Treceți la conținutul principal

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț


Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă holbam, dospind de invidie și frustrare, la astfel de transmisiuni, cu multă spumă, jocuri de lumini, țîțe și șolduri aproape dezgolite și cîte alte cele din repertoriul entartainmentului văratic, înainte să adorm cu gîndul la brazdele, coasa sau pologul din ziua următoare. În sat, pînă în anii liceului, singura distracție seara era adunatul la barieră, pe o porțiune de verdeață dintre calea ferată, valea lui Stan și stîncile din spate, de unde începea dealul lui Hondrari. Oricît de rupt aș fi fost după diferitele munci ale zilei, seara, băgam cu saț un episod din Sunset Beach și-apoi mergeam la barieră, să facem foc, să prăjim mălai în lapte și să combinăm gagicile venite la lelea Lucreță a lui Hondrari. Am fost îndrăgostit, pe rînd și simultan, de toate cele 4 bistrițence care veneau vara la bunici, la țară, pe vale la noi. Pe trei dintre ele am reușit să le și pup și să le țin de mînă. Pe una chiar am pupat-o cu limba mai tîrziu, în liceu. Apoi, cum era firesc, s-au îndrăgostit de alții, tot de pe vale sau de pe alte ulicioare, ceea ce am făcut și eu, expandîndu-mi în primă fază orizontul emoțional pînă la cealaltă barieră și cabină CFR (vreo 3-400 de metri), de pe ulița gării. Iar apoi, purtat de patima iubirii și a datului din gură, am luat cu asalt ulicioara bisericii, Telcișorul, pînă am ieșit din sat. Dar asta-i altă poveste.
        Aveam trei tovarăși principali cu care îmi făceam veacul pe vale și pe coclauri: Vasi Ganea, Gigi de la Cluj și Popovski, ultimul mai rar, că stătea tot mai mult pe la ai lui, la Ploiești. Pînă să vină anii tulburi ai liceului, cu toate chinurile, frămîntările și căutările adolescenței, îmbibate în golănii și disperarea de a fi băgat în seamă, o ardeam mai mult cu Vasi, care locuia cîteva case mai în jos și care era mai tînăr cu doi ani decît mine. Eu eram, de regulă, ăla cu ideile și inițiativele, iar Vasi mă ajuta să le concretizez. Am avut multe inițiative, majoritate avînd de-a face cu domeniul construcțiilor de colibe, în copac și nu numai, pe atunci fiind foarte la modă pe valea noastră. Nu mai țin minte cîte colibe am ridicat și cîte cuiburi de crengi suspendate pe crăci de arini sau carpen. Dar nu prea impresionai gagicile orășence cu astfel de inițiative, așa că, prin clasa a 7-a am ridicat ștacheta. Mi-am propus, împreună cu Vasi, să facem o mașină de lemn, avînd la bază mecanismul unei biciclete, la care să putem pedala amîndoi, simultan sau pe rînd, ca să putem să le scoatem la plimbare pe fete, la vară, cînd urmau să vină. Am desenat vreo cîteva schițe, am discutat ore întregi, chiar am făcut un fel de contract, visînd că o să facem și ceva biștari dintr-un fel de taximetrie bizară pe vale în sus și în jos, iar în acel contract, fiind mai mare și avînd încă de pe atunci porniri manageriale și antreprenoriale ieșite din comun, am specificat clar că eu am 51% din acțiuni/drepturi de proprietate asupra viitorului atelaj și a banilor rezultați din taximetrie și cărăușie. Plus că urma să fie construită la mine, în magazia de lîngă șură. Cadrul de bicicletă, din cîte îmi amintesc, urma să-l pună la dispoziție Vasi, că era un pic mai avut. Iar eu urma să procur ceva scîndură de pe lîngă casă. În afară de cîteva ore de discuții, schițe, proiecții fantasmagorice și negocieri, n-a ieșit nimic din toată treaba. Nici măcar nu ne-am mînjit pe mâini și brațe cu ceva ulei și vaselină, ca să dea bine la anturaj. Abilitățile inginerești erau atu-ul fratelui meu, eu fiind cel cu apucături de artist, după cum aveam să constat, în repetate rînduri, pînă prin facultate, cînd mi-a trecut.

     Și vara stătea să vină, cu tot cu muzele noastre, iar de pe strada principală, pe scurtătura din Macojiță, pe lîngă cimitir, venea la vrăjeală și combinat Dani (Simion) a lui tanti Dana de la aprozar. Mă-sa avea pe-atunci magazin en gros. El avea bicicletă șmecheră și începuse să dea ture, sfidător, pe lîngă barieră, pe la poarta casei lor. Știam că e o chestiune de timp pînă ne va sufla fetele. Ceea ce s-a și întîmplat, deși a avut ceva de furcă cu noi și, într-un final, a trebuit să se pună bine, cumva pe lîngă noi. Mai ales că mă-sa avea magazin en gros. Dar în vara aia am dat lovitura în alt plan. Mi-am găsit și consumat una dintre vocații.
       Nu ne-a ieșit cu mașina-bicicletă, așa că am pus de o scurtă și explozivă carieră muzicală. Aveam în podul casei, nu știu de unde, cîteva șindrili de lemn. Le-am cioplit în formă de chitară. Am bătut cîteva cuiuțe în ele, am întins vreo 8 elastice din alea de legat borcanele sau fișicurile cu bani și am rezolvat, nu fără bătăi de cap, de două chitări. De zdrăngănit, zdrăngăneau ele ceva, acolo, oricum niciunul nu știam să cîntăm la vreun instrument și nu ne era prea clar ce înseamnă un acord, o octavă sau un grif. Cu tobele a fost un pic mai simplu, iar alea, deși improvizate din cutii de carton de la magazinul mamei mele sau de la alte magazine din sat, la care se adăugau cîteva fedeauă de oale sparte și ligheane de plastic, chiar sunau a tobe și ne permiteau să legăm un fel de ritm. Tobele erau treaba lui Vasi, eu fiind cu chitara, vocea și compoziția (versuri+linie melodică). La cealaltă chitară, l-am cooptat degrabă, cum începuse vacanța, pe Florin de la Bistrița, venit pe Zugău, la lelea Doce. Ca vîrstă, era între noi, ca nivel muzical la fel, adică semi-afon dar foarte entuziast și suficient de plictisit încît să se bage în așa ceva.
     Știe oricine care a avut de-a face cu industria muzicală, cu vreun fel de trupă, mai ales cînd e vorba de rock, că începuturile sunt foarte dificile, că există multe provocări și opreliști. E nevoie de studio, de sală de repetiții etc. Și cum hărmălaia urma să fie semnificativă, nu puteai găzdui așa ambiții muzicale în orice spațiu. Norocul a venit tot dinspre Vasi, toboșarul nostru. Ai lui aveau peste apă de casa lor un șopru mare și niște cotețe pentru porci și găini. Dar în ultima vreme, cum nu prea se mai renta să crești porcii de mici, cumpărau godalăi doar toamna, așa că al lor coteț stătea neocupat toată vara. Prin urmare, ne-am decis să ne instalăm acolo cu sculele, mai ales că era destul de curat și relativ spațios. Și nu puțea mai deloc, că era mereu deschis. Înăutru era și o ladă de lemn, probabil pentru tărîțe sau mălai, așa că aveam unde ne depozita sculele cît nu eram acolo. Primul lucru, înainte să demarăm rockăreala, a fost să ne dăm un nume. Și aici, după negocieri și impuneri, am găsit un nume care să ne mulțumească pe toți. Adică pe mine și Vasi, că Florin n-avea nicio treabă și nici nu prea era cu rock-ul. Amîndoi eram fani The Kelly Family, că-i tot auzeam pe la radio îngînînd fel de fel de hituri. Așa că am pornit cumva de aici. Apoi, el o dădea mai mult, datorită unchiului său consumator de metale grele și foarte grele, cu Slayer, Manowar, Sepultura etc. Eu, băiat finuț și sensibil, crescut la umbra lui Maria Ciobanu, Tămaș, Pomohaci, Dr. Alban, DJ Bobo și Bon Jovi, eram într-o fază de fascinație profundă și ininteligibilă față de Omul cu Șobolani și Blink 182, iar la celălalt capăt, Brian Adams și ... Bon Jovi. Preferințe care, după cum era și firesc, s-au regăsit din plin în sound-ul nostru. Dar, revenind la nume, după cum a și rămas scris cu vopsea pe lada de lemn din coteț, trupa a fost botezată The Fire Kiss. Suna bine. Și metal și glam, cu îngăduință pentru modul relativist în care sunt utilizate în mediul rural conceptele și terminologia de specialitate, putea suna chiar nițel punk. Însă, partea de punk urma să se rezolve prin titlul ales pentru primul album și unul dintre track-urile (din păcate, mai puțin populare) ale albumului.
     Am început să fac repede piese. Ne aprovizionasem cu cutii de rezervă și furasem de la mama de la magazin ceva elastice pentru bani, în caz că ni se destramă chitările în timpul cîntărilor. Prima piesă, cum era de așteptat, a fost o baladă super leșinată și lacrimogenă: „Mai bine am să mor”. Un muget prelungit, cu bețe izbite leneș de carton și elastice ciupite de se auzeau mai mult unghile zgîriind șindrila, decît presupusa vibrație a corzilor. Dar compensam cu vocea și implicarea, încît aș fi putut să o cînt și fără instrumentație. Zici că eram la strană. cîntînd morțăște. Iar colegii de trupă, cînd nu se plictiseau acompaniindu-mi lălăiala lăcrămoasă, îngînau și ei cîte ceva pe lîngă mine, într-un efort colectiv de asumare a penibilului și ridicolului. Sufeream enorm pe atunci, ceva dramă emoțională mă mistuia cu furie, așa că mi-am transpus durerea și jindul într-un refren pe care și acum îl țin minte:
Mai bine am să mor,
Decît să fiu pribeag,
Să mă gîndesc mereu,
La chipul tău cel drag”.
Mare noroc că nu am rămas blocați în pasa asta leșinistă, că nu mai ieșea niciun album și niciun concert. Așa că am schimbat repede macazul. Nu mai știu exact ordinea, dar destul de repede a urmat și hitul nostru, foarte ritmic, aducînd nițel a Sarmalele Reci, și intitulat: „O viață de cîine”.
Refrenul, de asemenea păstrat în minte (cu tot cu linia melodică, chiar dacă nu se poate auzi printre rînduri), sună cam așa:
O viață de cîine, o viață de cîine,
O viață de cîine am dus
Hau, hau (backing vocals Vasi și Florin, printre tobe și chităraie)
Cînd toți prietenii,
În față mi-au spus,
Că la minte-s mai redus”
Habar n-am ce voiam să spun/transmit prin versurile astea, oarecumva involuntar auto-ironice, dar m-a prins ritmul și mi-au intrat în cap pentru totdeauna. Și nu doar mie. Piesa era catchy, bontăneala din tobe făcea ca zgrăpțatul șindrilelor cu elastic să nu conteze mai mult decît un fel de fond sonor, nu neapărat deranjant. Asta o cîntam cel mai des și aveam o mare problemă cu sculele. Elasticele, ca elasticele, că mai procuram, cîntam și cu cîte unul, două lipsă, dar cutiile de carton-tobe erau hărămnite degrabă de Vasi, adept al unui stil rapid, tributar trash-metal-ului, așa că nu de puține ori piesele se terminau mai devreme, începeam scandalul și mă trezeam nevoit să-i aplic cîte o corecție fizică sumară bateristului, pentru a-l lămuri că nu avem noi scule de așa metale și sălbăticii. Scandal, supărare, mergea în casă, pornea combina lui taică-su și băga Arise de la Sepultura sau Countdown to Extinction de la Megadeth, la volum ridicat, ca să-mi arate cum stă treabă. Avea casetele de la unchiul său și se lăuda cu ele. Slavă Domnului, într-un final au ajuns și, parțial, rămas la mine.
       Revenind, problema asta o rezolvam prin discuții calme și ture date pe la magazinele din sat. Sau colectînd ligheane și oale aruncate pe apă. Deja ne știau doamnele de pe la magazinele din centru și nu pricepeau ce facem noi cu atîta amar de cutii. După ce ne-am făcut provizii serioase, ne-am apucat iar de compus și repetat. Era mai greu pînă ne porneam și ne legam cumva zgomotele, că apoi eu începeam să urlu suficient de tare, coerent și melodic, încît să las impresia că știu ce fac, adică, că cânt. Ideile de piesă au început să vină mai ușor în momentul în care ne-am decis să înregistrăm un album. Eu am dat titlul albumului, iar Vasi a adus casetofonul cu care ne-am înregistrat. Nu mai știu care dintre noi a pus la bătaie o casetă, foarte probabil vreuna cu muzici populare, de-a bătrînilor noștri. Sau ceva Genius, 3rei Sud Est, AS20 de dată recentă. Însă, după ce eu am propus să numim albumul, realist și onest, „Aventuri de Coteț”, am purces la compus și înregistrat, imprimînd o direcție profund nu metal și punk compozițiilor noastre. Am început să băgăm și un fel de rap printre refrene, că vedeam că se poartă la TV. Și, fără prea multă dezbatere și strategie, ne-am trezit compunînd versuri autoironice, în care ne cîntam nu doar condiția de cîntăreți de coteț, ci și ocupațiile zilnice care ne restrîngeau masiv spațiul și timpul alocat hobby-urilor, pasiunilor și inclinaților. Piesa care avea să dea numele albumului, deși n-a avut priză la public, comparativ cu „O viață de cîine”, mi s-a părut cea mai solidă și inspirată compoziție. Îmi amintesc părți din versuri și tematica generală. Refrenul era simplu, foarte punk, cu vagi trimiteri către registrul grunge și trash metal. Strigam toți, pe alocuri cu grohăieli chinuite, rareori izbutite: Aventuri de cotețțț!! de vreo 3 ori. Și, în dosul urletelor, Vasi bătea tare din tobe, ba în cutii, ba în ligheane sau fedeauă, de tresăreau speriate babele care treceau pe drum, nepricepînd cine ce taie sau ce pățește în cotețul brigadirului. Compoziția începea cu un rap lejer, cu tematică domestică rurală. Trimițînd subtil la părțile de rap de la Coma și Vița de Vie, cu un discret accent șmecheresc de Puya, totalmente nereușit, piesa aborda frontal, fără menajamente și eufemisme, problema datului la porci, de la pregătitul hâlbelor - apă fiartă, coji de baraboi opăriți/baraboi fierți sau napci + harbuz (în funcție de sezon), tărîțe sau urzici opărite și alte bulihauă de prin grădini sau de pe marginea drumului - pînă la intratul matinal sau la ceas de seară, în habitatul lor. Surprindeam elegant efectul produs asupra lor de proximitatea găleții cu hîlbe, încăiereala de deasupra troacei din roată de tractor tăiată și intratul cu picioarele în mîncare, într-un gest impulsiv de sfidare a oricăror maniere și urme de pragmatism. Mirosul din coteț, adînc pătruns apoi în haine, adeseori combinat cu cel amoniacal de balegă și pișat bovin, alături de urmele de balegă sau găinaț multicolor lipite de talpa papucilor, erau de asemenea detalii importante în economia compoziției. Mai ales în partea unde vorbeam de zilele speciale, cînd te trimite mă-ta sau tac-tu să dai la porc, tocmai după ce te-ai puțulit și îmbrăcat frumos de ieșit în sat. Stress, nervi, frustrare și dispreț față de gustosul și anti-modernul animal din coteț, care-ți reamintește periodic cine ești și cam ce potențial ai. Rămîn la convingerea, împărtășită de altfel și de Vasile, că piesa a fost prea subtilă, prea peste duhul/trendul acelor veacuri, așa că nu e de mirare că nu a prins mai deloc. Că lumea abia a avut răbdare să o asculte pînă la capăt la primul și ultimul nostru concert. Sunt convins că azi am fi avut șansa unui succes mult mai amplu, și nu doar datorită mijloacelor media la care noi nu aveam acces atunci, ci, și pentru că există astăzi o plajă de consumatori de nișă suficient de excentrici încît să aprecieze/consume compozițiile noastre profund și habarnist experimentale.
     Pomenitul concert s-a organizat când aveam deja vreo 5-6 piese. Le înregistrasem pe badoc și, la ascultare, cu puțin efort, puteai distinge printre boncăleli, cutii sparte în ritm de Igor Cavalera și ceva unghii trăgînd de zor de elastice și de suprafața aspră a unor șindrile, un fel de muzică greșit avangardistă și fără niciun fel de premeditare, conectată mai degrabă la Burzum (aveam să-l decopăr ulterior), Ligeti sau John Cage, decît la trupele pe care le emulam. Ceva era acolo, mai ales că avea o acustică bună cotețul și, avînd ușa larg deschisă, sunetele ce răzbăteau din gîtlejurile noastre (al meu, mai ales) șindrile, cartoane și ligheane, lăsau impresia de muzică trecătorilor, cu precădere celor tineri, care observaseră că noi avem un nou hobby, muzica și că-l practicăm din plin, cînd avem vreme. Plus că eu știam că am ceva voce și ureche muzicală, pentru că în paralel cu acest proiect muzical, colaboram duminica și în sărbători și la strana + corul bisericii din localitate. Vasi a venit cu ideea concertului, mai ales că veniseră și fetele de la barieră, mai era și Denisa venită la lelea Măricică a lui Ordace, plus încă vreo cîțiva/cîteva băștinași sau tot în vacanță. Am anunțat evenimentul, am pregătit două băncuțe de lemn în fața cotețului, din alea de șezut la pomene și priveghi. Apoi am taxat pe toată lumea cu ceva mărunțiș. Inclusiv pe sora mea și sora lui Florin. Vreo 500 de lei parcă, fiind, aproximativ, echivalentul a 3-5 lei acum. Și ne-am pus pe cîntat, copleșiți de emoții și trac. Cred că aveam vreo 10-15 persoane în public, ceea ce nu era deloc neglijabil, avînd în vedere prăbușirea sporului demografic între generația fratelui meu (cu 6 ani mai mare) și a mea/a lui Vasi. Am cîntat cu mult patos toate piesele, electrizînd publicul adunat în fața cotețului și ne-ținînd cont de faptul că deja de la primele hituri răgușisem pentru că, neavînd amplificare, trebuia să urlu ca să pot acoperi partea instrumentală.
      Vremea a ținut cu noi, nu a plouat, nu a fost nici prea cald, așa că după ce am încheiat repertoriul, publicul a cerut încă o dată sau de 2 ori hitul nostru, „O viață de cîine”. Concertul a fost un succes relativ, umbrit, însă, de tensiunile apărute în band cînd s-a pus problema împărțelii banilor colectați din bilete. S-a lăsat cu ceartă, eu am părăsit formația și, în aceeași seară, mi-am vîndut chitara cu 2000 de lei lui Sorin de la Bistrița, verișor și însoțitor al fetelor de la barieră. Și am pus capăt carierei muzicale, în pofida unor încercări de împăcare venite dinspre Vasi. Sfada noastră nu a durat mult, dar am luat-o pe căi diferite, Eu m-am concentrat pe cariera de diac la biserică, luînd în calcul, sporadic, o posibilă carieră de preot, în paralel cu activitatea mea de prozator și jurnalist, activitate profund legată de statul la vaci, cînd n-aveam parteneri de năzbîtii și hobby-uri. El a intrat abrupt în biznis, dar eu nu i-am călcat vreodată pragul magazinului deschis cu banii de concert în cotețul unde cîndva compuneam și repetam cu trupa. Lada pe care scria stilizat, cum văzusem pe casete, The Fire Kiss, era acum taraba pe care își înșira el bomboanele, gumele, biscuții și mărunțișurile pe care le cumpăra de la magazinul mamei sau de la en gros-ul lui tanti Dana, pentru a le vinde cu un adaos comercial deloc neglijabil copiilor care voiau o versiune reală a jocului de-a magazinul. L-a ținut vreo 2 săptămîni, apoi s-a apucat de alte treburi, realizînd că, cel puțin pe Valea lui Stan, ideea de piață liberă e o iluzie grosolană.
     Deși, urmînd pattern-ul global, capitalismul a consumat și punk-ul nostru accidental, deși albumul nostru, rămas la el (și foarte probabil, extrem de valoros acum sau peste cîțiva ani), nu l-am mai găsit vreodată, prietenia noastră a continuat, purtîndu-ne prin multe alte pățanii, pînă cînd am ajuns să ne vedem foarte rar și să ne minunăm de cele petrecute cîndva și de traseele noastre ulterioare. Oameni recenți, cu probleme recente și nostalgii după vremuri în care nu prea pricepeam ce se întâmplă cu noi și cu lumea din jur. 

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Discipolii lui Noica în România post-decembristă - de Felician Velimirovici

Ce au făcut intelectualii din „grupul Noica” odată ieşiţi din comunism? În primul rând, încă de la începutul perioadei post-decembriste ei şi-au asumat un rol civic în societatea românească, asumare care s-a manifestat prin coagularea lor în jurul unor reviste care propuneau solidarităţi intelectuale centrate pe valorile democraţiei liberale, pro-occidentale, ale societăţii deschise şi care manifestau atitudini net anti-comuniste şi anti-feseniste (revista 22, Dilema, etc.). La 30 decembrie 1989, profesorul Gabriel Liiceanu a publicat cunoscutul său Apelcătrelichele în care recomanda Nomenklaturii partidului comunist şi în general tuturor celor care „au făcut cu putinţă oroarea” vreme de 40 de ani căinţa şi retragerea din spaţiul public românesc: „Nu mai apăreţi la televiziune, nu mai scrieţi în ziare, nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună. Lăsaţi cuvintele să spună ce spun, nu mai folosiţi o vreme vorbele demnitate, libert…

Comentarii