Llosa, Liiceanu și extratereștrii - Ioana Manta Cosma

Tomi Ungarer

După întâlnirea dintre M.V. Llosa și G. Liiceanu de la Facultatea de Litere din Cluj, noul Institut de la Măgurele a captat prin costisitorul său laser alchimic niște semne grafice noi care reconfigurează noi lumi. Specialiștii români și nu cei britanici susțin că acestea sunt dovada existenței unor alte lumi controlate de forțe extraterestre neidentificate care au tendința să îi acapareze pe oameni. Aceste lumi se mai numesc în termeni științifici și codați „ficțiuni”.

După cum a explicat și domnul Liiceanu, puternic captat de undele electromagnetice din lumea de ficțiunii a unui personaj intelectual romantic, oamenii au început să simtă numite vibrații negative și să se ferească a mai lua contact cu cărțile. Pe lângă motivul ecologic invocat, masele lucide de populație au conștientizat nu numai ineficiența lecturii, ci și pericolul ei. Citind în exces, poți înnebuni. Așa ni se spune și la tv, orice marfă consumată în exces, dăunează grav sănătății. Această nebunie nu e decât o răpire extraterestră pusă la cale de o organizație sus pusă, așa cum bine a exemplificat serialul Dosarele X. Primele simptome ale alienării din cauza ficțiunii ar fi dioptriile de la ochelari care cresc. La Măgurele, se vor face tratamente cu laserul pentru a micșora sau reduce de tot miopia. Promoțional, alături de această operație, se poate face o discretă lobotomie ficțională, unde vi se vor scoate din memorie toate lumile compensatorii și personajele preferate, din copilărie până astăzi, lăsându-vă curați din punct de vedere literar-extraterestic.

Jurnal de Bonchida IV

Tâc-paf. Așa se aude când un bărzăune dolofan se lovește de geam în zborul lui diafan ca o petală de trandafir smulsă în dinți de un broscoi din basm. Nu orice bărzăune e dolofan și cu potențial de petală rănită, cum nici orice broscoi nu este Făt-Frumos. Așa mi-am început ziua, cu gândurile astea trase de păr ca să fie lirice și, deci, artistice, care dospesc o opera magna. Din comparația asta puteam să scot și o poezie despre natură, sinestezie, un mic leșin după sperietura pe care mi-a provocat-o gâza supraponderală. Jurnalul meu, oricâte nimicuri ale vieții cotidiene ar conține, trebuie să fie frumos scris. Și frumusețea asta e dată de figuri de stil, de asocieri deosebite de cuvinte, de alămuri și mult sentiment, eventual o mică beție de cuvinte în timp ce scriu, de alcool înainte și după ce scriu, așa cum fac artiștii adevărați, ăia care și trăiesc, nu numai scriu. Azi nu am reușit să duc o zi de artist, am butonat la laptop fără spor; am să încerc mâine să trăiesc mai artistic.

Dar hai să nu mai fim ironici și să continuăm periplul prin minutarul zilei. Câteva clipe după micul incident om-insectă, am intrat ritualic pe facebook unde am făcut o baie de imagini cu flori, cu animale (în special pisici), cu case, cu peisaje, cu sate românești, cu linkuri deștepte (de fapt, deștepți sunt ăștia care au postat linkurile), cu likeuri date la datorie ca într-un câmp de luptă, cu poze cu mame eroine, cu intelectuali (pozele fiind separate; deși și intelectualii de pe facebook au mamă, ei nu și-o expun). Uite cum prind rădăcini ca un ghimpe în pielea catifelată a baroanei de Bonțida expresiile legate de facebook: intru pe facebook, sharuiesc, dau like, facebucesc, taguiesc etc. Vroiam să notez în jurnalul ăsta despre un articol sharuit de cineva și citit de mine. Sucursala ICR din New York a organizat o expoziție de ie cu mulți de „i” și cu muzică românească (netradusă, intraductibilă). Finalul articolului este înduioșător de tulburent. În primul rând, pentru faptul că împrumută cuvintele de la tv și face un colaj perfect de cuvinte-clișee.

Încheierea devastatoare e o frază lungă de 10 rânduri în care nu ai timp să respiri și riști să mori citind; și se sfârșește cam așa, cu un semnul exclamării dotat cu oxigen, care îți ponderează tensiunea, comandându-ți, conform normelor de punctuație, un ton de mirare:

„(...) sunt probele unui început bun pentru noua directoare a ICRNY, care, iată, reuşeşte să redea strălucire acestei instituţii de cultură, într-un timp foarte scurt şi după mulţi ani în care scandalurile, jefuirea banului public, clientelismul şi pseudo-cultura - promovate de fosta conducere în numele unui aşa-zis “modernism” - transformaseră ICR în general şi ICRNY în special într-o adevărată moşie a şefului Horia-Roman Patepievici şi a găştii sale de politruci puşi pe căpătuială!”

Dar nu vreau ca jurnalul ăsta să se transforme în jurnal de lecturi stupide. Mă întorc la libertatea pe care mi-o dă caietul meu personal, la viața bonțideană cu cohorta ei de insecte care dă cu capul și are revelații.

După revelația cărăbușului de dimineață, după plimbarea prin jungla narativă a articolului, a urmat un vid existențial pe care am vrut să îl umplu aici, în jurnal, prin cuvinte. Aș vrea să închei seara ceva mai liric, diafan, ca o ploaie de stele, ca o banderolă de curcubeu cu care să mă leg la cap și să dorm liniștită, dar nu am deloc inspirație lirică, am secătuit de atâția picuri de ploaie excesiv distribuiți pe asfaltul străzii mele (și pe care va trebui să îi plătesc la următoarea factură). Mai bine liric plângăcios decât politruc în ie! vorba lui Luca Pițu: „Mai bine diarist în vremurile de azi, decât ziarist sau ...) tractorist rupător de normă.” („Insem(i)nările Magistrului Din Cajvana”)

Mario Vargas Llosa, El Gran Hablador a Cluj - de Adina Epure

¡ Ay, qué alegría! La ciudad de Cluj vivió 3 días de encanto: Mario Vargas Llosa pasó por allí.

Día 1: Teatro: “Las mil noches y una noche” de Mario Vargas Llosa en su presencia, por Andreea Iacob

Día 2: Llosa – Doctor Honoris Causa de la Universidad Babes-Bolyai, Cluj-Napoca

Día 3: Dialogo entre Liiceanu y Llosa con el tema: “¿Se puede vivir sin ficción?”

Tres días de encanto, tres días de contraste.

Encanto de ver, sentir, oír, escuchar directamente el gran escritor y tres días de contraste entre los discursos, las presencias, las actitudes.

Invitados de una manera muy inspirada en el mundo fantástico de Llosa por la obra teatral “Las mil noches y una noche” puesta en escena al Teatro Nacional de Cluj, no logramos más a salir de este universo mágico. Aunque los contextos posteriores adonde pudimos encontrar Llosa fueron trozadas por la falta de organización, a veces por una rigidez intelectualizada, a veces por un patetismo visceral, escuchar Llosa nos hace olvidar todo eso.

El escritor peruano, representante de honor del realismo mágico, nos habló de la ficción, de las historias, las fantasías o esas mentiras que además de tener un efecto mágico sobre el ser humano, ellas tienen un papel extraordinario en el proceso de la civilización humana. Trataré ahora de exponerle con más precisión las palabras del que me fascinó y me dio alas de habladora.

Minunata lume nouă a romanelor grafice - Ioana Manta Cosma

Art Spiegelman, „Maus. Povestea unui supraviețuitor. I. Prin venele tatălui curge istoria. II. Și-aici încep necazurile mele.”, Traducere din limba engleză de Cristian Neagoe, Editura Art, București, 2012.

  Acestă cronico-propagandă ( a se citi „propunere de carte”) nu ar fi putut exista fără inițiativa temerară a editurii Art de a publica benzi desenate notorii în spațiul extracarpatodanubianopontic, netraduse până acum în interiorul grădinii originare (a se citi „imaginare”) a raiului (a se adăuga „românesc, firește”). Salutăm pe acestă cale și prețul condimentat cu piper al seriei de BD care face consumatorii să prețuiască și mai mult cărțile achiziționate. Susținem, înțelegem și suportăm demersul editurii Art.

            Din surse informale dar informative (o amică ce lucrează la o bibliotecă cu trafic intens a auzit de la cineva care...), am aflat că traducerea romanului a fost anevoioasă, pentru că autorul însuși a fost exigent și grijuliu cu versiunile traduse ale manuscrisului său. Acest detaliu semnificativ și obscur a fost interpretat de amica mea vigilentă ca „zgârcenie evreiască” a artistului. Din inocență, considerăm că exigența ține de acribia cu care s-a raportat autorul la propriul text și, în continuare, lăsăm acest episod contextual neinterpretat. Imaginea stereotip a evreului zgârcit și bun comerciant este exemplificată de însuși creatorul BD-ului nostru.

              Să ne oprim, pentru început, la capitolul „traducere”. Prima impresie lăsată de textul românesc a fost aceea de stângăcie. Din aceeași inocență deja consacrată în rândurile de mai sus, descriem afirmația ca fiind impresie efemeră și o motivăm prin lipsa de experiență a subsemnatei în lectura benzilor desenate traduse. Prima expresie în variantă pur românească care mi-a atras atenția fost încă din titlul primei părți al benzii: „Prin venele tatălui meu curge istorie” - „My Father Bleeds History”. O dezbatere și variante inspirate la versiunea românească pot fi găzduite în spațiul dedicat comentariilor textului nostru. Unui istoric de profesie i se poate părea cam pompoasă alegerea traducătorului, așa că, așteptăm și alte titluri imaginate. Repet, remarca noastră are pretenția doar a unei impresii, a „cum ne-a sunat titlul”. Dar să depășim acest prim obstacol senzorial.

Ceauşism, naţionalism, scris istoric. Însemnări I. - Felician Velimirovici

Spre deosebire de situaţia creată în timpul predecesorului său – care, în paranteză fie spus, nu a rostit niciodată în public formule precum „naţiunea română” – elita politică condusă de N. Ceauşescu a reuşit în mod conştient să sintetizeze o serie de perspective, angajamente şi politici în sensul valorizării, în plan discursiv, a ideii de naţiune înţeleasă drept o unitate politică fundamentală – „naţiunea ca unitate istorică, departe de a fi depăşită, îşi găseşte condiţiile de dezvoltare şi afirmare deplină numai în socialism, numai aici îşi găseşte condiţiile de materializare la întreaga sa capacitate” proclama una dintre cele mai misterioase personalităţi din istoria PCR în 1965.¹

Anul următor, vorbind despre anii ilegalităţii partidului cu ocazia celei de-a 45-a aniversări a fondării sale, N. Ceauşescu critica orientarea „nejustă” şi „tezele greşite” adoptate de partid sub influenţa Cominternului în anii ’20 şi ’30, arătând că, departe de a se dizolva, „naţiunea va continua să constituie încă multă vreme baza dezvoltării societăţii noastre.”² Aprecierea dată de N. Ceauşescu rolului/locului naţiunii şi statului în cadrul orânduirii socialiste se distanţează net în raport cu viziunea clasică marxist-leninistă asumată de partid anterior, cu atât mai mult cu cât noul secretar general al partidului atribuie în cadrul acestui discurs, dar şi al altora care vor urma, rolul central naţiunii în progresul istoric românesc, şi nu doar clasei muncitoare.³ Raportată la ideea enunţată de I.V. Stalin în cadrul celui de-al XIX-lea congres al PCUS din 5-14 octombrie 1952, când arăta că „devierea spre naţionalism reflectă încercările burgheziei naţionale de a surpa orânduirea sovietică şi de a restabili capitalismul”⁴, „contribuţia” ceauşistă reprezintă o întoarcere de 180°.

CHOPIN UNPLUGGED la Castelul Bánffy de la Bonţida

În 25 mai vă invităm la castelul Bánffy din Bonțida, unde ne vom reîntâlni cu pianistul nostru preferat: Alexandru Negriuc. Repertoriul include lucrări de Frédéric Chopin.

Pleonasmul voit al titlului vrea să reliefeze tocmai propunerea noastră de deconectare de oraș și reconectare prin artă, muzică și voie bună în generoasa curte a castelului Bánffy.

Cu aproximativ două secole înainte, la castelul Bánffy poposea Carl Filtsch, pianistul genial al Sebeșului și viitorul elev preferat al lui Chopin. Familia Bánffy a recunoscut talentul copilului și l-a ajutat să ajungă la Paris, unde locuia Chopin. Din recitalul lui Alexandru Negriuc vor face parte și trei compoziții semnate de Carl Filtsch. Recitalul Chopin din 25 mai este dedicat nu doar publicului, ci și copilului pianist.

Și fiindcă pentru noi colaborarea e importantă, iar sinesteziile sunt o formă distilată de colaborare, spațiul deschis de muzică va fi rotunjit cu o serie de alte întâmplări.

Program de curte:

Jurnal de Bonțida III, Cum mi-am petrecut sfârșitul lunii

Când am început să ţin acest jurnal bonţidean, deşi mi-am propus să consemnez constant şi cât se poate de des toate întâmplările remarcabile şi semi-banale din mica aşezare someşană animată de secole de un entuziast dialog intercultural, precum şi numeroasele gînduri, meditaţii şi idei care supraaglomerează hezaşul unui cărturar, nu am luat în calcul eventuala presiune dinspre publicul cititor şi/sau consumator de intimităţi. Aşa că, în ultimele săptămâni, mi-am permis să îmi iau un forţat concediu dintr-ale scrisului, spre a mă îndeletnici cu alte nobile şi previzibile chestiuni. Mai întâi, preţ de zece zile conacul intercultural al Ligii a fost sub ocupaţie germană (datorită vizitei unui contingent de doctoranzi lipscani setoşi să se consubstanţieze cu spiritualitatea şi materialitatea transilvăneană), aşa că am fost nevoit să-mi pun pofta şi condeiul în cui. După care a urmat o prealeneşă celebrare a zilei internaţionale a muncii, apendice la sărbătorile pascale petrecute pe meleaguri extracarpatine (Buzău şi Focşani) unde se mănâncă, se bea şi se discută cel puţin la fel de bine. În tot acest timp Profesorul, secondat de mai tânărul său discipol într-ale demonologiei, filosofiei medievale şi diferitelor forme de utilizăre ale Forţei, Anakin, au vegheat la bunul curs al Someşului şi al timpului, constant copleşiţi de reverii deconstructiviste. Pe de altă parte, în acelaşi interval de timp, însă într-un cu totul alt registru existenţial, încet şi previzibil, producţia agricolă locală face progrese vizibile, în pofida secetei şi pesimismului unanim asumat. Drept urmare, ceapa verde, ridichile şi spanacul sunt pe toate mesele şi marginile de drum european (vizibilitate maximă în zona Apahida-Jucu). Putem concluziona că ţara merge bine şi greu, în multe colţuri, chiar dacă mulţi dintre aleşii neamului, deşi nu sunt pletoşi (unii chiar au aversiune faţă de pletoşi şi toată simbolistica aferentă), se piaptănă întruna.

Ziua Europei la Bonțida

Despre multiculturalism se ştie că este unul dintre principiile fundamentale promovate de către Uniunea Europeană. Pentru unii este o „ideologie” nocivă şi „străină de fiinţa neamului”, pentru alţii, sătui de elucubraţii naţionaliste şi izolaţioniste generatoare de conflicte şi tensiuni, multiculturalismul reprezintă o ideologie binevenită şi oarecum firească pentru un conglomerat de naţiuni, etnii şi religii cum e cazul comunităţii europene. De câţiva ani şi în România se fac eforturi pentru promovarea unei direcţii multiculturaliste, reglarea ceasului local după cel bruxellez fiind prezentat ca un obiectiv major. Totuşi, trebuie menţionat un detaliu extrem de important: până să fie elaborate principiile multiculturalismului în laboratoarele europene de către nişte minţi luminate şi oripilate de excesele defunctului veac, în multe regiuni şi ţări ale îmbătrânitului continent convieţuirea şi schimburile culturale se defăşurau de secole. Printre altele este cazul Transilvaniei unde workshopul multiculturalist a început cu aproximativ un mileniu în urmă prin instalarea saşilor, secuilor şi a maghiarilor (asta după numeroase alte valuri migratoare absorbite în ţesătura populaţiei locale). În timp, în horă au intrat evrei, armeni, rromi, slovaci, ruteni etc. Or fi existat fricţiuni, tensiuni şi conflicte, alternând cu perioadele de tihnă şi variate schimburi, dar spargerea organizată a capetelor a pornit de la jumătatea veacului al XIX-lea când popoarele europene au avut revelaţia identităţii naţionale şi când proiectele naţionale au început să se ciocnească (în cazul Transilvaniei, proiectele naţionale maghiare şi române) tot mai aprig.

Tentativa de sinucidere a bolşevicilor (URSS, anii ’30) - Felician Velimirovici

John Arch Getty & Oleg V. Naumov, The Road to Terror. Stalin and the Self-Destruction of the Bolsheviks, 1932-1939, Yale University Press, Hew Haven & London, 1999, 680 p.

Alexandr Yulevici Tivel, duşman al poporului, a fost împuşcat de către un pluton de execuţie al poliţiei secrete sovietice, în Moscova, cândva la începutul lunii martie a anului 1937. Ziua precisă a morţii sale probabil că nu se va cunoaşte niciodată cu exactitate – nici măcar familia lui nu a reuşit să o afle, în ciuda demersurilor întreprinse de-a lungul anilor care au urmat – in orice caz însă, ne asigură Getty, acea zi nu a fost una în măsură să zguduie lumea. În definitiv, Alexandr nu a fost decât unul dintre cei 353.680 de cetăţeni sovietici executaţi în cursul acelui an, majoritatea fără un proces juridic prealabil, aşadar fără nicio bază legală – cu excepţia faimosului decret din 1934 care hotăra că OGPU putea aresta şi executa fără proces orice cetăţean sovietic... Ca jurnalist şi editor de rând, cu siguranţă nu l-am fi putut întâlni vreodată pe coridoarele Kremlinului – deşi a fost devotat cauzei partidului încă din tinereţe; după toate datele, a fost chiar un membru de partid exemplar. Nici măcar în arhivele PC(b)US numele sau nu prea poate fi găsit cu uşurinţă, însă tocmai din acest motiv biografia sa este una reprezentativă pentru această epocă: a fost un „om sovietic” ca oricare altul, membru de partid din 1918, o persoană care la un moment dat, dintr-un oarecare motiv – sau poate dimpotrivă, fără niciun motiv – a fost arestată, acuzată de „activităţi contrarevoluţionare”, şi împuşcată fără zăbavă.