Leoni sau succesul strategiei de a produce cablaje în țări cu salarii mici

sursa foto: Bistrițeanul.ro

Protestul spontan al muncitorilor de la Leoni Bistrița s-a stins repede, după nici 2 zile de blocare a producției, iar acum s-a intrat în faza de represalii, adică de recuperare a pierderilor prin forțarea greviștilor să presteze ore de muncă suplimentare. Probabil, mai mult decît recuperarea pierderilor, miza este învățătura de minte ce trebuie transmisă protestatarilor abandonați de multă vreme, atît de către sindicate, cît și de către autoritățile locale și centrale. Așa cum a reieșit și din declarațiile prefectului, care a scos la interval eterna amenințare a relocării investitorului, cît și din avertismentul conducerii că vor fi aduși muncitori din Serbia, angajații Leoni (și alții aflați în situații similare) trebuie să bage bine la meclă nu doar că autoritățile și angajatorul nu dau două cepe degerate pe ei, ci și faptul că nu sunt altceva decît carne de tun în malaxorul marelui capital. Că au copii de crescut, bătrîni de îngrijit și rate de plătit, e problema lor. Reprezentanții statului nu au vreme de pierdut pe astfel de mărunțișuri, grija lor principală fiind profitul și confortul investitorului. Să zică mersi că nu-s în alte zone din care marii investitori își extrag profiturile, zone în care o astfel de manevră ar fi fost reprimată brutal prin trimiterea forțelor de ordine, mult mai bine remunerate. La Bistrița, urbe civilizată, europeană, oamenii au fost lăsați cîteva ore să-și dea în petec, să-și strige oful și să participe la simulacrul de negocieri, așa că acum e cazul să pună osul și să-și vadă de treabă, că e nevoie de noi recorduri de făcut în materie de producție.

       Dar să vedem cum stă treaba și din perspectiva angajatorului, care duce greul competiției pe piața liberă și face eforturi să țină în viață un oraș atît de frumos și mîndru. Leoni e mîndria orașului. A județului chiar. Anul ăsta a început cu recorduri în materie de producție, cei peste 2000 de angajați producînd 200.000 de cabluri pentru noul model Mercedes Benz E-Klasse. La nivel global, concernul german are o cifră de afaceri de aproximativ 4.5 mld euro și 74.000 de angajați. „Leoni Wiring Systems Ro, cu sediul central în Bistriţa, a avut în 2015 o cifră de afaceri de peste 1,2 mld. lei (peste 270 mil. Euro)” și a beneficiat de un ajutor de stat de 10 milioane euro pentru a-și extinde producția la Bistrița. Investiția totală a costat 20 milioane de euro, din care jumătate a venit de la stat, în vederea creării de noi locuri de muncă. Deși reprezintă un succes în materie de biznis, aspect subliniat de presa din România în cîteva rînduri, anul trecut aceeași presă făcea publice îngrijorările conducerii Leoni care spunea că în 2017 și 2018 le vor fi afectate profiturile din cauza costurilor cu forța de muncă. „Vânzările ar urma să scadă la 4,4 miliarde de euro (4,88 miliarde de dolari) în acest an, față de 4,5 miliarde de euro în 2014, în timp ce analiștii se așteaptă la 4,6 miliarde de euro.” Se preconiza că profitul va scădea de la 151 de milioane de euro, cît a fost în 2014, la 105 milioane de euro. Producția bate recorduri, dar profitul scade din cauza costurilor cu forța de muncă. Și asta nu numai din cauza creșterii salariului minim pe economie, ci și din cauza că angajații le pleacă pe capete și bistrițenii nu se prea înghesuie să se angajeze la marele concern. Ceea ce a dus la costuri constante cu campanii publicitare pentru atragerea de noi angajați în „familia Leoni”, cu caravane prin alte județe, tot pentru a strînge forțe proaspete, ieftine și rezistente în lupta pentru creșterea profitului. La Leoni se angajează constant și se pleacă la fel de des, semn că lumea nu e tocmai mulțumită de cele ce se petrec acolo. Pachetele salariale și bonusurile anunțate în campaniile de recrutare se diminuează semnificativ după angajare datorită optimizărilor reușite de angajații din straturile superioare, responsabili cu controlul calității și cu pontajul colegilor de rang inferior. Cel puțin așa reiese din declarațiile angajațiilor nemulțumiți și din comentariile acestora la articolele publicate în presa locală. E logic, bonusurile de performanță ale micilor gulere albe care reprezintă coloana vertebrală între management și ăia de la munca de jos, se fac și prin diminuarea bonusurilor promise la angajare celor din ultima categorie, nu doar prin spargerea stahanovistă a unor recorduri de producție și vînzări.

         Revenind la protestul recent, faptul că cei din conducerea Leoni Bistrița au blocat transportul la locul de muncă al angajaților din schimbul 2, de teamă că aceștia se vor alătura greviștilor, amplificînd protestul, evidențiază frica generată de organizarea muncitorilor. Oricît o dau ei prin presă cu amenințări că vor aduce muncitori de nu știu unde, pentru ai înlocui pe bistrițeni, că vor reloca fabrica, o mini-cufureală i-a tăiat în fața perspectivei unui blocaj de durată mai lungă. În fond, riscau să-și piardă bonusurile și pozițiile. Dacă managerii și recruterii firmei se chinuie de ani buni să ademenească angajați, ce ne-ar face să credem că le este atît de îndemînă să înlocuiască dintr-o mișcare cîteva mii de angajați? Or fi sîrbii sau alții în aceeași situație de precariat și disperați după un job, dar oferta Leoni – marcată profund de grija pentru reducerea costurilor cu forța de muncă – nu are cum să prostească degrabă prea multă lume. Sau ar trebui să credem că un muncitor sîrb sau chinez adus în Bistrița s-ar putea descurca cu salariul minim pe economie și cîteva bonuri de masă? Legat de spectrul relocării, ar fi de menționat în primul rînd pierderile și costurile pe care le implică o astfel de manevră. Că sunt niște investiții de făcut iar îndepărtarea de fabricile nemțești, unde Mercedes, Wolkswagen, Siemens și Deutsche Telekom folosesc cablurile bistrițene, aduce alte cheltuieli cu transportul. Plus că, la nivel de UE, numai Bulgaria și Grecia ruinată dacă oferă perspective mai bune, adică forță de muncă ieftină și disperată. Desigur, o posibilă includere a Ucrainei și Moldovei în UE ar putea deschide oportunități noi pentru acest concern, pentru că se încadrează foarte bine în „strategia companiei de a produce cablaje în țări cu salarii mici”. Însă mai e pînă acolo, deocamdată potențialul acestor două țări vecine e valorificat doar în retorica șantajistă. Dar la noi această retorică e atît de banalizată și multă lume atît de îndobitocită de propaganda pro-angajator, încît puțini sunt aceia care mai chestionează critic platitudinile debitate spre a delegitima și șantaja muncitorii sătui de batjocura la care sunt supuși.

        Din păcate, lăsați de izbeliște, fără o prea mare mediatizare a grevei lor și supuși presiunilor din toate direcțiile, angajații au cedat. Desigur, mulți dintre ei vor părăsi degrabă linia de producție bistrițeană, tăind-o peste hotare, ca mulți alții. Alții, mai vocali și cu un rol mai mare în inițierea și desfășurarea protestului, vor fi zburați cu prima ocazie sau vor fi determinați să se retragă de bunăvoie. Faptul că în paralel a izbucnit un alt protest asemănător la Satu-Mare, la fabrica Draxlmayer, cred că spune ceva atît despre condițiile muncă, nivelul de salarizare și precarizare, cît și despre faptul că furia crește. Dar pînă cînd nu vor fi proteste și blocaje de lungă durată, organizări de noi sindicate care să reprezinte și să apere interesele angajaților în fața angajatorilor, nu interesele angajatorilor în fața angajaților, nu se poate produce o schimbare semnificativă, ci doar mici ciupeli însoțite de măsuri tot mai represive față de angajații recalcitranți. Majoritatea angajaților sunt singuri și lipsiți de voce, atît în raport cu patronii și oamenii acestora, cît și în raport cu autoritățile, mediile intelectuale și trompetele societății civile pretins poziționate în slujba interesului public. În afara unor cazuri izolate și fără prea mare impact, dinspre aceste medii vor avea în continuare parte numai de dispreț, predici condescendente sau cinice despre economia de piață, necesitatea flexibilizării pieței muncii, lene și productivitate scăzută, însoțite de luări de poziție șantajiste și multă gălăgie pe marginea altor subiecte împinse pe agenda publică. Codul Muncii și modul de remunerare a muncii prestate nu se vor schimba prin bunăvoința unei elite politice preocupată de binele omului simplu sau a patronilor și investitorilor, ci prin presiuni constante și organizare. Și primul pas în acest sens este asumarea faptului că pe majoritatea celor din jur, mai ales a celor cu poziții privilegiate în societate și cu acces sporit la reprezentare publică, îi doare fix în retorică de necazurile și nevoile cohortelor de muncitori precarizați. Frica de șomaj, de pierdere a locuinței luate în rate, împinge angajatul să înghită și să tacă, frica de organizare a angajaților, de blocare a producției, de sancționare prin vot și proteste a politrucilor măcinați de grija minorității îmbuibate, poate aduce condiții de muncă mai bune și salarii care să permită un trai decent. Restul e bla bla și morfină pentru anestezierea conștiințelor și polarizarea societății.