marți, 28 februarie 2017

Pușcărie, revoluție morală și business.



 
photo credit: https://smartasset.com
„So let's look at the statistics. The United States is home to 5% of the world's population… but 25% of the world's prisoners.”  
 Barack Obama


Sclavia legală a fost abolită de ceva vreme, fiind una dintre condițiile esențiale ale modernizării și intrării în categoria statelor civilizate. Noi românii am fost mai codași și-am abolit sclavia romilor abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Și asta nu doar din proprie voință, ci și datorită urechelilor constant primite dinspre lumea occidentală civilizată care renunțase de sute de ani la a mai practica așa rușinoase și abuzive ocupații la ei acasă. Au rămas numai cu sclavia din colonii, asta și pentru că chiar dacă se lansaseră proclamații solemne ale unor drepturi universale pentru toți oamenii, nu erau considerate valabile pentru cei cu culoarea mai închisă. Să n-o lungim, sclavia a dispărut și lumea încerca să-și fie mai bună și mai frumoasă. Dar e o mare problemă cu așa măsură, oricît de oameni ne-am dori să fim cu toți oamenii. Oricît de nobilă și de apreciat ar fi o astfel de măsură poate cauza mari prejudicii întreprinzătorilor și oamenilor de afaceri, văduvindu-i de accesul la o mînă de lucru foarte ieftină și fără a necesita costisitoarea tratare ca ființă umană a persoanei înrobite. Desigur, ca și în cazul dezrobirii romilor de la noi, și în SUA sau în fostele colonii occidentale au fost despăgubiți foștii proprietari de oameni. Dar multora tot nu le-a căzut bine, mai ales că aveau dubii că ăia dezrobiți s-ar putea descurca singuri, fără a se apuca de furat de la cei care au. Știu, s-a petrecut de multă vreme, între timp ne-am obișnuit cu toții să ne arătăm dezgustul față de normalitatea acelor vremuri și să ne întrebăm cum au putut oamenii tolera sau participa (beneficia) de așa oroare. E clar, suntem mult mai buni azi și mai atenți la semenii noștri. Totuși, sunt semeni și semeni și problemele unora sunt mai de interes public decît ale altora. Nu vedeți cîte discuții sunt în jur legat de ideea creșterii salariului minim pe economie, măsură care nu e deloc înghițită de mediul de afaceri? Și atunci ce e de făcut? Cum pot fi ajutați acești investitori? Cum poate statul și societatea să contribuie la bunul mers al biznisurilor și la procurarea de mînă de lucru extrem de ieftină și pretabilă la un regim de sclavaj, fără a ni se bate obrazul că nu-i frumos ce facem, fără a ne simți mai puțin întregi la etică? De regulă am fi înclinați să căutăm soluții în trecut, fie că e vorba de iobăgie sau de regimul de muncă forțată la care erau supuși majoritatea deținuților în perioada comunistă. Dar ca să nu se zică că o dăm înapoi, zic să vedem ce fac cei mai civilizați dintre civilizații și democrații lumii. Mai exact, cum se rezolvă problema asta în țara libertății, SUA.
Simplu. Prin criminalizarea multor infracțiuni, prin creșterea semnificativă a pedepselor și printr-o aprigă campanie plină de reverberații etice în jurul ideii de Lege și Ordine, de combatere a unor flageluri (precum drogurile) care macină fibra societății și prin constante injecții de frică și panică executate prin media, se poate ajunge în cîțiva ani la o remarcabilă recoltă de deținuți numai buni de folosit la diverse munci. Singurul căruia i se mai poate nega dreptul la demnitate umană e deținutul, infractorul. Ăla e singurul care merită un tratament inuman și de violul căruia ne putem bucura fără reținere și fără să realizăm că ne abrutizăm. Sigur o merită, chiar dacă n-a ucis, violat, traficat persoane sau comis alte acte de cruzime. Ăla are probleme cu profilul moral. Sau trebuie construit prin descriere în așa fel încît să aibă, încît nicio pedeapsă să nu pară suficientă, fie că e vorba de un traficant sau consumator de marijuana, de un funcționar corupt sau de un „țigan” prins a 3-a oară la găini. Desigur, beneficiile unui astfel de proces sunt multiple și le putem vedea în documentare precum recentul „13th (2016) sau în diferite material care documentează povestea de success a compelxului industrial penitenciar american. Cum nu mai e ok să organizezi și să reformezi societatea în jurul unor categorii și idei explicit rasiste, cel mai simplu e să se recurgă la un limbaj abstract, corect și cu profunde conotații etice, care să profileze pericolul întruchipat de anumite segmente de populație fără a-i numi explicit.

sâmbătă, 25 februarie 2017

Traista cu cărți sau ce mai citea lumea pe sate înainte de internet



Am crescut într-o casă fără bibliotecă, singurele cărți adunate într-o vitrină fiind o mînă de titluri imposibil de citit,  primite „la premiu” de fratele meu mai mare. La acestea se adăugau cărțile religioase ale mamei mele. După o vreme, prin perioada gimnaziului, am convins-o pe mama să vorbească cu un vecin tâmplar să ne facă un corp de bibliotecă. Ne-a făcut două răfturele așezate sub oglinda din hol, unde am adunat toate cărțile găsite prin casă. Aveam Ceaslovul, Psaltirea și Noul Testament în cîteva variante, asta și datorită exemplarelor distribuite gratuit de „pocăiții” care umblau pe sate. Aveam și un exemplar de biblie mai veche, cu o copertă îmbrăcată în hîrtie de ziar. Era tipărită pe strada Adolf Hitler din Clujul anilor patruzeci. Mai aveam un exemplar cu litere chirilice și o carte de zodii, tot în chrilice, pe care am început să o deslușesc partial după ce profesorul de religie mi-a lămurit tainele acestui alfabet. Mama îmi zicea că în casa veche au fost mai multe cărți vechi, moștenite de la domnul Simion, tatăl adoptiv care fusese brigadir silvic și diac la biserica din sat. Le adunase în pod într-o ladă și le-au mîncat șoarecii cît timp ai mei au fost plecați la Cugir, la muncă la butin. Doar cele două în chirilică și biblia din patruzeci au fost salvate, nu tocmai în cea mai bună formă.
           De unde se puteau procura cărți în a doua parte a anilor nouăzeci? Deși aveam „librărie” în sat, nu-mi amintesc să fi văzut altceva decît elemente de papetărie pe rafurile acesteia. O vreme se mai aduceau ceva cărți la chioșcul de ziare de lîngă școală și se mai găseau cărți vechi prin piața ce se ținea duminica. În rest ioc. Biblioteca sătească a ars pe la mijlocul deceniului, într-un incendiu care a devastat căminul cultural cu tot cu cinematograful găzduit în clădire. Îmi amintesc că eram la tînu Lazăr cînd am aflat vestea. Se povestea că se aruncau cărți pe geamuri, ca să le salveze de flăcări și că lumea strînsă să vadă cele ce se întîmplau a cărat cît a putut din acele cărți. Mi-a fost o ciudă imensă că nu am fost acolo, să-mi iau și eu cîteva cărți. Mai era biblioteca școlii din sat, dar pînă la sfîrșitul clasei a 8-a am cam epuizat cărțile de pe acolo. Nu că aș fi citit integral ce era depozitat acolo, ci că am parcurs ce-mi atrăgea atenția sau mi se recomanda. Noroc nu nea Mitică, profesor de educație tehnologică, care locuia la două case mai jos pe vale. Mă lăsa să intru în biblioteca sa și să-mi aleg cărți. Așa m-am apucat de Jack London, Dickens și mai tîrziu, în liceu, Dostoievski. Unele nu i le-am mai returnat, dar bănuiesc că nu e tare supărat pe mine.
      Prima carte citită a fost ”Fiul Vînătorului de Urși”, cred că de Karl May, un exemplar răpciugos procurat de fratele meu de la un prieten. Eram în clasa a 5-a. Apoi am început să devorez cam ce aducea el pe acasă, fiind într-un fel ghidul meu. Am băgat masiv din Karl May, ceva Jules Verne și-apoi m-a trecut pe Sven Hassel și romane cu mafioți și justițiari. Cînd eram printr-a 6-a s-a iscat o mare discuție pe marginea romanului „Pădurea Spînzuraților”. Fratele meu procurase un exemplar de la Năsăud, unde făcea liceul. Îl citea pe ascuns pentru că era considerat literatură periculoasă. Mamei îi era frică să nu se spînzure dacă citea acea carte, pentru că circulau prin sat povești cu adolescenți care s-au spînzurat după ce au terminat de citit blestemata carte. Auzind discuțiile astea am devenit foarte interesat să o citesc. Așa că după ce a terminat-o fratele meu, deși era dosită pe undeva, am pus laba pe ea și m-am apucat să citesc cu nesaț, fiind foarte interesat să pricep de ce s-ar sinucide cineva după ce ar citi așa carte. Am citit-o în special stînd pe buda din curte, unde nu mă deranja nimeni din actul lecturii. Mi-a plăcut mult dar tot nu am reușit să înțeleg care era baiul cu acea carte și ștreangul.

miercuri, 22 februarie 2017

Ce e o republică bananieră?




Expresia e folosită adeseori cu referire la România, cu precădere cînd se dorește sublinierea unui pericol grav, a unui mare pas înapoi sau a deraierii de pe poteca modernizării și a statului de drept. În 2007, la cîteva luni după aderarea la UE, datorită crizei politice interne care a dus la supendarea președintelui, site-ul EuObserver vorbea de îngrijorarea Comisiei Europene și a demnitarilor europeni, care doreau ca „România să nu se situeze la nivelul uneirepublici bananiere, ci să se ridice la standardele europene”.
În vara anului trecut, pretinsul jurnalist Mălin Bot, nemulțumit de absența autostrăzilor și de ne-continuarea de către guvernul Ponta a investițiilor demarate de guvernele Boc, decreta că „suntem o republică bananieră europeană, care nici măcar nu produce banane.” Desigur, progresele sunt vizibile, pentru că în acest caz măcar României i se recunoaște europenitatea, chiar dacă avem de-a face cu același tip de judecată inferiorizantă, bazată pe utilizarea în deplină necunoaștere a sensurilor originiale ale acestei sintagme.
Recent, în contextul protestelor antiguvernamentale din săptămînile trecute, radio-televiziunea elvețiană SRF se întreba dacă „România va deveni republica bananieră a Europei”. După care continua cu prezentarea principalelor modificări cuprinse în OUG dată pe înserate de guvern, concluzionîndu-se că „în România corupția are un mare viitor”. Media românească a preluat această reflecție elvețiană, rostogolind-o în discursul despre flagelul corupției care a infestat toate nivelele societății românești.
E clar, românii nu prezintă prea multă încredere și oricît de albă le-ar fi pielea și aspirațiile, oricît i-ar lega nobila descendență latină de însăși coloana vertebrală a civilizației europene, ceva îi trage constant înapoi. Care să fie păcatul originar al acestui neam cu potențial dovedit (avem mii de olimpici internaționali și primul 10 la gimnastică!!!), nu știu, dar știu sigur că un scurt excurs istoric pe marginea acestei sintagme ne poate ajuta să înțelegem mai bine care e rolul lumii civilizate în apariția și perpetuarea în timp a așa-ziselor „republici bananiere”.

marți, 21 februarie 2017

„Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen?”





„Dacă astăzi nu primim banii până la ora patru, ieşim cu toţii!” îi zicea Elvis Iancu lui Viktor Keil, patronul care-i ținea neplătiți de săptămîni bune pe muncitorii români care lucraseră la ridicarea faimosului Mall of Berlin. Era către sfîrșitul lui 2014, Mall-ul recent inaugurat în inima Berlinului vuia de cumpărători, iar în fața acestuia, săptămîni la rând, au protestat o mînă de oameni țepuiți de un afacerist, după un scenariu constant repetat. Deși au primit cîștig de cauză din partea autorităților germane după luni de proteste și acțiuni, fiindcă firma pentru care lucraseră la negru a fost declarată insolventă, nu a fost tras nimeni la răspundere și banii restanți nu au fost recuperați. Povestea merge mai departe, șantierele înfloresc în lumea civilizată și armatele de sclavi est-europeni, mînați de disperare și de dorința unei munci mai bine plătite, intră și ies din scenă purtîndu-și tăcute umilințele și batjocura.
Au trecut aproximativ doi ani de cînd am stat de vorbă cu Elvis Iancu și colegii săi de muncă, țeapă și protest. Dar zilele astea mi-a fost dat să-i aud cîteva replici în cel mai recent spectacol al regizoarei Gianina Cărbunariu, „Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen?” montat pe scena teatrului national Radu Stanca din Sibiu. Povestea berlineză reprezintă un mic episod care încheie acest spectacol croit după un scenariu prost, însă atît de convenabil unora. Personajul Elvis, deși are o prezență scurtă în economia spectacolului, este jucat pe rînd de patru din cei cinci actori prezenți pe scenă, într-o manevră parcă menită să evidențieze greutatea rolului de muncitor răzvrătit în fața unui Leviathan gata să-l strivească.

miercuri, 1 februarie 2017

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care s-au plasat în fruntea marşului pentru „integrare”, indiferent de secolul în care au activat, s-au văzut şi au fost văzuţi ca luptători pentru un anumit proiect politic şi economic (democraţie reprezentativă, economie de piaţă), pe umerii cărora stăteau apărarea şi ducerea lui la bun sfârşit. 

Caricatură de Ion Barbu
Protestele recente împotriva neinspiratelor ordonanţe de urgenţă propuse de PSD se înscriu, din punct de vedere simbolic, în această permanentă oscilaţie între orizonturile europene şi văgăunile periferiei balcanice. Practic, manifestaţiile luptă pentru justiţie independentă şi stat de drept şi împotriva graţierii celor condamnaţi pentru fapte de corupţie. Nimic mai firesc până aici! Însă sub acoperişul acestor doleanţe stă o fundaţie pe cât de şubredă pe atât de periculoasă, o fundaţie din ce în ce mai vizibilă în ultimii ani, dar care şi-a căpătat acum articularea socială evidentă: antagonismul dintre un segment al societăţii relativ bine educat şi remunerat şi o mare masă de oameni nu întotdeauna deficitari în educaţie dar cu siguranţă marginalizaţi politic şi economic. Această opoziţie dintre „tinerii frumoşi” şi „asistaţii” leneşi şi beţivi a devenit din ce în ce mai pregnantă în ultimii ani şi, cel mai important, a fost creată de primii cu scopul de a se delimita şi remarca faţă de ultimii. În acest scop, strategia aleasă a fost una simplistă, de demonizare a PSD-ului, văzut ca sursă a tuturor relelor şi de aderare completă şi lipsită de critică la moda anticorupţie declanşată de fostul preşedinte Băsescu. Logica rudimentară (şi tocmai de aceea eficientă) a acestei opoziţii a fost dejaexplicată pe blogul nostru. Ceea ce am vrea să discutăm aici ar fi expresia acesteia în termeni de clasă şi pericolul potenţial pe care îl lasă să se întrevadă.

După cum s-a maispus deja, protestele acestea reprezintă, în primul rând, reacţia clasei mijlocii din marile centre urbane la victoria clară a PSD-ului în alegerile parlamentare. Ieşind în stradă împotriva graţierii celor condamnaţi pentru fapte de corupţie, acest middle class urban se instalează definitiv în rolul de lider şi protector al eforturilor de înaintare spre lumea civilizată, lumea statului de drept, a competitivităţii neîngrădite şi a meritocraţiei. Preluarea şi legitimarea acestui rol s-au făcut prin delimitarea clară atât faţă de PSD (ca elită politică), cât şi de electoratul acestui partid (ca masă amorfă a populaţiei). Însă această dublă delimitare a fost bazată pe o dublă mistificare: partidul condus de Dragnea e vazut ca sursă a tuturor relelor, ca forţă malefică ce riscă să ne deraieze de pe drumul european şi să ne întoarcă înapoi în întunericul comunist, iar votanţii acestui partid sunt portretizaţi ca fiind îndoctrinaţi, uşor de manipulat şi cumpărat, leneşi, pomanagii sau beţivi.

Aversiunea faţă de PSD este, pe cât de justificată, pe atât de iraţională în formele sale de manifestare. E drept că, imediat după ’89, Ion Iliescu a fost cel care propunea o „democraţie originală” care se vroia a fi, probabil, o soluţie intermediară între economia planificată a socialismului şi libertatea neîngrădită a pieţei practicată deja în Occident, însă imediat după 2000 partidul său s-a aliniat în marşul necondiţionat spre „valorile” europene (a se citi piaţă liberă dereglementată). Iraţională deoarece corupţia e un fenomen transpartinic, relativ egal distribuit în tot spectrul politic. Iraţional e şi ţinutul cu dinţii de lupta anticorupţie, acum când bănuielile noastre s-au adeverit, când statul de drept şi anticorupţia s-au dovedit a fi doar nişte refrene dintr-un cântec lăutăresc fredonat (şi instrumentat) de o tabără politică împotriva alteia, inerent coruptă şi opusă reformelor.

Delimitându-se de PSD şi de votanţii săi, clasa de mijloc urbană, susţinătoare necondiţionată a anticorupţiei, se erijează de fapt într-un arbitru moral, o minoritate justă şi progresistă înconjurată din toate părţile de corupţi, asistaţi sau vizionatori de RTV sau A3. Soluţia la problemele actuale se reduce, în final, la morală: pentru a funcţiona la parametrii normali, capitalismul are nevoie de subiecţi morali. Dacă capitalismul e un sistem ce funcţionează pe baza unor contradicţii, la fel de contradictorii sunt şi efectele sale: pe de o parte el destructurează relaţiile, credinţele şi moravurile tradiţionale (inclusiv morala de tip creştin), supunând întregul mecanism social la imperativul acumulării şi circulaţiei capitalului, pe de altă parte creează, în acelaşi timp, o serie de noi credinţe şi reflexe de natură etică, derivate şi nu foarte diferite de cele ale lumii creştine şi precapitaliste. Capitalismul îşi construieşte aşadar proprii subiecţi, dotaţi, printre altele, cu un anumit tipar al conduitei morale. Acest tipar este de natură contractualistă şi are, în principiu, scopul de a înlătura orice tip de barieră (inclusiv corupţia) din calea circulaţiei mărfurilor şi a capitalului. Cu cât acest contract este respectat mai sârguincios, cu atât mărfurile îşi ascund mai bine caracterul social al producerii lor, dezvoltând în schimb un spaţiu social al circulaţiei, unul aflat deasupra puterii de intervenţie a producătorilor şi investit cu proprietăţile unui fenomen natural. Cu cât acest tip de dimensiune etică este mai convingătoare, cu atât mai tare sunt mascate contradicţiile din raporturile de producţie capitaliste.

Cei ieşiţi în stradă în ultimele săptămâni se coagulează ca clasă tocmai pentru că sesizează (chiar dacă inconştient, parţial şi la un nivel pre-conceptual) dinamica acestui mecanism capitalist în întregul realităţii sociale şi, cel mai important, rolul său în acest întreg, aşadar interesele sale de clasă. Însă, chiar aşa extinsă cum este, această viziune asupra întregului social are, pentru clasa de mijloc urbană, limitele (sau mai degrabă contradicţiile) sale foarte clare. Vigilenţa morală este declanşată doar atunci când avem de-a face cu impedimente ce ar putea sta în calea desfăşurării procesului economic, dar niciodată în ceea ce priveşte rezultatele acestui proces: reprezentanţii acestei clase nu văd nimic imoral în faptul că tot mai mulţi români care muncesc trăiesc totuşi în sărăcie, în faptul că siguranţa locuirii devine un lucru tot mai greu de obţinut, în faptul că milioane de români au trebuit să emigreze pentru a găsi de muncă, sau în faptul că diverse grupuri marginale sunt trimise, literalmente, la groapa de gunoi a societăţii. Dimpotrivă, instanţa morală intransigentă dă naştere, de multe ori, la un rasism de clasă greu de disimulat, tradus printr-un discurs ce poate fi rezumat la o serie de caracteristici aplicate votanţilor PSD: sărăcie materială şi spirituală, infracţionalitate, înclinaţie spre viciu, defecte fizice sau morale, mizerie, promiscuitate ş.a. Asistăm aşadar la ceea ce Balibar denumeşte fuziunea între o categorie socio-economică şi una antropologică şi morală[1], o fuziune care nu face decât să întărească propria legitimitate a clasei dispuse să o articuleze. Darwinismul social tot mai evident în online şi în offline în ultima vreme nu e decât unul dintre efectele acestei fuziuni.

Iraţionalitatea înverşunării anti-pesediste şi cea a aderării la o luptă anticorupţie mâncată până la fibră de toate metehnele politicii ultimului deceniu nu este decât măsura ideologizării desăvârşite a acestei clase. Tocmai segmentele sociale care şi-au declarat cel mai vocal apolitismul şi au susţinut necesitatea renunţării/depăşirii politicii şi a ideologiilor sunt astăzi şi cele mai îmbibate de ideologie (înţeleasă ca set de idei asumate necritic prin care sunt mediate toate interacţiunile sociale). Nu e probabil foarte departe de adevăr dacă am spune că generaţia „tinerilor frumoşi” (cu toate diferenţele care apar în interiorul său) este cea mai ideologizată generaţie de după ’89 şi, în acelaşi timp, cea mai puţin politizată. Acest fenomen a fost exprimat de toate formaţiunile politice apărute în ultimii ani (M10, USR şi, din lipsă de idei, vechiul PNL) şi şi-a găsit expresia desăvârşită în guvernul tehnocrat condus de Dacian Cioloş. O generaţie pentru care morala de tip contractualist pe care o promovează trebuie să înlocuiască învechitele şi ineficientele lupte politice partinice, statul ajungând astfel să fie doar administrat şi nu neapărat condus. Asemeni circulaţiei mărfurilor în capitalism, ideologia unei administrări apolitice a statului nu este decât o desprindere a puterii de decizie din mâna cetăţenilor şi o transformare a exerciţiului puterii într-un proces de sine stătător, un fenomen aflat deasupra indivizilor, al cărui curs „firesc” şi „natural” poate fi obţinut doar prin munca atentă a unor administratori imuni la tentaţiile corupţiei.

Putem să ne mai întrebăm care ar fi motivele pentru care marea masă a populaţiei nu se raliază atât de convingător luptei anticorupţie sau, mai grav, votează încă personaje dovedit corupte. Răspunsuri s-au mai dat, însă cred că o explicaţie pertinentă vine şi din situarea acestor indivizi („poporul psd”) în ierarhia relaţiilor de producţie actuale. Mai simplu spus, problema corupţiei cântăreşte prea puţin atunci când lucrezi la bandă pentru salariu minim şi ai, într-o zi, câteva minute pauză de mers la toaletă (sau mai rău, stai cu scutece pe tine). Asta spre deosebire de situaţia în care lucrezi, poate nu chiar pe salar minim, în servicii, industrii creative, IT ş.a., şi eşti în permanenţă îndopat cu discursuri motivaţionale despre cum să te depăşeşti pe tine însuţi sau cum să reuşeşti în viaţă/carieră (asta în cazul în care nu te încurcă corupţia şi amărâţii care sunt prea îndoctrinaţi să o vadă). Aşadar, înţelegerea pe care muncitorii din această ultimă categorie o au faţă de produsele muncii lor şi faţă de poziţia lor în cadrul relaţiilor de producţie sunt mediate şi distorsionate într-o mult mai mare măsură decât în cazul primei categorii de muncitori. Exploatarea e resimţită mult mai evident în cazul primilor, iar aceştia ştiu (sau măcar intuiesc) că o eventuală dispariţie a corupţiei nu ar schimba cu nimic situaţia lor. Aşadar, chiar dacă middle classul urban reuşeşte să-şi sesizeze poziţia şi rolul în cadrul totalităţii sociale, percepţia acestuia este limitată şi mediată ideologic, conştiinţa acestei clase ce se impune deja tot mai insistent fiind astfel o falsă conştiinţă. Numai astfel poate fi explicată înverşunarea unora dintre reprezentanţii clasei de mijloc (în general educată peste medie şi salarizată peste nivelul minim) împotriva măririlor salariale (de care ei înşişi beneficiază) sau împotriva renunţării la plafonul contribuţiilor de sănătate pentru cei care câştingă oricum mult peste venitul lor.

Pe fondul eşecului partidelor post-decembriste de a asigura un model de dezvoltare viabil şi incluziv, clasa de mijloc românească şi-a trasat contururile sub stindardul ideologic al anticorupţiei. Anticorupţia (sau mai degrabă iluzia ei) s-a dovedit a fi cel mai important coagulant social de după Revoluţie. Apariţia unui segment social bine conturat, cu idei şi orizonturi specifice membrilor săi nu este în sine un lucru rău; la fel, nici protestele şi manifestaţiile, ba chiar dimpotrivă. Însă în societatea bazată pe clase, fiecare segment social se defineşte prin delimitarea faţă de un altul, iar modul în care această delimitare s-a produs în România ultimilor ani între clasa de mijloc urbană şi asistaţi şi leneşi este cât se poate de problematică. În condiţiile în care modelul de dezvoltare economică se rezumă la exploatarea mâinii de muncă ieftine, discrepanţele tot mai accentuate ce caracterizează societatea românească (diferenţa considerabilă dintre proporţia profitului care revine muncii şi cea care revine capitalului, rata tot mai mare de sărăcie şi excluziune socială, etc.) se vor adânci din ce în ce mai mult. În acest context, modul înverşunat în care clasa noastră de mijloc se delimitează de compatrioţii a căror viaţă nu e tocmai o poveste de succes ridică semne de îngrijorare legitime. În lipsa unei o strategii şi a unei perspective reale în depăşirea clivajelor economice dintre diferitele pături sociale, iraţionalitatea pasiunilor middle class-ului românesc va creşte proporţional cu precarizarea şi sărăcirea tot mai accentuate ale celor ce se lasă cumpăraţi de o găleată şi o sticlă de ulei. Pentru guvernul actual însă, aceasta pare a fi ultima dintre preocupările sale.



[1] Etienne Balibar, „Class Racism”, în Balibar & Wallerstein, Race, Nation, Class. Ambiguous Identities, Verso, 1991, p. 209. 

Comentarii

Translate this blog