Se
dau cîteva cazuri.
1.
Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la
Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de
străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur
și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba
la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin
facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de
posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani
puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor
de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta
stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe
opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea,
una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva
(avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la
„Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și
hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile
dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței oricînd. Și cum nu
voia să devină o povară pentru copiii săi, pe care și așa nu
i-a putut ajuta prea mult, accepta orice loc de muncă care-i oferea
contract și-i asigura plata contribuțiilor sociale. Că nu voia să
se trezească prin spitale fără să fie asigurată. Vechime avea,
dar n-avea vîrsta necesară, așa că cineva a lămurit-o cum poate
proceda ca să se pensioneze înainte de vreme. Ținta nu erau banii,
o pensie de boală, înainte de vîrsta legală, era semnificativ mai
mică decît una la termen. Mai ales cînd aproape toată viața ai
lucrat pe salariul minim pe economie. Ținta era asigurarea medicală,
garanția că dacă o lovește ceva necaz – și semne părea că
are – are asigurat măcar tratamentul și îngrijirea
spitalicească. Atîta cît e și cum e. Că din pensia pe care o
căpăta abia-și acoperea cheltuielile și hrana. A dat ceva la un
doctor, a fost la niște comisii și s-a trezit pensionară. Era mai
liniștită. Cu banii pe care-i făcea din cusut și alte
mărunțișuri, cu mica ei grădină, porcul și găinile, se
descurca onorabil. Avea chiar posibilitatea să-și încarce copiii
cu cîte ceva de fiecare dată cînd îi treceau pragul. Sau să le
trimită pachete, că de venit reușeau să vină tot mai rar. Că
terminaseră facultatea, lucrau la Cluj și nu aveau posibilitatea să
vină atît de des acasă. Dar pachetele le prindeau bine, că mai
scuteau din cheltuielile cu mîncarea. Că și așa abia acopereau
chiria și cheltuielile. Angela este o parazită, o escroacă care
încasează pe nedrept o pensie de boală, în urma unor controale
aranjate și în urma unor șpăgi date cui trebuie.
2.
Laci (32 de ani) e rom, trăiește într-un sat lîngă Cluj
și n-a lucrat niciodată cu contract. Încasează ajutor social și
alocații pentru 4 copii. Firește că din banii ăștia nu are cum
să-și întrețină familia. Mai ales că și fumează. Laci
trăiește din tăiat lemne. Ilegal. Are o mîrțoagă, o căruță
și o drujbă. Împreună cu fratele său mai mic mai rezolvă de
cîte o căruță de lemne (mesteacăn, salcie, răchită și mai rar
gorun, fag sau carpăn, deși acestea-s mai căutate și mai bine
plătite). Copiii săi și nevasta mai fac vara bani din culegerea
ciupercilor și a fructelor de pădure pe care le vînd la drumul
mare, în special șoferilor. Pe Laci și fratele său îi știe
multă lume prin toate satele din jur. Nu aduce lemnele cele mai
bune, dar e ieftin și punctual. Doar că livrează de regulă
noaptea tîrziu, ca să nu-l prindă poliția. Are o mulțime de
amenzi neplătite, fiind prins cu încărcături sau chiar în
pădure, doborînd. Pădurarul cînd îl prinde îi pune în cîrcă
mai multe cioate, ca să se descarce și el de povara asta și să
mai poată face o învîrteală. Clienții lui știu că el nu are
acte pe lemne, dar e ok că e mult mai ieftin. Și cînd se întîmplă
să umble cu lemnele pe la 3-4 case, oferidu-le oamenilor, cei
perspicace știu că e în nevoie de bani și că pot face un
gheșeft. Așa că se tîrguiesc cu el și iau lemnele mult mai
ieftin. Că și așa nu are ce face cu ele și trebuie să le dea.
Poliția l-a prins de cîteva ori, dar nu se lecuiește. Amendă și
confiscarea încărcăturii. Dacă e de treabă polițistul, scapă
doar cu lemnele confiscate și fără amendă. Că și polițistul
are nevoie de lemne. Mai rău e că acum nici cu vînzarea fructelor
de pădure sau a ciupercilor nu mai e prea lesne. Că și astea se
confiscă și atrag amenzi. Pe vremuri mai făceau cîte ceva și din
agricultură, lucrînd cu ziua pe la oameni. Lucrau mai ales pe
bucate și măcar își asigurau provizii. Dar acuma s-a cam gătat.
Satele din jur s-au cam depopulat, terenurile le-a luat Transavia
(cumpărate sau în arendă) și cine mai are cîte o grădină rar
cînd are nevoie de o mînă de ajutor. Iarna e mult mai greu.
Atunci, dacă n-ar avea ajutorul social și alocațiile ar muri de
foame. Laci nu vrea să-și vadă copiii cerșind dar nu știe ce se
va alege de ei. Școala din sat s-a închis de cîțiva ani. Merg la
școala din centrul comunei, cu un bus care-i duce și aduce zilnic.
Dar la copii nu le place la școală. Că rîd ceilalți de ei că-s
prost îmbrăcați, că put și că nu prea-i duce capul. Uneori,
umblînd după lemne, a dat de copii prin pădure sau printre sate,
fiind fugiți de la școală. C-au luat bătaie sau au fost
batjocoriți de ceilalți colegi. Laci și familia lui sunt niște
paraziți. Trăiesc din ajutoare sociale și alocații și n-au
plătit în viața lor o taxă sau o contribuție socială. Nici
măcar amenzile nu și le plătesc. Copiii lor se pregătesc să
trăiască la fel ca părinții lor.
3.
Marcela (29 de ani) a avut dintotdeauna aplecare către
învățătură. Deși nu vine dintr-o familie înstărită, a fost
mereu susținută de părinți. Chiar și cînd, în pofida dorinței
acestora, Marcela a decis să studieze sociologia. Ceva fără viitor
și fără căutare pe piață. Îm opinia părinților. Dar au
susținut-o. E drept, a avut noroc și că s-a născut într-un oraș
mare, universitar, nefiind nevoie să facă sacrificii pentru a-i
plăti o chirie, cum este în alte cazuri. În facultate a învățat
bine, a fost și studentă Erasmus, a și petrecut bine pe unde a
umblat. Apoi a făcut un master, ceva pe management de proiecte, ca
să dea o notă de pragmatism studiilor sale. Apoi a trebuit să
intre pe piața muncii. A lucrat întîi la o companie de telefonie
mobilă, apoi a trecut la o multinațională, dar nu era prea
încîntată nici de muncă, nici de nivelul de salarizare (undeva
aproape de salariul mediu pe economie), nici de colegi. Dar cel mai
mult o înnebunea programul încărcat. Plus că ea era mai creativă
de felul ei, o persoană curioasă cu ambiții mult mai mari. Așa a
ajuns să lucreze în proiecte europene, în POSDRU, în special. Se
ocupa de trainiguri și cursuri de calificare sau recalificare a
forței de muncă din mediul rural. Cîștiga mult mai bine și
programul era mult mai flexibil, deși erau destul de multe bătăi
de cap de ordin birocratic. Proiectele în sine, majoritatea, erau „o
labă”. Ea și colegii lor încasau banii ca să includă un număr
cît mai mare de beneficiari în acest program. Beneficiarii încasau
bani ca să vină la cursuri. După o vreme s-au prins că oricum îi
încasează, că cei de-i coordonează depind de număr, așa că
veneau tot mai rar. Că munceau în timpul ăsta. La cîmp, cu
animalele sau altceva. Sau, uneori, preferau să stea la o bere decît
să meargă la un curs care nu le folosea la nimic. Marcela a
realizat degrabă aspectul ăsta și la început s-a revoltat. Apoi
și-a dat seama că nu are ce face, că așa-i cu beneficiarii ăștia
și că, oricum, așa face toată lumea. Așa că-și vedea de treaba
ei și banul venea. A devenit tot mai pricepută în pregătirea de
proiecte pentru fonduri europene. Și-a făcut o firmă, cu încă un
prieten și o prietenă, iar acum se descurcă cu asta. Lucrează în
special pe mediul rural, cu primăriile, dar banul vine, chiar dacă
rezultatele nu se văd întotdeauna și chiar dacă trebuie să facă
multe mînării ca totul să iasă bine în acte. Atît pentru ei,
cît și pentru beneficiari. Acum are apartamentul ei (deși mai are
rate) și-și permite un concediu pe an în străinătate. Pentru
probleme medicale se adresează clinicilor private pentru că sunt
mult mai ok, mai prompte și cu servicii mult mai civilizate. Marcela
a reușit și e apreciată de foarte multă lume din jurul ei, nu
doar de familie. Marcelei și colegilor săi nu le plac asistații
social și ăia de nu veneau constant la cursurile lor, dar încasau
banii. A fost mult pe teren, în mediul rural, așa că are o
perspectivă foarte informată asupra situației acestora. Știe
despre ce vorbește și cît de mult lipsește în mediul rural o
cultură antreprenorială temeinică.
Cazimir
(38 de ani) conduce propria afacere și e dispus să susțină un
partid politic care chiar vrea să facă ceva în țara asta. A
studiat în UK și are un doctorat la London School of Economics.
Recunoaște că ajutorul financiar al familiei a fost important atît
în formarea sa ca expert, cît și în punerea pe roate a propriei
afaceri. Tatăl său e unul dintre actorii importanți în domeniul
bancar autohton. Dar de cînd și-a pornit afacerea sa e pe cont
propriu și-i merge bine. Se extinde și-și diversifică
activitățile. „Dă de mîncare” la cîteva zeci de oameni dar
își propune să angajeze mai mulți. Activează în imobiliare.
Recunoaște că majoritatea celor care lucrează pe șantierele sale
sunt angajați pe salariul minim pe economie, dar el îi plătește
cum se cuvine ( 100 lei/zi sau chiar mai mult pentru unii), că știe
că viața e scumpă. Pe lîngă ăștia mai sunt o tură de zilieri,
salahori, care lucrează la negru. Nu se poate baza pe ei, nu sunt
foarte serioși, n-au acte sau au credite neplătite la bănci, așa
că nu le poate face contracte. Dar îi plătește ok și le asigură
și masă. Are bonă, o tanti de patruzecișiceva de ani, fără
contract, dar plătită cu 1 500 de lei pe lună. Adică bine. E
drept, îi face și curățenie în casă. Nu se teme de controale.
Consideră că taxele sunt prea mari în România, așa că, uneori
încearcă să le mai ocolească pentru că altfel nu rămîne cu
mare lucru și nu i s-ar merita să-și bată capul cu dezvoltarea
afacerii. Uneori îi vine să renunțe, să încerce altceva, dar se
gîndește că are atîta lume care depinde de el, așa că duce
lupta mai departe. Plus că domeniul imobiliarelor a început să-și
revină. Cu ce mai face din celelalte activități își asigură un
venit pe care l-ar cîștiga cu mult mai multă bătaie de cap la un
privat de top. Plus că nu ar mai fi el cel care să aibă frîiele.
E revoltat de corupția din România și crede că statul e un
administrator foarte prost. Crede că e nevoie de o schimbare
curajoasă, doar că e greu să faci așa ceva cînd în societate
predomină o mentalitate de asistați „să se dea” și cînd
mediul business nu e susținut de stat așa cum ar trebui. E de acord
cu ajutoarele sociale dar acestea să se dea numai celor bolnavi sau
bătrîni, nu și celor care sunt apți de muncă. Crede că chiar
s-ar putea mări acestea dacă s-ar da pe bune numai celor care
merită, pentru că majoritatea iau fără să merite, fiind capabili
să muncească sau avînd venituri reale mai mari decît declară
oficial.
Oamenii
se descurcă, care cum pot. Unii supraviețuiesc, alții își
construiesc o carieră de succes și-și asigură un trai decent,
poate chiar prosper. „La noi nu merge pe cinstite”, așa că face
fiecare ce și cum poate, în liga în care joacă. Unii huliți și
disprețuiți pentru parazitismul de care dau dovadă și pentru
profilul moral exprimat de traiul și micile lor manevre, alții
apreciați și invidiați pentru „curajul de a face ceva”, pentru
ingeniozitate și capacitatea de adaptare. Unii cu stigmatul furtului
și lenei, alții cu pecetea reușitei și viziunii. Aceeași țară,
fapte din același registru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu