marți, 21 mai 2013

Minunata lume nouă a romanelor grafice - Ioana Manta Cosma



Art Spiegelman, „Maus. Povestea unui supraviețuitor. I. Prin venele tatălui curge istoria. II. Și-aici încep necazurile mele.”, Traducere din limba engleză de Cristian Neagoe, Editura Art, București, 2012.
  Acestă cronico-propagandă ( a se citi „propunere de carte”) nu ar fi putut exista fără inițiativa temerară a editurii Art de a publica benzi desenate notorii în spațiul extracarpatodanubianopontic, netraduse până acum în interiorul grădinii originare (a se citi „imaginare”) a raiului (a se adăuga „românesc, firește”). Salutăm pe acestă cale și prețul condimentat cu piper al seriei de BD care face consumatorii să prețuiască și mai mult cărțile achiziționate. Susținem, înțelegem și suportăm demersul editurii Art.
            Din surse informale dar informative (o amică ce lucrează la o bibliotecă cu trafic intens a auzit de la cineva care...), am aflat că traducerea romanului a fost anevoioasă, pentru că autorul însuși a fost exigent și grijuliu cu versiunile traduse ale manuscrisului său. Acest detaliu semnificativ și obscur a fost interpretat de amica mea vigilentă ca „zgârcenie evreiască” a artistului. Din inocență, considerăm că exigența ține de acribia cu care s-a raportat autorul la propriul text și, în continuare, lăsăm acest episod contextual neinterpretat. Imaginea stereotip a evreului zgârcit și bun comerciant este exemplificată de însuși creatorul BD-ului nostru.
              Să ne oprim, pentru început, la capitolul „traducere”. Prima impresie lăsată de textul românesc a fost aceea de stângăcie. Din aceeași inocență deja consacrată în rândurile de mai sus, descriem afirmația ca fiind impresie efemeră și o motivăm prin lipsa de experiență a subsemnatei în lectura benzilor desenate traduse. Prima expresie în variantă pur românească care mi-a atras atenția fost încă din titlul primei părți al benzii: „Prin venele tatălui meu curge istorie” - „My Father Bleeds History”. O dezbatere și variante inspirate la versiunea românească pot fi găzduite în spațiul dedicat comentariilor textului nostru. Unui istoric de profesie i se poate părea cam pompoasă alegerea traducătorului, așa că, așteptăm și alte titluri imaginate. Repet, remarca noastră are pretenția doar a unei impresii, a „cum ne-a sunat titlul”. Dar să depășim acest prim obstacol senzorial.

            Definim, în continuare, textul-plus-desenele proaspăt citite ca fiind un „roman grafic”, așa cum ni-l prezintă editura și colecția ce-l cuprinde. Publicat pentru prima dată în 1992 de desenatorul american Art Spiegelman, romanul grafic câștigă în următorul an premiul Pulitzer și devine rapid un reper în specia pe care o reprezintă: după „Maus”, benzile desenate au dovedit că pot fi și serioase, bine scrise, cu încărcătură morală, emoțională, lucrate fin și anevoios.
          Cartea este mai mult decât un roman istoric, țesătura lui se construiește cu finețe pe date istorice concrete cum ar fi adeziunea unor evrei la comunism, începuturile manifestărilor antisemite în 1938 în Cehoslovacia (p. 34-35), alimentația raționalizată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (p. 77) , alături de mărturia unui supraviețuitor al Holocaustului care a luptat în al Doilea Război Mondial, care și-a construit ascunzători în casă din pereți falși (avem acces și la schițele ascunzătorilor, alături de câteva poze din arhiva familiei), căruia i-a murit un fiu în timpul represiunilor antisemite. Autorul exemplifică cu îndemânare date atât din istoria evenimențială (desfășurarea propriu-zisă a războiului) cu date din viața cotidiană din război și din lagărul de exterminare de la Auschwitz, alături de detalii din istoria personală. Aceste îmbinări se fac programatic, teoretizate subtil de autor prin scena următoare. În incipitul romanului,Vladek povestește despre tinerețea lui. Autorul inserează detalii din viața intimă a protagonistului (tatăl autorului, Vladek), despre fosta iubită, dinaintea soției Anja (căsătoriți în 1937). După ce prezintă povestea cu fosta iubită, tatăl îi spune că nu vrea ca aceste detalii să apară în cartea despre el, pentru că ele nu au nicio legătură cu Holocaustul și cu Hitler. „E material prețios, face totul mai real, mai uman”, spune fiul. „Vreau să spun povestea ta, așa cum s-a întâmplat.” „Dar nu se cuvine, nu e respectuos”, replică tatăl „Pot să îți spun alte povești, dar lucruri așa intime nu vreau să menționezi.”, adaugă tatăl. „Bine, bine – promit.” spune autorul, dar nu se ține de cuvânt. Autorul crede că aceste detalii din viața personală, care nu au de-a face direct cu Holocaustul, fac povestea mai reală și umană. (p. 25)
           Deși specia literară îl recomandă ca text ficțional, romanul redă povestea vieții lui Vladek Spiegelman, un evreu polonez care a supraviețuit lagărului de la Auschwitz. Pentru autenticitate, numele personajelor din „realia” se păstrează și în lumea ficțiunii. Mai mult, romanul se scrie în timp ce cititorul înaintează în lectură – dar asta este o remarcă ce apare în fiecare cronică decentă a romanului. Un alt amănunt la fel de omniprezent în recenzii este amintirea asocierii simbolice pe care o face autorul în reprezentarea grafică a personajelor sale: evreii sunt șoareci, germanii sunt pisici, francezii broaște, englezii pești, polonezii porci. Și tot o informație desprinsă în unanimitate la prima lectură este tehnica povestirii în ramă prin introducerea unei alte cărți de benzi desenate în această bandă. Artificiul vine, printre altele, și cu scopul de a reda povestea vieții mamei lui Artie, cea care s-a sinucis după ce a supraviețuit lagărului de concentrare nazist. Reproducerea cu fidelitate a poveștii de viață a soției într-o carte l-a iritat pe Vladek, tatăl autorului. Scena amintește de filmul „Deconstructing Harry” a lui Woody Allen, unde protagonistul era un romancier certat cu fosta soție și cu prietenii, pentru că s-au identificat cu toții în romanul lui. Confuzia dintre realitate și ficțiune, alături de tendința cititorilor de a asocia și a verifica datele din lumea textului cu cele din lumea autorului sunt sancționate de Woody Allen și de Art Spiegelman prin exemplificarea acestor scene.
             Prezența soției autorului ca personaj are rolul de a deschide o confesiune oferită pe tavă cititorilor pentru a o servi psihanalizată. Prin autoficționalizare, autorul povestește cum a avut un frate mai mic, Richeu, mort în timpul războiului. Autorul se destăinuie, prilej de psihanaliză. Poza fratelui a stat mereu în ramă pe peretele din dormitorul părinților și era un fel de reproș penru el: poate Richeu ar fi ajuns medic, s-ar fi căsătorit cu o evreică (nu ca Artie, cu o franțuzoaică, care s-a convertit apoi la iudaism). Personajul autorului spune că are de multe ori coșmaruri cum ar fi fost și el în acea perioadă, cum ar fi arestat de SS. La un moment dat, ajunge să se simtă vinovat că el a dus-o atât de bine și nu a prins persecuțiile. (p. 174-177) Treptat, autorul intră convingător în text, luând câteodată locul tatălui ușor antipatic (se creează portretul unui bătrân capricios, gelos, zgârcit) de protagonist. Artie ajunge să publice banda desenată, succesul ediției îi aduce multe interviuri și notorietate, dar și o depresie pe care încearcă să și-o trateze prin psihoterapii. Astfel, ajunge să se confeseze și fiul, nu numai tatăl. Scriitorul începe să fie devorat de propria carte de care încearcă să se vindece, profeție ce se va adeveri și în viața autorului Art Spiegelman. (vezi cronica lui Dragoș Cojocaru cu referire la interviul autorului în „The Guardian”)
             Scriitorul folosește multe imagini clișeizate ale scriitorului, ale evreului, creând un efect ironic. Atunci când devine faimos, interviurile conțin întrebări din cele mai generale și gratuite, la care celebrul artist răspunde sec. „Mulți tineri germani s-au săturat să audă povești despre Holocaust. Nici nu se născuseră pe atunci. De ce-ar trebui ei să se simtă vinovați?” El: „Cine-s eu să spun?” „Ce mesaj ați dori să transmiteți cu cartea dvs? Niciun mesaj, nu vrea să convingă pe nimeni.” (p. 202) O altă imagine larg răspândită este aceea a evreului care profită de pe urma victimizării după Holocaust. Bătrânul Vladek se folosește, la un moment dat, de povestea lui de evreu supravețuitor al lagărului, pentru a-l sensibiliza pe directorul unui magazin și a-l convinge să îi primească înapoi marfa cumpărată de la el. (p. 250) Scena susține încă o dată zgârcenia (uneori exagerată, ca în cazul de față) a tatălui (o altă imagine stereotip a evreului pe care autorul o folosește) și autovictimizarea folosită pentru a obține privilegii. Unele detalii au implicații morale. Cei trei (Artie, Vladek, și Francoise) merg cu mașina și iau un autostopist negru. Bătrânul se îngrijorează, negrul ar putea să îi fure ceva. Se dovedește a fi, la rândul lui, rasist, cu prejudecăți. Françoise îl întreabă cum poate fi așa, după ce a trecut prin Holocaust. Dar ce are a face asta cu negrii? întreabă bătrânul. ( p. 258-259) Așa cum a spus și psihiatrul lui Artie, este o inflație de studii și cărți cu mărturii despre Holocaust și, totuși, oamenii sunt în stare să repete crimele, fără a considera că fac ceva rău. Autorul deconstruiește funcția etică a propriului roman prin inserarea acestui detaliu. Cu alte cuvinte, chiar dacă tatăl său a fost victima antisemitismului, iar cartea de față prezintă mărturia lui, toate acestea nu vor schimba lumea de la tentația extremismului și a rasismului.
             Pentru că publicarea romanelor grafice este inedită în spațiul românesc și pentru că opera de față este o capodoperă a genului, „Maus” a strârnit reacții cronicărești în spațiul virtual și cel al papirusului palpabil. În „Suplimentul de cultură”, Dragoș Cojocaru contextualizează puternic textul lui Art Spiegelman în relație cu specia literară pe care „Maus” a schimbat-o la față. Ramona Hărșan face o analiză (literară) complexă în cronica sa cu titlu inspirat „Art Spiegelman sau de la Mickey Mouse
la Maus(chwitz)”. Din diversitatea abordărilor din cronici, deducem potențialul romanului de a face subiectul unui studiu amplu de cercetare.
             Complex atât din punct de vedere al tehnicilor narative postmodene, cât și ca încărcătură emoțională, morală, complex atât în calitate de operă literară, cât și ca document istoric, romanul grafic dovedește valoarea unui text bine scris susținut de imagini inspirate. Frazele cu mesaj esențializat asociate unor desene facilitează lectura unui roman evenimențial, dens în informații și solicitant emoțional, ceea ce îl ajută să devine un bestseller. Așa cum a făcut-o în spațiul american, apoi european, așteptăm ca și în cel românesc, acest roman grafic să-i cultive publicului apetitul pentru BD și să ofere o opțiune inedită de lectură. Pentru a vorbi despre, cu atât mai mult pentru a analiza romanul lui Art Spiegelman, câteva pagini de cronică pe un blog devin supercificiale și se ofilesc în fața prospețimii acestei opere. Plecăciunea noastră în fața romanului vine să vă convingă să parcurgeți noul univers creat prin „Maus”.



Comentarii

Translate this blog