Tînu' Lazăr

Tînu Lazăr și Mama Sâie, august 2004

În vara lui 2004, prin iulie-august, eram la coasă cu tînu' Lazăr, la Obrejă, sus pe Valea lui Stan, lîngă vîrful Măgurii. Tocmai luasem bacul cu notă mare și intrasem la facultate la Cluj, ceea ce-l făcuse pe tînu' extrem de mîndru de mine dar și oarecumva trist că urma să mă car din sat. După cîteva brazde, ne-am așezat pe un răzvor să ne tragem sufletul și tînu', cu un ton mult mai serios și mai grav decît în alte ocazii asemănătoare, mi-a pus o întrebare:

- Măi Valeri, măi, că amu' tu ești mai învățat ca noi, ai făcut mai multă școală, zi-mi și mie cum îi treaba asta cu Dumnezeu? Cine-i el? Cum de le știe pe toate? Îi ceva om mai de seamă sau cum să înțeleg eu toată povestea cu el?

        Tînu' nu era un om bisericos, deși era prieten bun cu popa Sărmaș, jucau des șah și se omeneau cu jinars produs la cazanul familiei dintr-un pîrău de pe Valea lui Stan. Eu nu-mi amintesc să mă fi dus vreodată la biserică sau să mă fi luat cu povești despre biserică, Dumnezeu și religie. Duminica, își punea hainele bune, își spăla cizmele și cobora în sat, cu calul sau pe jos. În sat, își schimba încălțările și ieșea la centru unde începeau lungile partide de șah. Era un șahist redutabil și pătimaș, în stare să bombăne minute întregi pentru o piesă pierdută aiurea. Pentru mine, aveam să realizez mai tîrziu, întrebarea și tonul pe care o adresase, erau semne că începuse să mă ia în serios ca adult și ca om școlit. Și, probabil, semn că simțea că sunt ultimele brazde culcate împreună. Eu nu eram doar mai școlit, ci, de prin clasa a 10-a, eram și un fel de ateu. Sau încercam să fiu. Oricum, eram într-o pasă cît se poate de anti-bisericească, după ce vreme de vreo 3-4 ani, în perioada gimnaziului, frecventam cu sîrg biserica, cîntam în strană duminică de duminică și în sărbători, citisem biblia și alte cărți religioase, învățasem două glasuri bisericești și mă pregătisem pentru seminarul teologic. Totul s-a schimbat brusc prin clasa a 8-a, cînd ca urmare a diferitelor șicane făcute de un diac bătrîn, cum că nu sunt din neam bun, că nu avem în familie tradiție de dieci, am decis să o rup cu strana și cu biserica ortodoxă. Mama, urmînd exemplul unei vecine trecută printr-o situație asemănătoare, a vrut să mă ducă să cînt la catolici (greco-catolici), că acolo e loc destul și nu te întreabă nimeni din ce neam ești și dacă înaintașii au cîntat/avut loc de vază în strana bisericii. Dar nu am vrut. Mi-era silă de toată povestea și deja interesele și curiozitatea îmi fuseseră acaparate de lucruri mult mai lumești. Prin liceu, după descoperirea metalelor grele și foarte grele, am ajuns să-i descopăr pe iluminiști, pe Darwin și pe alții care-l scoseseră pe Dumnezeu din schemă, așa că mi-am vîrît capul în alte dogme. Și ce-i puteam eu răspunde bătrînului, după un așa traseu intelectual, fără să-i zgîndăresc prea tare fricile și cunoștiințele și fără să fac rabat de la convingerile mele recente, fundamentate științific?

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?

        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am trecut cu vederea și le-am luat drept scăpări, derapaje izolate sau gafe omenești, nu am cum să nu sesizez continua proliferare în rîndul multor adepți ai transilvanismului a clișeelor despre superioritatea ardeleanului și disprețul grosolan, duhnind a rasism, față de locuitorii celorlalte regiuni și, desigur, față de romi, fie ei ardeleni sau din alte locuri. La unii, într-atît li se umflă hezașul de flatulațiile superiorității, încît, conviși că sunt exemplare de elită a faunei civilizate, o iau pe arătură în buna tradiție a disprețului nobiliar față de iobăgime, deși, după vorbă, după port, realizezi degrabă că noblețea și civilizația din vîrful cărora pretind că vorbesc, e doar un munte de căcat rasist înălțat la umbra celui mai grosolan șovinism.

Vasile din deal

 

În casa copilăriei (2017) @Ana-Maria Murg

Pe Vasile din deal l-am văzut întîia oară cînd eram în școala generală. Cobora pe vale, tîrîndu-și opincile prin colbul drumului, urmat de o ceată de cîini mărioci, cîteva găteje pe care le trăgea după el și un damf puternic de jeg, oaie, balegă și brînză. Avea o barbă mare, murdară, straie îmbîcsite și unsuroase și parcă prea multe pentru miezul verii. Nu dădea bună ziua, nu zicea nimc, doar cobora pe vale trăgîndu-și gătejele și urmat alene de cîinii săi, de asemenea tăcuți. Eram călare pe poarta de la drum, cu arcul cu săgeți în spate, un clop de pădurar uzat pe cap și cu niște bascheți rablagiți în picioare, pîndind la trecători și adulmecînd ceva potențial de aventură. Pe cînd făcea Vasile din deal cale întoarsă din sat, deja ne aciuiasem un grupuleț de puștani obraznici și gălăgioși în fața porții. Ne-am ținut după el debitînd fel de fel de prostii și obrăznicii, în același timp minunîndu-ne de așa arătare și de totala sa impasibilitate. Parcă nici nu eram acolo și nici cîinii ce formau cortegiul său nu schițau mare lucru în materie de mîrîială, deși vreo cîțiva erau ditamai dihăniile. Vasile a urcat liniștit la deal și s-a pierdut în pădure, pe Costișăta, în timp ce noi, plozii de pe vale setoși de aventuri și trăznăi, ne-am întors la treburile noastre, parcă încă derutați de întîlnirea cu așa făptură.

           La ceva vreme după, nu mai țin minte exact cînd, petrecînd cîteva săptămîni din vacanța de vară la tînu' Lazăr „în cîmp”, adică în partea de sus a Văii lui Stan, unde nu se putea ajunge cu mașina și unde electricitatea a ajuns doar prin 1996, am avut ocazia să-l reîntîlnesc pe Vasile din deal. La o vacă îi venise de taur și trebuia dusă la montă, iar pe vale, prin vecini, nu mai ținea nimeni taur. Era mare bătaie de cap cu asta. Dacă locuiai jos în sat, te mai descurcai cu veterinarul, că venea și o monta artificial, dar sus, la deal, dura mai mult și pentru vacă nu mai era bine. Toată ziulica le călărea pe suratele ei, de erau îngrozite de așa apetit și apucături. Plus că, atunci cînd mergeai după ele să le aduci la halău pentru adăpare și la mulsoare, dacă nu erai pe fază, te puteai pomeni cu ditamai animalul pornit să se urce pe tine ca să-și satisfacă pornirile... animalice. Și tînu' Lazăr știa că Vasile din deal avea, acolo în Obcină, către rebrișoreni, taur bun și că, mai nou, multă lume mergea la el ca să le fie gonite vacile. În dimineața aia, după papa cu cîrnaț și coleșă pe care ne-a pus-o pe masă la dejun, mama Sîie s-a pus pe frămîntat aluat pentru pită de casă și plăcinte. A făcut o covată întreagă de plăcinte cu brînză și mărar dintre care vreo cîteva le-o pus într-o traistă și lîngă ele a mai pus una, alta, ba un pic de slănină, niște ceapă verde și o sticlă de jinars. Cum tînu' mi-o zis de cu seară că trebuie să ducem vaca la taur, la Vasile din deal, mă gîndeam că ne pregătește merinde, că ne așteaptă drum lung. Pentru mine traseul era total nou. Stînd pe treptele de piatră ale casei, cu o seară înainte, în timp ce eu ciopleam niște săgeți dintr-o săgeată, iar tînu' sorbea un pahar de jinars îndoit cu apă, mi-a arătat cam unde ar fi de mers în ziua următoare. În afară de o pădure deasă ce acoperea dealul ce ne despărțea de rebrișoreni, urcînd către vîrful Măgurii, nu am văzut mare lucru, dar bănuiam că există potențial de aventură.

Lentile cinematografice și lentile istorice: Dunkirk și The Darkest Hour

Atenție, spoilere!

    Dunkirk (r. Christopher Nolan) și The Darkest Hour (r. Joe Wright) tratează ambele aceleași evenimente dramatice din mai-iunie 1940 - anume aproape miraculoasa evacuare a militarilor britanici și francezi de la Dunkirk - și ambele au ieșit anul trecut pe marele ecran. Însă în ciuda asemănărilor, paralelelor și sincronizărilor tematice și cronologice, cele două filme sunt două specii complet diferite. Și nu mă refer doar la diferențele formale: unul privește evacuarea propriu-zisă, celălalt receptarea ei acasă; unul este o dramă colectivă, celălalt o dramă individuală, un studiu de personaj; unul este cinematic, celălalt este teatral, etc. Ci mă refer la felul cum aleg creatorii lor să se raporteze la istorie. Iar aici, iarăși, nu vorbesc despre redarea fidelă a evenimentelor istorice, căci ambele filme au pretenții dramatice pe care le realizează din plin, deci își asumă anumite libertăți cu privire la situațiile și personajele lor, care nu se potrivesc pe de-a-ntregul cu cursul evenimentelor așa cum au fost ele înregistrate de istorici și documente (pentru curioși, ambele sunt confruntate cu ‘adevărul istoric’ aici și aici). Mai degrabă, ceea ce le plasează în opoziție unul față de celălalt este angajamentul celor două filme față de una sau cealaltă dintre perspectivele istoriografice dominante:  istoria văzută de jos sau istoria prin cei mici, cum i-ar fi plăcut lui Iorga să spună, și istoria văzută de sus sau, dacă vreți, istoria prin cei mari.

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă holbam, dospind de invidie și frustrare, la astfel de transmisiuni, cu multă spumă, jocuri de lumini, țîțe și șolduri aproape dezgolite și cîte alte cele din repertoriul entartainmentului văratic, înainte să adorm cu gîndul la brazdele, coasa sau pologul din ziua următoare. În sat, pînă în anii liceului, singura distracție seara era adunatul la barieră, pe o porțiune de verdeață dintre calea ferată, valea lui Stan și stîncile din spate, de unde începea dealul lui Hondrari. Oricît de rupt aș fi fost după diferitele munci ale zilei, seara, băgam cu saț un episod din Sunset Beach și-apoi mergeam la barieră, să facem foc, să prăjim mălai în lapte și să combinăm gagicile venite la lelea Lucreță a lui Hondrari. Am fost îndrăgostit, pe rînd și simultan, de toate cele 4 bistrițence care veneau vara la bunici, la țară, pe vale la noi. Pe trei dintre ele am reușit să le și pup și să le țin de mînă. Pe una chiar am pupat-o cu limba mai tîrziu, în liceu. Apoi, cum era firesc, s-au îndrăgostit de alții, tot de pe vale sau de pe alte ulicioare, ceea ce am făcut și eu, expandîndu-mi în primă fază orizontul emoțional pînă la cealaltă barieră și cabină CFR (vreo 3-400 de metri), de pe ulița gării. Iar apoi, purtat de patima iubirii și a datului din gură, am luat cu asalt ulicioara bisericii, Telcișorul, pînă am ieșit din sat. Dar asta-i altă poveste.

        Aveam trei tovarăși principali cu care îmi făceam veacul pe vale și pe coclauri: Vasi Ganea, Gigi de la Cluj și Popovski, ultimul mai rar, că stătea tot mai mult pe la ai lui, la Ploiești. Pînă să vină anii tulburi ai liceului, cu toate chinurile, frămîntările și căutările adolescenței, îmbibate în golănii și disperarea de a fi băgat în seamă, o ardeam mai mult cu Vasi, care locuia cîteva case mai în jos și care era mai tînăr cu doi ani decît mine. Eu eram, de regulă, ăla cu ideile și inițiativele, iar Vasi mă ajuta să le concretizez. Am avut multe inițiative, majoritate avînd de-a face cu domeniul construcțiilor de colibe, în copac și nu numai, pe atunci fiind foarte la modă pe valea noastră. Nu mai țin minte cîte colibe am ridicat și cîte cuiburi de crengi suspendate pe crăci de arini sau carpen. Dar nu prea impresionai gagicile orășence cu astfel de inițiative, așa că, prin clasa a 7-a am ridicat ștacheta. Mi-am propus, împreună cu Vasi, să facem o mașină de lemn, avînd la bază mecanismul unei biciclete, la care să putem pedala amîndoi, simultan sau pe rînd, ca să putem să le scoatem la plimbare pe fete, la vară, cînd urmau să vină. Am desenat vreo cîteva schițe, am discutat ore întregi, chiar am făcut un fel de contract, visînd că o să facem și ceva biștari dintr-un fel de taximetrie bizară pe vale în sus și în jos, iar în acel contract, fiind mai mare și avînd încă de pe atunci porniri manageriale și antreprenoriale ieșite din comun, am specificat clar că eu am 51% din acțiuni/drepturi de proprietate asupra viitorului atelaj și a banilor rezultați din taximetrie și cărăușie. Plus că urma să fie construită la mine, în magazia de lîngă șură. Cadrul de bicicletă, din cîte îmi amintesc, urma să-l pună la dispoziție Vasi, că era un pic mai avut. Iar eu urma să procur ceva scîndură de pe lîngă casă. În afară de cîteva ore de discuții, schițe, proiecții fantasmagorice și negocieri, n-a ieșit nimic din toată treaba. Nici măcar nu ne-am mînjit pe mâini și brațe cu ceva ulei și vaselină, ca să dea bine la anturaj. Abilitățile inginerești erau atu-ul fratelui meu, eu fiind cel cu apucături de artist, după cum aveam să constat, în repetate rînduri, pînă prin facultate, cînd mi-a trecut.

Eroi ai timpurilor noastre: Ion Florin Moț și contele Andreas von Bardeau

@Agrointel

    Să știți că acolo unde este sărăcie și disperare, în pofida aparențelor, este loc de biznisuri mari. Dar nu pentru cei care experimentează sărăcia pe osul propriu, ci pentru investitorii vizionari și, într-o măsură mai mică, colaboratorii lor indigeni (primari, funcționari, judecători, interlopi etc.). Sunt multe domenii în care se verifică această poveste, unul dintre ele fiind agricultura sau, mai exact, terenurile agricole.
    În toamna anului 2015, o anchetă a Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI) și a publicației De Correspondent din Olanda, a scos la iveală faptul că „fonduri de pensii americane și olandeze profită de pe urma țăranilor români care-și vând terenurile agricole uneia dintre cele mai mari bănci din lume, fără să știe sau fără voia lor. Unele vânzări s-au făcut fie forțat, fie prin intermediari cunoscuți ca infractori, fie cu directa contribuție a unor primari”. Rețeta succesului garantat și rapid: investitorul viziononar (omul cu banul sau omul omului/oamenilor cu bani + judecători corupți + primar corupt + interlopi care constrîng oamenii să-și vîndă terenurile). Ancheta se pare că ar fi dus la deschiderea unor dosare pentru investigarea unor cazuri de fals și uz de fals și corupție. Ba mai mult, textul spune că o judecătoare și un primar au fost judecați și condamnați pentru falsificarea unor acte de proprietate sau pentru acordarea unor sentințe în favoarea investitorilor. Apoi liniște. Setea de justiție și revolta anti-corupție a continuat marșul zgomotos în direcțiile deja bine-cunoscute, arestări spectaculoase de politicieni și funcționari, zornăit de cătușe, condamnări simbolice și rezultate absolut jenante în recuperarea prejudiciilor.
    Recentul scandal generat de publicarea de către CanCan a unor fotografii și înregistrări video cu ambasadoarea Olandei (plus familia) petrecînd revelionul cu 2 condamnați penali indigeni (un afacerist într-ale asfaltului și fondurilor europene + un ofițer condamnat pentru trafic de droguri) a stîrnit o serie de reacții de disculpare a acesteia din partea multor suporteri/apostoli ai anticorupției și anti-hoției, unii emițînd explicații de genul:

„Ca ambasador mănânci şi tu în locuri mai cu ştaif. Evident că în România ele vor colcăi de interlopi. Probabil că ambasadoarea a fost briefuită despre câțiva interlopi mari dar nu putem avea pretenția să îi recunoască pe toate miile de interlopi medii. Asta e țara, când mergi într-o cleptocrație dai de hoți la fiecare pas. (...) Dacă pe tine te încălzeşte să crezi că toate popoarele sunt la fel de hoațe ca românii nu pot decât să îți recomand Olanda de Sadoveanu, jurnal de călătorie din anii 20. ” (Adrian Țîrca, comentarii pe facebook la o postare a subsemnatului)

Ceea ce mi-a amintit degrabă de povestea cu Rabobank și ale sale afaceri cu interlopi + judecători și primari corupți, așa că m-am apucat să caut pe google informații noi despre acea situație. Nimic nou despre afacere și procesele anunțate, în schimb, surfingul pe net m-a ajutat să găsesc alte detalii interesante despre această categorie de biznisuri și eroii implicați. Precum și despre modul în care operează justiția autohtonă.
        Despre Ion Florin Moț am aflat din ancheta CRJI, că „un lucru este sigur: fostul primar Ion Moț este cumva implicat. Acum doi ani Moț a fost trimis în judecată de DNA și condamnat pentru implicarea sa într-o afacere cu terenuri în care s-au folosit documente false și au fost furate sute de hectare de teren. Conform DNA, el a fost prins în timp ce cerea 40.000 de euro mită pentru a elibera anumite documente unor așa-ziși oameni de afaceri, documente folosite ulterior pentru a falsifica precontracte astfel încât anumite terenuri să ajungă în mâinile lor. În septembrie 2015, Ion Moț și-a dat demisia din funcție, după doi ani de la o condamnare definitivă.” Așa că m-am pus să văd care mai e treaba cu primarul în cauză și cum o mai duce. Și am aflat următoarele.

    Ion Florin Moț
este nimeni altul decît primarul care l-a înfundat pe bossul OTV, Dan Diaconescu, pentru șantaj. Dan Diaconescu a fost condamnat în martie 2015.  Ați ghicit. Șantajul era legat de rolul primarului în manevrele cu terenurile agricole, rol care i-a adus în final condamnarea și lui, în 2016. Și apoi, în februarie 2017, în urma sentinței dată de Curtea de Apel Timișoara, obligația ca acesta „să efectueze 120 de zile de muncă în folosul comunităţii la Primăria Zărand sau la Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad.” Omul avea mai multe procese, cu mai multe firme. Într-un caz, cel care implică ca părți vătămate  SC TAR Farming SRL şi Florica Jivan, „a fost reclamat la organele de cercetare și urmărire penală după ce o societate comercială a depus plângere împotriva sa. Potrivit reprezentanţilor firmei prejudiciate, Moţ ar fi promis reprezentantului societăţii că îi va vinde sute de hectare de teren în zona Zărandului… dar doar a încasat șpaga și a eliberat nişte adeverinţe inutile. Investitorul a luat țeapă, așadar, după care s-a plâns organelor.” Însă, mai avea un proces, cu firma contelui austriac Andreas de Bardeau, S.C. Bardeau Holding România S.R.L, pe care a reușit să-l rezolve prin mediere. Despre dosarul Bardeau, conform comunicatului de presă, „Procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, prin rechizitoriul din data 15.04.2015, au dispus trimiterea în judecată a inculpatului Moţ Ion Florin pentru infracţiunile de înşelăciune, uz de fals şi abuz în serviciu. (...)
    „Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că inculpatul Moţ Ion Florin, în perioada martie-mai 2009, a indus în eroare reprezentaţii unei societăţi comerciale din jud.Arad cu prilejul încheierii unor antecontracte de vânzare-cumpărare de terenuri, afirmând în mod nereal că aceste terenuri nu au mai făcut obiectul unor antecontracte de acelaşi gen anterioare. În realitate, terenurile fuseseră anterior înstrăinate în acelaşi mod şi unei alte societăţi comerciale de pe raza jud. Arad. Procedând astfel, inculpatul a cauzat un prejudiciu total în valoare de 197.020 lei persoanei juridice care a achiziţionat a doua oară imobilele.
    Totodată, inculpatul, în calitate de primar al com. Zărand, jud. Arad, în luna septembrie 2012, pentru a justifica neeliberarea unui titlu de proprietate persoanei care a solicitat aceasta, a prezentat serviciului juridic al prefecturii jud. Arad copia unui antecontract prin care ar fi achiziţionat terenul ce făcea obiectul titlului de mai sus, antecontract despre care ştia la acel moment că este fals. Procedând astfel, inculpatul, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a refuzat în mod nejustificat să soluţioneze cererea de eliberare a titlului de proprietate formulată.”
    Altfel spus, escrocul indigen s-a apucat de șmecherii cu barosani de anvergură internațională, jinduind să-i țepuiască prin vînzarea acelorași terenuri de mai multe ori. Și-a găsit nașul/nașii, cum se spune în popor. Despre alte peripeții ale acestui erou contemporan, reprezentativ pentru o anumită categorie de intermediari, puteți citi aici (prins cu mită în flagrant, în 2013) și despre șirul lung de procese și condamnări (2 ani, 3 ani, 5 ani etc.), comasate într-un final în 120 de zile de muncă în folosul comunității, găsiți aici. Rețineți, însă, că procesele sale erau anterioare publicării anchetei CRJI, anchetă din care am mai aflat și despre „metoda lui Boșca” (Elena Boșca) de a deveni proprietară pe terenurile altora.
    „În 2010, Boșca i-a dat în judecată pe Necrilescu și pe alți 12 săteni la Judecătoria Ineu pretinzând că ei și-au retras promisiunea de a-i vinde ei terenurile. Ea a prezentat în fața judecătorilor antecontracte în care se arăta că aceștia fuseseră de acord să-i vândă aproape 30 de hectare în total. Procesul a durat puțin. Nici Necrilescu, nici ceilalți pârâți nu au venit la proces și nici nu au făcut ceva înn apărarea lor, primul spunând că habar nu avea că acest proces a avut loc. Judecătorul Florița Boloș, care a fost condamnată anul trecut la patru ani de închisoare pentru fals și luare de mită, a decis în favoarea Elenei Boșca, făcând-o pe aceasta proprietar peste terenuri și permițându-i astfel să le vândă mai departe către Rabo Farm.
     Procurorii de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Chișineu Criș verifică documentele din dosar, inclusiv actele care de proprietate ale lui Boșca, în cadrul unei anchete legate de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fals în înscrisuri oficiale și abuz în serviciu. Exact aceeași procedură a fost folosită de un alt intermediar al Rabo Farm, o companie austriacă Bardeau Holding Romania care a vândut fondului de investiții peste sute de hectare de teren arabil în vestul țării. Prin judecătorul Boloș, Bardeau Holding a achiziționat teren de la 148 de săteni din Zărand, cel puțin șapte din acestea ajungând la Rabo Farm. Și afacerile dintre Bardeau și Boloș sunt investigate acum de DNA.”

@evz.ro

Despre domnul conte  Andreas de Bardeau,
cu origini în familia de Habsburg, fostă stăpînă a Transilvaniei și a Europei Centrale, precum și despre afacerile sale în sectorul agricol, găsiți cîte ceva aici.
Căutînd pe google comunicate de presă, sentințe sau informații despre situația procesului intentat, am dat peste alte procese legate de achiziționarea unor proprietăți agricole sau forestiere în care este implicată compania domnului conte. Mai precis, am dat peste un articol din februarie 2012, despre judecătorul Sorin Gheorghisan, de la Curtea de Apel Timișoara, în privința căruia a fost depusă către ANI (Agenția Națională de Integritate) o solicitare de verificare a averii. Sesizarea ridică o serie de acuzații la adresa acestui judecător, legate de perioada în care acesta activa la Judecătoria Oravița.
     „De fiecare data, data fiind incompatibilitatea in care se afla magistratul, care nu putea solutiona cauzele in care avea un interes patrimonial, a formulat cereri de abtinere, iar dosarele au fost solutionate de unul dintre colegii sai.
Cum era de asteptat, de fiecare data a obtinut castig de cauza. Este vorba despre dosarul 1086/273/2007, avand ca obiect o prestatie tabulara, unde a intervenit alaturi de SC „Bardeau Holding Romania” SRL, impotriva paratului Dora Ciocarlan, dosarul 1710/273/2007, avand ca obiect o actiune in constatare, unde a intervenit de partea aceleiasi companii cu actionariat austriac, SC „Bardeau Holding Romania” SRL, impotriva paratei Florica Virginia Balteanu, dar si dosarul 1730/273/2007, care a avut ca obiect o actiune in constatare, unde a „combatut” alaturi de interesele aceluiasi „Bardeau Holding Romania”, impotriva paratului Pau Traian Mozoru. in toate cele trei dosare, magistratul care a solutionat cererile, Mircea Tec, a admis cererile de interventie ale colegului sau de instanta.”
      Tot din același articol mai aflăm că firma domnului conte era o prezență constantă în sălile de judecată, datorită proceselor implicate de achiziția de proprietăți agricole și forestiere:
     „contele Andreas von Bardeau si-a parasit castelul de langa Viena si a venit in Romania dupa anul 2000, incepand sa achizitioneze mii de hectare de teren arabil si teren forestier. Doar de la 1000 de hectare in sus.
      Doar pe rolul instantei din Oravita, contele austriac, prin „Bardeau Holding Romania”, este parte in peste 500 de dosare, avand ca obiect prestatii tabulare sau actiuni in constatare. SC „Bardeau Holding Romania” SRL, cu sediul social in Timisoara, a inceput sa cumpere suprafete mari de teren agricol imediat dupa anul 2000, oferind proprietarilor preturi derizorii.
      Daca luam ca reper tot anul 2007, pentru ca nu exista informatii actualizate, Bardeau Holding avea la acel moment in patrimoniu 27.000 de hectare de teren arabil in Timis, Arad si Caras Severin, precum si 10.000 de hectare luate in administrare. Afacerile sale se intind si in judetul Arges, unde prin intermediul SC „Esterhazy Bardeau Silvicultura” SRL, unde este asociat cu familia Esterhazy din Ungaria, a achizitionat aproape 5.000 de hectare de padure.”
    Despre această sesizare a avocatei Carmen Obârșanu s-a scris și aici. Despre reacțiile la  sesizarea dumneaei în legătură cu cele 5 apartamente din Timișoara pe care domnul judecător a uitat să le treacă în declarația de avere, puteți citi aici. Cît despre domnul judecător, prin presa județeană am mai aflat doar că în 2013 fostul soț al iubitei sale i-a incendiat ușa apartamentului și i-a provocat ceva necazuri de sănătate, fapt ce l-a determinat să se pensioneze mai repede. Altceva nimic. Dacă cineva află, i-aș fi foarte recunoscător dacă m-ar înștiința.
    Revenind la domnul conte și ale sale afaceri, în afară de dificultățile stîrnite de partenerul de afaceri de la primăria Zarandului și, mai apoi, de prejudiciul de imagine stîrnit de ancheta menționată, nu am găsit pe net informații despre alte necazuri. Dacă o fi avînd, înseamnă că nu interesează presa, pentru că din presă (de la Digi 24) am mai aflat doar (prin 2016) că Bardeau Holding are 21. 000 de hectare de teren agricol iar site-ul Agrointel îl plasa în 2013 pe locul 5 în top 50 fermieri pe la noi. Acuma stau și mă întreb și eu, ca un fraier care pînă acu cîțiva ani se extazia cînd vedea politruci și funcționari săltați de DNA, DIICOOT etc. și plimbați ritualic prin fața camerelor, cum de tunurile acestea (și ale Rabobank, alea cu interlopi care presau oameni să-și vîndă terenurile) nu au atras interesul presei mainstream, atît de receptivă la probleme legate de justiție, corupție, hoție, abuzuri etc.? Cum de DNA și alte parchete nu ne țin la curent cu anchetele? Care-i faza? Nu există interes public? Nu contează nenorocirile provocate oamenilor țepuiți de aceste branduri internaționale și partenerii lor locali, din administrație, justiție și lumea interlopă? Or fi fost pedepsiți (simbolic) cei care au abuzat de pozițiile lor (judecători, primari etc.) pentru ca biznisul să prospere și oamenii să fie jecmăniți, dar beneficiarul, fie el și denunțător, nu trebuie tras la răspundere? Prejudiciul nu trebuie recuperat de către cetățeni sau stat? Nu am putut afla din presă cum stă treaba, așa că, în baza Legii 544/2001 (accesului la informații) am depus către DNA o solicitare pentru a afla cum stă treaba în cazul proceselor intentate judecătoarei Boloș și Bardeau Holding, menționate în ancheta care deschide acest text. Cum primesc vești, promit să vă înștiințez.

P.S. Recent aflam că în 2012, în contextul exploziei de procese pierdute de către bănci în fața clienților care reclamau comisioane ilegale în creditele contractate, cartelul băncilor (Asociația Română a Băncilor) a solicitat protecție la FMI și BNR, în fața tribunalelor românești, pentru a nu fi nevoite să restituie sumele colectate ilegal („impactul financiar este estimat de bancheri la peste 600 de milioane de euro anual”). Și protecția le-a fost asigurată, o vreme, cel puțin. Așa că, nu am cum să nu mă întreb ce protecție or fi solicitat diferitelor instituții ale statului, investitorii de calibru din diferite domenii. Pentru că în mai toate tunurile cu prejudicii de milioane de euro nerecuperate, atunci cînd sunt anchetate de DNA, se limitează la capturarea și pedepsirea simbolică (2-3 ani cu suspendare/executare) a borfașilor corupți sau a celor care și-au folosit influența pentru a determina decizii în defavoarea interesului public, iar beneficiarii, corupătorii, scapă lejer, chiar fără restituirea  prejudiciului. Cînd primesc răspunsul la solicitarea înaintată, vă informez.