alarmant pentru arheologia romană. Prima concluzie (deloc surprinzătoare), este că trecerea arheologiei acestei epoci în faza științifică s-a petrecut în contextul avântului imperialist din Europa secolului al 19-lea. A doua observație se referă la faptul că fundamentul teoretic al arheologiei provinciale romane, concretizat prin paradigma romanizării concepută în acea perioadă, a rămas aproape neschimbat.³ Discursul istoric bazat pe principiul ierarhiei culturilor și pe supremația culturii europene în calitate de moștenitor al Imperiului Roman, predomină în continuare în cercetare.⁴

Procesul genezei este relativ uniform, cu unele diferențe de nuanță. În Anglia și în Franța s-a bazat pe caracterul colonial al respectivelor state, discursul istoric fiind influențat în mod decisiv de relația „țării mamă” cu populațiile colonizate. În Germania, proaspăt unificată, fenomenul a fost plasat sub semnul unei ideologii militariste, materializat printr-un interes intens față de arheologia romană militară.⁵ Primul program de cercetarea și de publicare a limesului roman, întreprins de către Reichs Limeskomission, instituție înființată tocmai cu acest scop și prezidată o vreme de către Theodor Mommsen, trebuie privită în acest context. Cele mai elocvente exemple ale rezultatelor arheologiei militare romano-germane din această perioadă sunt monografiile din seria Der Obergermanisch-rätische Limes des Römerreiches, publicate între anii 1894-1937, demers de o amploare unică pentru perioada aceea, la care se adaugă impresionanta reconstruire a castrului auxiliar de la Saalburg, din vecinătatea orașului Frankfurt am Main, realizată în perioada 1897-1907 sub patronajul Kaiserului Wilhelm al II-lea.⁶