Folclorul şi regionalizarea

Cuvântul regionalizare s-a aflat probabil pe buzele fiecărui bun român în ultimele două săptămâni. Dacă ar fi să descriem pe scurt evoluţia ideii în dezbaterea publică românească, am putea apela la vorbele poetului: a-nceput de ieri...acum a stat. Îl vom scuti pe cititorul nostru de un nou dat cu părerea în privinţa utilităţii politice a regionalizării. Vom încerca doar să arătăm, cu modestele noastre mijloace, de ce muzica tărănească nu este avantajată de un stat unitar, excesiv centralizat.

Una dintre justificările găsite de statul modern pentru a-şi motiva existenţa este o pretinsă omogenitate etno-culturală a unei populaţii dintr-un spaţiu bine delimitat. Acest stat avea nevoie de un cetăţean model, a cărui identitate trebuia formată cu ajutorul unei limbi literare, o supra-limbă ce se instaura deasupra variantelor şi a dialectelor regionale şi a unor instituţii oficiale, menite să le înlocuiască pe cele tradiţionale, ale "vechiului regim". Pe lângă aceşti factori, absolut indispensabili în funcţionarea statului modern, entuziaştii şi susţinătorii fervenţi ai proiectului naţional au mai adus în sprijinul acestei construcţii şi o sumă de idei inutile din punct de vedere politic, dar foarte fertile ideologic, cum ar fi o presupusă misiune sfântă a poporului român sau, pe un alt registru, unitatea folclorului autohton ş.a. Ideea unităţii este esenţială, ea transpare din toate palierele societăţii: politic, economic, social sau cultural.

Meditaţii groningeneze

Să mergi în Olanda şi să nu vizitezi Amsterdamul! Poate părea nepotrivit, dar sporeşte şansele de a vedea, intui câte ceva din societatea olandeză, dincolo de clişee şi reclame. Amsterdam, chintesenţă a Olandei turistice, Paradis al fumătorilor ilegalişti, înlesniri oficiale pentru libertinaj sexual, şi, bineînţeles, pentru unii urbea lui Rembrandt şi Spinoza şi a altor oameni de seamă. Şi cu asta, în graba zilnică, am etichetat sumar Olanda. Şi totuşi, ne încăpăţânăm şi urcăm înspre nord, spre tărâmuri şi citadele mai puţin mediatizate, crescând semnificativ şansele să vedem câte ceva din orizontalele plaiuri batave. Pe mine, cărările m-au dus în nordicul orăşel Groningen care are ca temei pentru vizibilitate internaţională viaţa universitară. Ca în majoritatea orăşelelor olandeze (şi nu numai) bicicletele împânzesc străzile izgonind mare parte din autovehicole înspre periferie. Oameni politicoşi, patrimoniu bine întreţinut şi un centru universitar de anvergură internaţională unde a predat şi istoricul român Ioan Petru Culianu înainte să preia catedra de istorie a religiilor din Chicago. Tihna unui astfel de oraş, aerul tineresc conferit de procentul masiv de studenţi, dintre care mai bine de jumătate străini, fac din Groningen un loc primitor.

Interviu cu Preşedintele filialei buzoiene a LOCB - partea a II-a

Ultima parte a interviului, la fel de interesantă ca prima

Rep.- Îmi place cum scrieţi, deşi, adeseori mi se întâmplă să nu înţeleg ceea ce vreţi să transmiteţi. În acele situaţii ne strângem mai mulţi în redacţie şi pornim în descifrarea textului. Suntem 5 colegi din 5 regiuni diferite ale ţării…

Pres.-Şi din frumoasa şi ospitaliera Bucovină?

Rep.- Şi. Dar nu asta este important, ci, faptul că fiecare dintre noi înţelege altceva. Eu, de pildă, am constatat că fiecare produs literar pe care ni-l oferiţi este o provocare onestă a răbdării şi disponibilităţii cititorului spre ludic şi lectură hermeneutică. Euristica cifrată a textului contorsionează mesajul, uneori sugerat în titlu, valorificând imaginaţia şi spiritul analitic ale beneficiarului dvs. Să-şi fi pus aici amprenta mediul în care vă desfăsuraţi activitatea?

Pres.- Aveţi dreptate, cred că mediul rural m-a influienţat foarte mult.

Rep.- Pentru a clarifica raportul axiologic preşedinte - adevăr din filiala pe care o administraţi, aş porni de la următorul silogism, sper eu neforţat :

- Aşa cum spune şi şeful meu, orice afirmaţie necontrazisă, acceptată în unanimitate are valoare de adevăr;

- În filiala buzoiană toţi sunt de acord cu opiniile dvs(apoftegme, aşa cum le spunea electricianul demisionar);

Două iubiri

"Androgin" de Cristi Ferkel, http://cristiferkelart.blogspot.de/

Uţuca Toderaş era o fătucă tare la locul ei. Terminase profesionala, secţia croitorie, iar acum lucra în Năsăud, la Textila, de vreo 4 luni. Chiar dacă trebuia să facă naveta, serviciul era bun, mai o perdea, mai un material şi, cum ea avea maşină de cusut acasă, mai făcea câte una-alta, iar bănuţii se adunau. Toate erau bune şi frumoase, dar, deşi era arătoasă şi isteaţă, era singură. Ieşea sâmbăta seara în sat să vadă nunta, duminica la biserică şi apoi în piaţă, eventual mai stătea la vreo îngheţată sau un suc cu ceva prietene, dar nu prea avea când să cunoască şi ea un băiat mai acătării. Era vecinul Corneluţ care o curta de ani de zile, dar părea cam moale şi cam prostălău. Mare cât un nahău, cu nasul înfundat tot timpul, deşi avea chipul plăcut şi era singur la părinţi, blegeala lui constantă şi obsesia pentru TAF-uri şi buldozere, o scoteau din sărite. Mai venea seara la poartă, o mai ţinea de poveşti, iar ea, sărăcuţa, bine intenţionată, se străduia să-i îngăduie cusururile, să-i vadă părţile plăcute, şi mai-mai că-i ieşea. Asta până când începea iar cu planurile sale de a-şi lua buldozer, de a trage lemne şi multe altele ce-i făceau ochii să-i sticlească, îi înfundau nasul şi mai tare, de abia i se mai auzea glasul de la fornăielile grozave pe care le scotea.

      Era, totuşi, singurul băiat care-i putea da târcoale, fără să-l scoată din sărite pe fratele său mai mare, Dan. Încercase ea de vreo două ori s-o taie pe-ascuns la discotecă, dar când a aflat fratele său, era să iasă rău. A găsit-o o dată la bar „La Hovrea”, pe fotoliu, la masă cu alte fătuce, şi vreo câţiva masculi feroce, culmea virilităţii săteşti în acea epocă nouăzecistă. Îi făcu semn discret, o trase de-o parte pe holul de ieşire, îi arse două palme şi o expedie bombănind acasă. Dimineaţă o luă la poveşti. Că ce căuta? Că nu e normală? Cu ăia se încurcă?. Ea, jignită de ofensatoarea ieşire din scenă din noaptea precedentă, îi răspunse că e normală, că tocmai de aceea ieşise şi ea în sat ca toate fetele de vârsta ei, că nu vrea să fie ciudata şi mironosiţa satului... şi alte argumente de genul ăsta, presărate cu lacrimi şi ţipete isterice. Până la urmă o lămuri, îi spuse cum stă treaba cu golanii din centru, cât de neserioşi sunt cu fetele şi tot arsenalul de zvonuri pe care le auzise despre fiecare dintre ei.

Mai mergea din când în când la Vica lu’ Hondrari care-i dădea în cărţi, să vadă ce i se mai arată. Aşa făcu şi după discuţia lămuritoare. Luă un pachet de Carpaţi şi porni să vadă ce-i zic cărţile. Pe Vica o găsi bine-dispusă, bea ceai şi tot învârtea într-o oală mare cu lături aflată pe sobă.

Îi BAI! Prohibiţia grătarului, CRIZĂ IDENTITARĂ?- de Costel Ionescu

!!! Nota redacţiei: Suma obţinută prin accesarea acestui material va fi donată unui centru de bătrâni scriitori defavorizaţi, deci nu ezitaţi să sprijiniţi cultura!

Ne este teamă. Justificat sau nu, vom trăi şi vom vedea! Răbdători cum suntem, am zis că încă mai merge. Şi a tot mers, dar într-un singur sens. Culmea dezorientării, era chiar cel interzis.
S-a tolerat destul şi, ce este mai trist, suntem în situaţia în care am ajuns la vorbele poetului nostru nepereche “…jelui-m-aş şi n-am cui, jelui-m-aş codrului..”.
Să desluşim, totuşi, această aprehensiune buzoiană.
Pe 22 mai 2011, la sediul filialei, un grup de cetăţeni serioşi manifestau neaşteptat de paşnic, pentru gravitatea problemei, sub îndrumarea atentă a vicepreşedinţilor în exerciţiu. Petiţia, cât “Comedia umană” a editurii Univers 1987, mi-a fost înmânată de văru Costel şi exprima teama confiscării celor două valori zonal-identitare : “ Ziua onomastică” şi “Sub clarul de lună buzoian”. Apoi, ceva între rugăminte şi ameninţare, de genul “ dacă pierdem şi aceste două lucruri care încă ne mai alină ontologic fiinţa, vom fi nevoiţi să ne reprofilăm toleranta cultură buzoiană”, a reverberat în organul meu auditiv şi m-a determinat să dau spre largă citire şi meditaţie articolul vicepreşedintelui de filială, reporter de investigaţii şi scriitor pe val – tsunami în comunitatea noastră literară. - introducere semnată de Jan Manta, preşedinte al filialei LOCB Buzău, cenzor şi critic şef cu exigenţe fluctuante.

Recomandare jazzofilă - Eric Dolphy, Out to lunch!

Ca remediu împotriva caniculei ce a început să-şi facă simţită prezenţa, departamentul ligii însărcinat cu propaganda jazzistică vă propune un album fresh. Muzica de pe Out to lunch păstrează şi astăzi energia şi vitalitatea care l-au impus de la bun început ca pe un clasic, dacă se poate spune aşa, al free-ului. Acest album este ultimul material înregistrat de către Eric Dolphz înainte de prematurul şi regretabilul său deces (şi singurul realizat pentru casa de discuri Blue Note). Ucenic dar şi partener al lui John Coltrane sau Charles Mingus, Eric Dolphy a reprezentat una dintre cele mai inspirate şi bine individualizate voci ale jazzului anilor '60, indiferent de instrumentele la care a cântat: clarinet bas, flaut sau saxofon alto sau bariton. Originalitatea sa a constat mai ales în forţa sa imaginativă cu care putea realiza contururi melodice deosebit de originale. Aceste caracteristici sunt valabile şi în cazul lui Out to lunch, puterea de expresivitate fiind amplificată aici şi de colaborarea fericită cu Freddie Hubbard (trompetă), Bobby Hutcherson (vibrafon), Tony Wiliams (tobe) şi Richard Davis (bas). Libertatea caracterisică şi prospeţimea fac din această muzică o audiţie energizantă pentru un început de vară sufocant.

Dragă domnu` Preşedinte,- Interviu cu Preşedintele filialei buzoiene a LOCB - partea I

Din motive dependente de voinţa şi putinţa mea, am extins intervalul de timp secetos în ale scrisului, motiv pentru care îmi cer, după cum veţi accepta, ori scuze ori demisia din funcţia la care ţin atât de mult şi dezinteresat.

Totuşi, chiar degeaba n-am stat în toată această perioadă de discreţie culturală. Am în vârful peniţei un text, eseu argumentativ cu titlul “ Eu când vreau să scriu, scriu” şi, deasemenea, am acordat un interviu, în numele ligii, unui important ziar din regiunea de sud-est, din care vă voi trimite câteva mostre.

Interviu acordat de preşedintele filialei buzoiene a LOCB unei prestigioase publicaţii din regiunea de sud-est , pe tema “ De la Platon la badea Cârţan pe drumul vinului buzoian”.

Prima şi cea mai interesantă parte :

Rep.- Buna ziua şi mulţumim pentru amabilitatea cu care ne-aţi primit în sediul filialei dvs, un spaţiu dedicat promovării culturii buzoiene prin orice mijloace.

Pres. – Buna ziua, cu plăcere autohtonă şi nedisimulată.

CREDO- pleodarie pentru o cultură teologică

CREDO- Ghid istoric şi teologic al crezurilor şi mărturisirilor de credinţă în tradiţia creştină, Jaroslav Pelikan, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, traducere de Mihai-Silviu Chirilă, 501 p.



De ce mai avem nevoie şi de lecturi teologice? Din păcate nu pot da un răspuns, însă pot spune că e lesne de observat că incultura teologică face adeseori ravagii atât în rândul celor care „cred” şi încearcă „să practice”, cât şi în rândul celor care „nu cred”/”nu mai cred” şi combat asiduu, sau sunt nepăsători. Şi nu mă refer la oameni simplii, fără prea multe preocupări intelectual-culturale. În rândul celor viermuiţi de cultură şi spiritualitate, sau a celor dispuşi să apere oricând, oriunde, crezul la care aderă şi să combată aspru şi iremediabil abaterile doctrinare, absenţa unor lecturi teologice fundamentale plasează adeseori discuţiile şi polemicile în planul unor confruntări plate, nutritoare de clişee şi sterile. Atitutinea gratuit-antidogmatică a unor aspiranţi la statutul de intelectuali se confundă, din păcate, de multe ori cu ocolirea lucrărilor care frizezază religiosul, altfel decât critic, demolator. Pe de altă parte vehicularea unor clişee precum „religia e opiumul popoarelor”, fără a mai ştii autorul, conferă respectabilitate, iar strâmbatul preţios din nas la orice are un iz de tradiţie, de reflecţie spirituală în parametrii religiozităţii tradiţionale, e perceput ca spirit critic şi independenţă. Această observaţie se poate constitui ca temei pentru a recomanda contactul degajat şi cu înţelepciunea celor din vechime, mai ales pentru cei care au o slăbiciune pentru lucrurile prăfuite, sau pentru istoria ideilor şi credinţelor de orice fel.

Helth/Heltai şi David sau căile întortocheate ale identităţilor ardelene - de Edit Szegedi

        A vorbi despre Kaspar Helth/Heltai Gáspár şi Francisc David/Dávid Ferenc/Franz Davidis este o provocare pentru orice istoric, atîta timp cît nu devine un ideolog. Biografia celor doi clujeni – Helth prin adopţie, David prin naştere, însă ambii clujeni prin activitatea lor – a devenit un cîmp de luptă al naţionalismelor din secolele XIX-XX, deoarece identitatea lor premodernă s-a dovedit a fi mult prea complexă şi deloc conformă cu exigenţele identităţilor naţionale care aveau ca ideal naţiunea omogenă din punct de vedere lingvistic şi cultural. Astfel, cei doi au fost văzuţi ori ca model de implicare civic-naţională prin asimilare, ori ca fiii rătăcitori ai comunităţilor lor de origine.

            De fapt, Helth şi David au fost personalităţi tipice pentru Clujul premodern, bilingv şi cu identităţi definite politic şi juridic.. Căsniciile mixte şi diglosia – maghiara ca limbă a vieţii cotidiene şi germana ca limbă a vieţii religioase – a făcut ca etnia şi limba să fie de importanţă secundară. Faptul că ambii erau membri ai naţiunii săseşti, dar foloseau maghiara şi latina în scris, germana rămînînd limba predicilor, a fost şi este văzut în continuare ca un prim pas spre despărţirea de comunitatea săsească şi apropierea, respectiv integrarea în cea maghiară. Biografia celor doi ne arată însă, că n-a fost aşa.