Jurnal de Bonchida IV


Tâc-paf. Așa se aude când un bărzăune dolofan se lovește de geam în zborul lui diafan ca o petală de trandafir smulsă în dinți de un broscoi din basm. Nu orice bărzăune e dolofan și cu potențial de petală rănită, cum nici orice broscoi nu este Făt-Frumos. Așa mi-am început ziua, cu gândurile astea trase de păr ca să fie lirice și, deci, artistice, care dospesc o opera magna. Din comparația asta puteam să scot și o poezie despre natură, sinestezie, un mic leșin după sperietura pe care mi-a provocat-o gâza supraponderală. Jurnalul meu, oricâte nimicuri ale vieții cotidiene ar conține, trebuie să fie frumos scris. Și frumusețea asta e dată de figuri de stil, de asocieri deosebite de cuvinte, de alămuri și mult sentiment, eventual o mică beție de cuvinte în timp ce scriu, de alcool înainte și după ce scriu, așa cum fac artiștii adevărați, ăia care și trăiesc, nu numai scriu. Azi nu am reușit să duc o zi de artist, am butonat la laptop fără spor; am să încerc mâine să trăiesc mai artistic.
Dar hai să nu mai fim ironici și să continuăm periplul prin minutarul zilei. Câteva clipe după micul incident om-insectă, am intrat ritualic pe facebook unde am făcut o baie de imagini cu flori, cu animale (în special pisici), cu case, cu peisaje, cu sate românești, cu linkuri deștepte (de fapt, deștepți sunt ăștia care au postat linkurile), cu likeuri date la datorie ca într-un câmp de luptă, cu poze cu mame eroine, cu intelectuali (pozele fiind separate; deși și intelectualii de pe facebook au mamă, ei nu și-o expun). Uite cum prind rădăcini ca un ghimpe în pielea catifelată a baroanei de Bonțida expresiile legate de facebook: intru pe facebook, sharuiesc, dau like, facebucesc, taguiesc etc. Vroiam să notez în jurnalul ăsta despre un articol sharuit de cineva și citit de mine. Sucursala ICR din New York a organizat o expoziție de ie cu mulți de „i” și cu muzică românească (netradusă, intraductibilă). Finalul articolului este înduioșător de tulburent. În primul rând, pentru faptul că împrumută cuvintele de la tv și face un colaj perfect de cuvinte-clișee.
Încheierea devastatoare e o frază lungă de 10 rânduri în care nu ai timp să respiri și riști să mori citind; și se sfârșește cam așa, cu un semnul exclamării dotat cu oxigen, care îți ponderează tensiunea, comandându-ți, conform normelor de punctuație, un ton de mirare:
„(...) sunt probele unui început bun pentru noua directoare a ICRNY, care, iată, reuşeşte să redea strălucire acestei instituţii de cultură, într-un timp foarte scurt şi după mulţi ani în care scandalurile, jefuirea banului public, clientelismul şi pseudo-cultura - promovate de fosta conducere în numele unui aşa-zis “modernism” - transformaseră ICR în general şi ICRNY în special într-o adevărată moşie a şefului Horia-Roman Patepievici şi a găştii sale de politruci puşi pe căpătuială!”
Dar nu vreau ca jurnalul ăsta să se transforme în jurnal de lecturi stupide. Mă întorc la libertatea pe care mi-o dă caietul meu personal, la viața bonțideană cu cohorta ei de insecte care dă cu capul și are revelații.
După revelația cărăbușului de dimineață, după plimbarea prin jungla narativă a articolului, a urmat un vid existențial pe care am vrut să îl umplu aici, în jurnal, prin cuvinte. Aș vrea să închei seara ceva mai liric, diafan, ca o ploaie de stele, ca o banderolă de curcubeu cu care să mă leg la cap și să dorm liniștită, dar nu am deloc inspirație lirică, am secătuit de atâția picuri de ploaie excesiv distribuiți pe asfaltul străzii mele (și pe care va trebui să îi plătesc la următoarea factură). Mai bine liric plângăcios decât politruc în ie! vorba lui Luca Pițu: „Mai bine diarist în vremurile de azi, decât ziarist sau ...) tractorist rupător de normă.” („Insem(i)nările Magistrului Din Cajvana”)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog