Treceți la conținutul principal

Lentile cinematografice și lentile istorice: Dunkirk și The Darkest Hour

Atenție, spoilere!

    Dunkirk (r. Christopher Nolan) și The Darkest Hour (r. Joe Wright) tratează ambele aceleași evenimente dramatice din mai-iunie 1940 - anume aproape miraculoasa evacuare a militarilor britanici și francezi de la Dunkirk - și ambele au ieșit anul trecut pe marele ecran. Însă în ciuda asemănărilor, paralelelor și sincronizărilor tematice și cronologice, cele două filme sunt două specii complet diferite. Și nu mă refer doar la diferențele formale: unul privește evacuarea propriu-zisă, celălalt receptarea ei acasă; unul este o dramă colectivă, celălalt o dramă individuală, un studiu de personaj; unul este cinematic, celălalt este teatral, etc. Ci mă refer la felul cum aleg creatorii lor să se raporteze la istorie. Iar aici, iarăși, nu vorbesc despre redarea fidelă a evenimentelor istorice, căci ambele filme au pretenții dramatice pe care le realizează din plin, deci își asumă anumite libertăți cu privire la situațiile și personajele lor, care nu se potrivesc pe de-a-ntregul cu cursul evenimentelor așa cum au fost ele înregistrate de istorici și documente (pentru curioși, ambele sunt confruntate cu ‘adevărul istoric’ aici și aici). Mai degrabă, ceea ce le plasează în opoziție unul față de celălalt este angajamentul celor două filme față de una sau cealaltă dintre perspectivele istoriografice dominante:  istoria văzută de jos sau istoria prin cei mici, cum i-ar fi plăcut lui Iorga să spună, și istoria văzută de sus sau, dacă vreți, istoria prin cei mari.
    The Darkest Hour, mai convențional din punct de vedere cinematografic decât contenderul său, este totodată și cel mai convențional dintre cele două filme în ceea ce presupune vederile sale istorice. Redând întreaga poveste a intrării Marii Britanii în război aproape exclusiv prin ochii lui Winston Churchill (jucat de Gary Oldman), filmul este automat și promotorul istoriei prin cei mari. Istoria prin cei mari nu este nimic altceva decât maniera obișnuită în care am fost cu toții acomodați să deslușim trecutul, anume istoria ca rezultat al voinței personalităților extraordinare, a oamenilor mari sau, mai corect, a marilor bărbați, căci adesea istoria văzută prin aceste lentile nu este o treabă de lăsat pe mâna femeilor, nici măcar pe cea a femeilor cu adevărat extraordinare. The Darkest Hour se încadrează cu succes în acest soi de narativă istorică, prezentându-ni-l pe Winston Churchill  ca pe candidatul cel mai puțin probabil la funcția de prim-ministru, un pion în jocurile politice elaborate ale Conservatorilor, un individ privit cu neîncredere de egalii săi și de către majestatea sa, George VI, dar care reușește, în ciuda opoziției, să ia decizia istorică ‘corectă’ și să nu cedeze presiunilor de a încheia o rușinoasă pace cu Hitler. Între isprăvile sale extraordinare și ‘corecte’ se numără cererea plină de patriotism cinic adresată garnizoanei britanice din Calais de a se sacrifica în fața inamicului pentru a-l putea ține la distanță de Dunkirk, unde se punea la cale evacuarea a peste 400.000 de militari; sau o alta, la fel de cinică, de a mobiliza flota civilă să participe la îmbarcarea soldaților asediați și a o expune astfel focului inamic. Toate aceste decizii le par prostești și impulsive colegilor săi de guvernare și ministerului de război, iar filmul nu se ferește să le prezinte ca atare, sau chiar să ni-l arate pe Churchill în momente de dubiu și slăbiciune. Însă toate acestea nu fac decât să-i ranforseze aura extraordinară, chiar providențială, deciziile sale, oricât de pripite, impulsive și riscante, fiind în cele din urmă cele ‘corecte’ din punct de vedere istoric. Și nu doar avantajul retrospectivei istorice pe care o presupune un asemenea film îl îndreptățește pe Churchill în fața istoriei, ci și faptul că este singurul om politic din Regat care întruchipează voința populară. Scena din metrou, în care primul ministru sondează opinia publică ca să afle că și aceasta, la fel ca el, nu vrea să cedeze în fața naziștilor, pe cât de neconvingătoare din punct de vedere istoric (populația era destul de împărțită în 1940 în ceea ce privește efortul de război; vezi link-ul de mai sus), este pe atât de eficientă ca mecanism hagiografic, căci ni-l arată pe lider în acord cu poporul său. Sau, mă rog, în cazul perspectivei istorice abordate de The Darkest Hour, pe popor în acord cu liderul său.
    Dunkirk-ul lui Christopher Nolan este tocmai la antipodul lui Darkest Hour. Alegând să prezinte istoria evacuării din 1940 de la firul ierbii sau, mai bine spus, de la firul de nisip al plajei de la Dunkirk, filmul este poate una dintre cele mai izbutite zugrăviri cinematografice a istoriei așa cum se vede ea prin ochii celor mulți și mărunți. Cu excepția comandantului Bolton (jucat de Kenneth Branagh), elitele sunt practic absente de pe ecran și parcă absente din întreaga derulare a evenimentelor. Ce vedem adesea nu sunt sacrificiile eroice comandate cu cinism responsabil de către politicienii de peste canal, ci grupuri confuze și dezordonate de soldați care caută cu disperare să scape de focul inamic, pe puntea oricăreia dintre ambarcațiunile trimise în ajutor. Ce vedem e fața războiului acolo unde se întâmplă el, și nu portretul schematic și rece al acestuia pe care-l desenează elitele în camera consiliului de război, mimând îngrijorarea.
    Momentele de eroism nu lipsesc, bineînțeles, cum e de pildă cazul sacrificiului pilotului Farrier (Tom Hardy) sau avântul dezinteresat al flotei civile. Însă când ne sunt prezentate, aceste momente nu ne apar ca izbânzi patriotice comandate de către elita politică britanică, ci mai degrabă ca acte voluntare, roade al unor autentice sentimente de camaraderie și spirit comunitar. Ceea ce nu exclude reversul medaliei pe care-l presupune mai întotdeauna experiența războiului, anume călcarea principiilor de orice fel când miza e însăși supraviețuirea, cum e de pildă cazul ofițerului suferind de șoc post-traumatic (Cillian Murphy), salvat de o ambarcațiune civilă care se îndrepta spre Dunkirk, și care încearcă, cu consecința tragică a provocării morții accidentale a unui civil, s-o întoarcă către Marea Britanie, negândindu-se la soarta tovarășilor săi rămași abandonați pe plajă.
    Și tocmai fiindcă are îndrăzneala de a prezenta experiența războiului în imediatul și imprevizibilul ei, așa cum a fost trăită, probabil, de către participanții direcți, iar nu filtrată prin lentilele unor elite distante și cinice, face din Dunkirk o mult mai reușită realizare cinematografică decât The Darkest Hour. Și nicăieri nu se poate vedea mai bine acest lucru decât în scena de la finalul filmului, când istoria celor mari se întâlnește cu istoria celor mici. Ajunși într-un sfârșit pe insula mamă, doi militari cu care ne-am obișnuit pe tot parcursul acțiunii, citesc vestea evacuării lor într-o gazetă proaspăt ieșită de sub tipar. Așteptându-se la oprobriul public pentru rușinoasa lor fugă peste canal din fața avansului inamic, cei doi află cu stupoare că de fapt au fost parte a uneia dintre cele mai eroice isprăvi militare din istoria Marii Britanii. Citind faimosul discurs al lui Winston Churchill („We shall fight on the beaches, we shall fight on the landing grounds...”), fără dicția și dramatismul primului ministru, fața soldatului schițează mai degrabă o privire uluită decât una victorioasă, pe care o aruncă apoi camaradului său, ca și cum nu i-ar veni a crede ce aude. Fără știința lor, a soldaților, în camerele slab luminate ale consiliului de război, în timp ce evacuarea se derula, mașinăria de propagandă a elitelor politice a lucrat de zor la răstălmăcirea și ‘corectarea’ istoriei. Ceea ce ar fi trebuit să fie un dezastru militar de mari proporții, a fost întors peste noapte într-o victorie răsunătoare, totul cu scopul de a putea arunca în continuare alți și aceeași tineri în vâltoarea războiului care abia începea.
    În mod evident, elitele politice au luat decizia ‘corectă’ din punct de vedere istoric, un armistițiu cu Hitler, deși o posibilitate în epocă, apărând astăzi ca unul dintre cele mai sinistre exerciții de istorie contrafactuală. Apoi, evacuarea miraculoasă de la Dunkirk, cu toate mașinațiile propagandistice ale elitelor, a fost fără îndoială „minciuna” necesară argumentării politice a continuării efortului de război împotriva naziștilor. Asta nu scuză însă felul în care cinema-ul se raportează la război, fie el și onorabilul război împotriva dominației celui de-al Treilea Reich. Căci dacă un film de război nu e în același timp și un film anti-război, atunci nu e decât o evidentă piesă de propagandă. Dunkirk reușește în a fi un film anti-război în cel mai subtil mod, pe când The Darkest Hour, cu narativa lui glorioasă, eșuează zgomotos. The Darkest Hour ne arată cu mândrie elitistă că istoria e înfăptuită de cei mari. Dunkirk ne spune însă că cei mici sunt cei care o suferă.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Comentarii