În grădina noastră, ciclul spencerian al civilizaţiilor, al
măririi şi decăderii vegetale, este cu mult mai uşor de observat
şi cuantificat decât în ceea priveşte isoria omenirii. Aici
disputele nu există. Fiecare proiect politic, întotdeauna unul
verde, începe invariabil primăvara, îşi atinge culmile în timpul
verii şi decade trist odată cu venirea toamnei. Astăzi suntem în
mod evident la “final de mandat” aşa că o mică evaluare a
evoluţiilor bio-politice ale celui mai recent ciclu este atât
necesară cât şi, bănuim noi, de un maxim interes pentru amatorii
de proteine vegetale.
S-a vorbit mult în mass-media despre speculațiile bursiere și proiectul minier RMGC, mai ales despre modul în care declarațiile și deciziile unor lideri politici au influențat cursul bursier. Prețul acțiunilor urca și scădea, iar cine avea informații știa când să cumpere și când să vândă, pentru a putea pune ceva deoparte. Cam ca tata Soroș, părintele spiritual și sponsor neobosit al tuturor protestatarilor, ONG-urilor și blogurilor anti-RMGC. S-a omis un aspect extrem de important despre legătura dintre RMGC-politicieni-bursă.
Nu numai Gabriel Resources este cotată la bursă. Există o bursă neagră, subterană a politicienilor, iar cota lor depinde extrem de mult de evoluția acestui proiect. Nouă, cei care stăm pe margine și chițăim ne este ușor să comentăm și să dăm cu petul de asfalt, dar mulți politicieni riscă să nu mai valoreze nici cât o plombă în caz că acest proiect eșuează. Cine va mai pompa bani într-un parlamentar care se dovedește nerentabil, ne-influent? Pentru mulți, cumpărați până mai ieri cu 3 kile de caltaboș și 5 litrii de țuică, proiectul RMGC a însemnat contactul cu marea piață, marele capital. De la un godinaș primit în ajun de Crăciun pentru a anunța un tăietor de hectare de lemne din Maramureș sau Valea Sebeșului, că vin controale ”de sus”, până la valizele cu galbeni văzute în filmele cu gangsteri, e un salt imens.
De ce merge Liga (oamenii Ligii, mai exact) la proteste?
S-ar putea spune că din obișnuință, antecedente în acest sens existând. Dar nu acesta este motivul.
Pentru că ”vrem cultură, nu cianură”, vorba sloganului. Mai ales că acest cuvânt cauciucat este miezul titulaturii blogului de față. Dar nici ăsta nu este motivul.
Natură avem destulă, că doar stăm la Bonțida.
Patrimoniu avem la celălalt capăt al grădinii. Dimineața la cafea ne mai clătim, câteodată, ochii cu ”patrimoniul”. Așa că nici ăsta nu-i motivul.
Dacă ar fi după Tăpălagă și încă vreo câțiva ca el, Liga se implică în aceste proteste posedată fiind de demonii extremismului nu știu cărui capăt de eșichier.
Rogozanu și câțiva tovarăși de-ai săi ar spune că Liga e anticapitalistă. Or fi vreo doi, trei membri care cască ochii pe CriticAtac și care rezonează cu unele teme ale stângii, unul chiar a decretat oficial că asumă retorica de stânga pentru a evita inutilele explicații legate de lipsa sa de apetit pentru job-uri (atenție, nu pentru muncă). Dar nici flirtul ideologic nu lămurește opțiunea.
Două întîmplări petrecute în ultimele zile au reuşit să aducă
destrămarea lentă a misterului generat de habotnicia cu care cea
mai mare parte a clasei politice susţine proiectul cianurist al RMGC
şi evită o dezbatere veritabilă pe marginea acestuia şi a
ilegalului proiect de lege elaborat de guvern. Prima întâmplare îl
are ca actor principal pe al doilea om în stat şi lider al unuia
dintre partidele alianţei care ne guvernează şi constă într-o
declaraţie cât se poate de clară şi de elocventă: ilegalităţile
semnalate de către specialiştii Ministerului Justiţiei în
legătură cu proiectul de lege comandat de RMGC pot fi depăşite
prin „voinţă politică” (mai multe despre această întâmplare
găsiţi aici) şi prin crearea unui precedent se poate evita
blocarea în justiţie a unor proiecte ulterioare, după cum bine se
ştie din practica judiciară. Şi cum „voinţa politică” nu e
totuna cu „voinţa populară”...
Cea de-a doua întâmplare scoate în relief importanţa codurilor
culturale şi blocajele comunicative ce pot fi generate de
inadecvarea uneia dintre părţile implicate în dialog. Vizita de
informare la Roşia Montană a domnului deputat Cioată (şi el fost
miner la mina de uraniu din Crucea), deşi şi-a atins din plin
scopul propagandistic, nu s-a putut consuma deplin datorită faptului
că domnul Eugen David, preşedinte al asociaţiei Alburnus Maior,
n-a fost îmbrăcat corespunzător, după cum se poate vedea şi din
materialul video alăturat. Argumentele domnului David, în legătură
cu numeroasele ilegalităţi şi neconformităţi ale proiectului de
exploatare, sancţionate succesiv în instanţă, n-au reuşit să
urce mai sus de gulerul alb al domnului deputat, coborât la
Roşia pentru dialog. Promisiunea opozantului nepoliticos îmbrăcat,
cum că fiecărui parlamentar îi va fi trimisă câte o mapă care
va cuprinde materiale informative în legătură cu ilegalităţile
proiectului, pentru a putea vota în cunoştiinţă de cauză, l-au
făcut pe numitul deputat să se întrebe şi să întrebe cu voce
tare de unde are „amărâtul” ăla revoltat bani de mape, când
n-a avut bani pentru un costum cât de cât, ca să-i întâmpine cum
se cuvine. Până să se ridice interlocutorul din corzi, deputatul
i-a mai aplicat o directă: De ce nu s-a îmbrăcat frumos când ştia
că o să stea de vorbă (în propria casă) cu un domn aşa de bine
îmbrăcat? Întrebările deputatului au sintetizat extrem de bine
ceea ce înţelesese el din argumentele prezentate de interlocutorul
său precum şi maniera de raportare faţă de opozanţii
proiectului. E de înţeles faptul că argumentele roşianului n-au
putut străpunge carapacea parlamentarului, când acesta era profund
angajat în radiografierea vestimentară a vorbitorului, sesizând o
groază de nepotriviri şi o totală lipsă de bun gust. Regulile
minime ale fashion-ului au fost pur şi simplu călcate în picioare
(cu cizmele), într-o debandată care, oricâte concesii s-ar face,
nu poate fi încadrată modei punk. Neras de câteva zile, fără a
avea scuza că ar fi hipster sau hippiot, purtând o şapcă de mult
depăşită şi total inadecvată look-ului, domnul Eugen David, aşa
prost îmbrăcat cum era, mai comitea şi impoliteţea să vorbească
de la egal la egal, o atitudine neconformă cu condiţia sa de iobag
aflat la mâna (cu care va vota) domnului care-i trecuse pragul.
„Amărâţi” din ăştia văzuse domnul destui, în campania din
toamnă. Uneori le făcea cinstea să le strângă mâna şi să se
pozeze cu ei, aducând lumină în vieţile lor mizere şi lipsite de
eleganţă. Când trecea printre ei şi-şi freca stofa fină a
costumului, de straiele lor de bazar sau second-hand, îşi dădea
seama de prăpastia de netrecut dintre el şi turma unită în
ascultare. Dar cel puţin în cazul ălora ştia că alea sunt
hainele lor de sărbători, că le spălaseră şi le călcaseră
pregătindu-se pentru vizita lui, mai ceva ca atunci când merg la
biserică. Şi ăia erau mulţumiţi numai să-l atingă, să-şi
strige sărăcia şi să audă două-trei vorbe din partea lui, mai
ales acelea lăcrămoase despre cum a lucrat el în mină, ca un
adevărat fiu al poporului, cum le înţelege greutăţile şi
suferinţele şi cum n-a uitat de unde a plecat. Dar astea sunt
divertisment şi folclor electoral. Chestiunile serioase, aplicate se
discută îmbrăcat cum se cuvine, nu cum îţi trăzneşte ţie prin
cap să umbli prin propria ogradă. Aşa învăţase el din cărţile
de auto-educare din care şi-a extras schemele cu care operează. Că
doară nu toţi ăia îmbrăcaţi modest or fi Cuza sau Gheorghiu-Dej
deghizaţi.
Asta ar trebui să le fie învăţătură de minte şi
protestatarilor din stradă, acea mulţime pestriţă, lipsită de
costume şi îmbrăcată de parcă ar ieşi la plimbare, care are
pretenţii ca la vocea lor să se aplece urechea parlamentară. Ca să
poţi pretinde domnilor să coboare din Casa Poporului trebuie să te
îmbraci frumos, să faci eforturi să te ridici deasupra condiţiei
de simplu muritor. O învăţătură filocalică spune că omul
trebuie să se ridice pe sine şi Dumnezeu să se coboare, pentru ca
întâlnirea să fie posibilă. Probabil de aia se îmbracă lumea
aşa frumos când merge la biserică, să stea de vorbă cu Domnul şi
să-i spună nemulţumirile, necazurile şi nevoile.
Având în vedere propunerea-somaţie
înaintată Ligii de către compania minieră RMGC, constând în:
1. crearea de locuri de muncă
(indiferent de pregătire şi specializare) în cadrul companiei
pentru toţi oamenii Ligii (în special cei aflaţi în curs de
şomerizare după susţinerea tezei de doctorat în această toamnă
şi cei bursificaţi prin generozitatea statului român cu aproape
800 RON/lună), pentru toţi simpatizanţii şi cititorii
controversatului şi subfinanţatului blog aferent şi pentru toţi
cârpacii, cizmarii, croitoresele, zilierii şi „fermierii” din
Bonţida.
Restaurarea conacului
intercultural al Ligii şi a tuturor bordeielor din Bonţida (nu
trebuie depăşit numărul maxim de 3) cu potenţial agro-turistic,
de către „specialiştii” în patrimoniu, restaurare şi
răstălmăcire ai RMGC şi ai instituţiilor private sau ale
statului din subordinea companiei.
Curăţarea (depoluarea)
Someşului, de căcat deversat din reţeaua de canalizare a
Clujului, datorită lucrărilor de extindere a aeroportului şi mai
ales datorită incompetenţei şi relei voinţe ale administraţiei
clujene, în cel mai scurt timp posibil, adică maxim 83 de ani.
Se mărşăluia frumos, în chip organizat, o bandă era totdeauna
liberă iar autovehiculele puteau trece şi claxona în semn de
aprobare. Se striga “Nu corporaţia/Face legislaţia!”,
“Solidaritate!”, “Avem cu toţii o rană/Roşia Montană!” şi
alte asemenea până când coloana a ajuns în Piaţa Lucian Blaga.
Fără să-şi fi propus aşa ceva, două Românii s-au întâlnit
acolo şi s-au privit în ochi: în stradă, protestatarii
proiectului Roşia Montană; pe treptele Casei de Cultură a
Studenţilor, participanţii la concursul “Românii au talent”.
Primii scandau în continuare, ceilalţi amuţiseră de-a binelea.
Aflându-mă între primii aşteptam de la ceilalţi, în
contrapartidă, să scoată un iepure dintr-o pălărie, să facă o
piramidă umană, să danseze căluşarii sau măcar să trimită
vreo fătucă cu voce angelică să ne cânte cel mai impresionant
cover Mariah Carrey astfel încât să ne oprim cu toţii din
scandat. Nimic însă! Stăteau nemişcaţi pe treptele Casei de
Cultură, întrebându-se oare ce se întâmplă. „Haideţi să vă
arătaţi talentele în stradă!” a strigat unul dintre
protestatari în timp ce un altul le făcea semne disperate pentru
a-i mobiliza pentru cauza Roşiei Montane. Nimic însă! Nicio
comunicare! Protestul s-a desfăşurat în continuare pe Napoca şi
apoi în Piaţa Unirii de unde începuse iar talent show-ul
protevist, am motive să cred, s-a desfăşurat probabil în nota
caracteristică, în ciuda micului interludiu din piaţa Lucian
Blaga.
Contractul semnat cu compania Bechtel prin care s-au construit câțiva zeci de kilometrii de autostrată în vreo zece ani, la niște prețuri demne de ridicarea unui tunel pe sub Marea Neagră care să ne lege direct de Istanbul, se dorește a fi o amintire inocentă în comparație cu contractul dintre statul român și RMGC. Întreg eșafodajul statului de drept, oricum fragil și mâncat de carii, este redus la simple slogane folosite în luptele circărești cu pretenții de confruntare electorală. O prezentare clară a proiectului de lege întocmit de către actualul guvern la solicitarea RMGC și trimis în Parlament pentru a fi mimată dezbaterea și pentru a fi votat, puteți citi aici.
Confiscările proprietăților care au fundamentat Republica Populară
România în anii 50 sunt reactualizate într-o manieră rebranduită, cu
binecuvântarea multor ideologi de dreapta (apostolii capitalismului și
privatizării grabnice) și ai multora dintre teoreticienii statului de
drept și ai ordinii constituționale. Cea mai mare parte din clasa
politică probează o unitate înspăimântătoare sub flamura aurită a unei
companii private, iar guvernele, preocupate de regulă de desfacerea a
ceea ce au făcut guvernele precedente, bun sau rău, fac dovada unei
consecvențe demnă de o cauză reală. ”Pulimea” confuzată, dezinformată,
supraimpozitată și sărăcită este supusă unui ritual de hipnotizare prin
fluturarea promisiunii câtorva sute (maxim 3000) de locuri de muncă și a
relansării economiei în timp ce statul disponibilizează 3650 de poștași și alți angajați ai statului. Toate astea (și multe alte abuzuri) nu pentru câțiva kilometrii de asfalt, ci pentru câtorva cratere și lacuri cu cianură în Munții Apuseni.
