Tînu' Lazăr

Tînu Lazăr și Mama Sâie, august 2004

În vara lui 2004, prin iulie-august, eram la coasă cu tînu' Lazăr, la Obrejă, sus pe Valea lui Stan, lîngă vîrful Măgurii. Tocmai luasem bacul cu notă mare și intrasem la facultate la Cluj, ceea ce-l făcuse pe tînu' extrem de mîndru de mine dar și oarecumva trist că urma să mă car din sat. După cîteva brazde, ne-am așezat pe un răzvor să ne tragem sufletul și tînu', cu un ton mult mai serios și mai grav decît în alte ocazii asemănătoare, mi-a pus o întrebare:

- Măi Valeri, măi, că amu' tu ești mai învățat ca noi, ai făcut mai multă școală, zi-mi și mie cum îi treaba asta cu Dumnezeu? Cine-i el? Cum de le știe pe toate? Îi ceva om mai de seamă sau cum să înțeleg eu toată povestea cu el?

        Tînu' nu era un om bisericos, deși era prieten bun cu popa Sărmaș, jucau des șah și se omeneau cu jinars produs la cazanul familiei dintr-un pîrău de pe Valea lui Stan. Eu nu-mi amintesc să mă fi dus vreodată la biserică sau să mă fi luat cu povești despre biserică, Dumnezeu și religie. Duminica, își punea hainele bune, își spăla cizmele și cobora în sat, cu calul sau pe jos. În sat, își schimba încălțările și ieșea la centru unde începeau lungile partide de șah. Era un șahist redutabil și pătimaș, în stare să bombăne minute întregi pentru o piesă pierdută aiurea. Pentru mine, aveam să realizez mai tîrziu, întrebarea și tonul pe care o adresase, erau semne că începuse să mă ia în serios ca adult și ca om școlit. Și, probabil, semn că simțea că sunt ultimele brazde culcate împreună. Eu nu eram doar mai școlit, ci, de prin clasa a 10-a, eram și un fel de ateu. Sau încercam să fiu. Oricum, eram într-o pasă cît se poate de anti-bisericească, după ce vreme de vreo 3-4 ani, în perioada gimnaziului, frecventam cu sîrg biserica, cîntam în strană duminică de duminică și în sărbători, citisem biblia și alte cărți religioase, învățasem două glasuri bisericești și mă pregătisem pentru seminarul teologic. Totul s-a schimbat brusc prin clasa a 8-a, cînd ca urmare a diferitelor șicane făcute de un diac bătrîn, cum că nu sunt din neam bun, că nu avem în familie tradiție de dieci, am decis să o rup cu strana și cu biserica ortodoxă. Mama, urmînd exemplul unei vecine trecută printr-o situație asemănătoare, a vrut să mă ducă să cînt la catolici (greco-catolici), că acolo e loc destul și nu te întreabă nimeni din ce neam ești și dacă înaintașii au cîntat/avut loc de vază în strana bisericii. Dar nu am vrut. Mi-era silă de toată povestea și deja interesele și curiozitatea îmi fuseseră acaparate de lucruri mult mai lumești. Prin liceu, după descoperirea metalelor grele și foarte grele, am ajuns să-i descopăr pe iluminiști, pe Darwin și pe alții care-l scoseseră pe Dumnezeu din schemă, așa că mi-am vîrît capul în alte dogme. Și ce-i puteam eu răspunde bătrînului, după un așa traseu intelectual, fără să-i zgîndăresc prea tare fricile și cunoștiințele și fără să fac rabat de la convingerile mele recente, fundamentate științific?

- Tînule, Dumnezeu nu e om, nu e așa cum ni-l imaginăm noi sau cum tot auzim povestindu-se. Dumnezeu e un fel de energie care ordonează lucrurile și le pune în mișcare, i-am răspuns eu încercînd să fiu simultan doct și inteligibil.

- Cum adică energie? întrebă el profund descumpănit și încurcat de răspunsul meu. Cum vine asta?

- Cum să-ți explic eu să înțelegi... gîndește-te la curentul electric. El există, nu-l vedem, dar produce atîtea efecte.

- Păi da' curentu' electric nu e făcut de oameni? m-a întrebat el contrariat și oarecumva derutat de răspunsul meu.

           Am mai borborosit eu ceva acolo, dar tot n-am putut da un răspuns mulțumitor, așa că ne-am reîntors la coasă și la împrăștiat brazde.

             Pe la sfîrșit de noiembrie m-au sunat ai mei la gazda din Cluj, să mă anunțe că tînu' a picat la pat și că să vin musai acasă că nu știm cît o mai duce. După o tură scurtă pe la spitale prin Bistrița, a fost adus la casa pe care o construise în sat, lîngă casa părinților mei. Eu nu-l văzusem bolind niciodată, doar bombănind despre cei care bolesc din tătă nimica sau care nu se scoală devreme să tragă înapoi la vaci. Tata m-a pus repede în temă:

- Dacă te întreabă de alegeri, de Băsescu și cum pare să tragă lumea la vot în Cluj, zi-i că-s toți cu Băsescu, să fie liniștit.

            Pe Iliescu îl votase doar în 90, apoi a fost tot cu Țapu' pînă la decepția din 2000, cînd, asemeni marii majorități a co-județenilor săi, a votat cu Vadim. Pînă ce s-a stins a ținut pe perete în casă un poster cu Emil Constantinescu de la alegerile din 96. Cînd am intrat în camera unde zăcea el într-un pat, s-a ridicat să mă pupe, iar după ce m-a întrebat cum e pe la Cluj, cum e cu ungurii, dacă sunt mulți, m-a întrebat cam cu cine trag studenții? Și-atunci i-am vorbit vreo zece minute despre cît de multă susținere are Băsescu în rîndul studențimii, despre cum toți trag cu el și caută să convingă oamenii să-i dea jos pe pesediști și să aducă dreptatea și adevărul la putere, că țara mare nevoie are de așa ceva. Părea mai liniștit. Am vorbit puțin, era obosit, nu se putea concentra și după o vreme delira. Tata dormea cu el în cameră și se îngrijea să aibă tot ce-i trebuie, căuta să-l liniștească. A cerut să vină popa Sărmaș să-l spovedească, ne-vrînd să accepte să vadă alt preot decît pe cel cu care povestise și băuse de atîtea ori. L-a spovedit Sărmaș de vreo două ori, iar după vreo săptămînă, două de zăcut la pat, s-a stins într-o noapte. Tata, fiind lîngă el în acele momente și auzindu-i ultimele vorbe ce i-au însoțit iertăciunea, ne-a povestit cum s-a ridicat în fund în pat în întunericul nopții și cum a zis. „No, eu scobor la Petrea să-mi cînte!” Și scoborît a fost, la Petrea ce zicea din zongoră și gură în formația Frații Petreuș și murise cu cîțiva ani înainte. A murit între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale și n-a mai apucat să se bucure de victoria lui Băsescu și nici să vadă dreptatea și adevărul instaurate sub lunga domnie a acestuia.