Treceți la conținutul principal

Țuhaus sau despre drepturile și viața celor de după gratii




Țuhaus, cu și de : Vlad Bălteanu, Mișa Dumitriu, Alexandra Horghidan, Andrada Lăutaru, Lorand Maxim, Alexandru Potocean, Andrei Șerban, Alexandra Voivozeazu
producători: Reciproca, Asociația ADO, MACAZ Teatru Bar Coop

Articolul 22 din Constituția României specifică următoarele:
1. Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.
2. Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant.
3. Pedeapsa cu moartea este interzisă.

Există, totuși, în România mii de cetățeni în cazul cărora aceste drepturi nu sunt respectate: bolnavi psihic, bătrîni, persoane fără adăpost, copii din centrele de plasament, angajați full time ce trăiesc sub pragul sărăciei etc. Pe lîngă aceștia, există o mare categorie în privința cărora o bună parte din societatea activă, zgomotoasă și preocupată de respectarea legilor, a drepturilor și a principiilor statului de drept, consideră că nu merită/nu e necesar să le fie respectate drepturile constituționale. Aceștia sunt pușcăriașii, categorie tot mai consistentă de cetățeni români, a căror cerințe vizînd condiții decente de detenție și protestele recente (2016) inițiate în acest sens, au stîrnit disprețul și furia punitivă a unui număr mare de cetățeni activi. A pretinde condiții decente de detenție stîrnește nu doar reacții whataboutiste de genul „la noi se moare în spitale, iar tu nu mai poți de grija unor pușcăriași,” ci și predici nesfîrșite despre cum aceștia nu merită nici condițiile actuale, trebuind schingiuți sau măcar ținuți în mizerie și foamete, pentru „a se învăța minte.” Nu că nu ar fi deja așa în multe penitenciare.
        În România se încalcă sistematic drepturile acestor cetățeni, o spun numeroase rapoarte și o dovedește lungul șir de procese pierdute la CEDO în fața deținuților „reclamangii”. O spune și faptul că la sfîrșitul lunii aprilie, CEDO a suspendat judecarea dosarelor care denunță condițiile inumane din închisori pentru o perioadă de șase luni, pentru că acestea sunt repetitive, derivînd dintr-o problemă sistemică, și ar duce la plăți de milioane de euro daune de către statul român. Însă, în această perioadă statul trebuie să prezinte un plan clar și coerent de măsuri pentru rezolvarea acestor probleme. În acest sens, dacă proiectul de grațiere a unor categorii de deținuți a eșuat în debutul acestui an, datorită protestelor de stradă, în Octombrie a intrat în vigoare Legea 169/2017, a recursului compensatoriu, în baza căreia se scad cîte 6 zile de închisoare pentru fiecare 30 de zile de detenție în condiții improprii, ceea ce a dus la eliberarea deținuților fără niciun fel de selecție în funcție de condamnări, cei cu pedepsele cele mai grele fiind principalii beneficiari. Prin aceasta, statul a admis oficial că deținuții sunt închiși în condiții necorespunzătoare și în afara normelor minime de tratament carceratoriu uman. În fapt, această situație a fost recunoscută de mai multă vreme, de la proiectele de grațiere ale ministrului Robert Cazanciuc și, mai apoi, cel al ministrei tehnocrate, Raluca Prună. Dar cum de un astfel de proiect ar fi beneficiat și o parte din politicienii condamnați pentru diferite infracțiuni, propunerile de grațiere, cu ajutorul presei, au stîrnit largi proteste în rândul societății civile. Iar reacțiile la astfel de idei, mai ales cînd erau vehiculate de politicieni pesediști, au scos la iveală nu numai o nestăvilită poftă de nerespectare a mult clamatelor drepturi ale omului și drepturi constituționale în cazul deținuților, ci și la o veritabilă isterie față de pericolul reprezentat de cei încarcerați.
       În acest context a picat, la începutul acestei luni, spectacolul de debut al tînărului regizor Claudiu Lorand Maxim, Țuhaus, parte a proiectului mai amplu, purtînd același nume și descris de autori ca fiind un „proiect de teatru documentar și jurnalism care adresează problema condițiilor de detenție din România și felul în care aceștia le contextă.” Pe scurt, un proiect despre revoltele din penitenciare și formele de protest (rezistență?) ale deținuților încarcerați în condiții mai apropiate de imaginea lagărelor de concentrare a unor regimuri de tristă amintire, decît a unor penitenciare aparținînd unor societăți democratice pe care ne străduim să le imităm/ajungem din urmă. Bazat pe o muncă de documentare complexă, dusă pe mai multe direcții – interviuri cu șefi/foști șefi de penitenciare, inteviuri cu Robert Cazanciuc, fost ministru al Justiției, cercetarea presei din perioada tranziției și a modului în care au fost reflectate protestele din ultimii 27 de ani, studierea legislației referitoare la condamnări și condiții de detenție, intervriuri cu foști deținuți etc. - în principal de către regizor și jurnalista Andrada Lăutaru, spectacolul aduce în fața publicului povestea lui Vlad Bălteanu, fost deținut „reclamangiu” care a cîștigat deja cîteva procese împotriva statului român și care își joacă propria poveste alături de doi „grei” ai scenei independente din România, Alexandru Potocean și Andrei Șerban. Îndrăzneala de a invita un fost deținut să-și spună și joace povestea pe scenă a fost inspirată, „actorul” Vlad Bălteanu fiind cît se poate de convingător, lejer și versat în arta de a improviza, după cum am putut observa din reprezentația de la Cluj din cadrul festivalului Temps d'Images. Interacțiunile cu cei doi actori profesioniști, care-i susțin povestea și prestația, nu lasă prea multe indicii în privința lipsei pregătirii într-ale actoriei.
        Spectacolul, așa cum este construit, reflectă patru fațete importante ale problemei abordate. În primul rînd, prin chiar personajul și actorul principal, povestea nefericită a multora dintre tinerii antreprenori ambițioși ai postcomunismului și ușurința cu care cineva, mânat de fantasma prosperității rapide, se poate trezi nu doar sărăcit/falimentat, ci și închis, cu puțin exces de zel și cu puțină neglijență din partea puterii judecătorești. La douăzeci și ceva de ani, într-o societate îndopată euforic cu poveștile de succes ale capitalismului, în care se combină o mînă de bani, o idee inspirată și curajul de a risca, dacă n-are tăticu/mămica banu' gros să pornești/preiei un biznis de succes, ai varianta să stai fraierește pe tușă, slugărind altora pentru mărunțișul presupus de salariul lunar sau varianta pornirii unei afaceri proprii, în perspectiva deloc ferită de riscuri, a depășirii rapide a condiției. Vorba lui Tatae de la BUG Mafia, „e așa cum a fost și cum va fi întotdeauna pentru totdeauna pe stradă contează suma (…) nu mai vrea nimeni să muncească acum pe 50 de parai (…) nivelul de trai trebuie să ți-l furi.” Povestea lui Bălteanu se petrece în Bucureștiul anilor 2000, cînd manelele încep să acompanieze hip-hop-ul în cântarea/ilustrarea modelului de reușită rapidă și riscantă în condițiile tranziției. Una din multele povești de stradă ale Bucureștiului.
       O altă fațetă pe care o reflectă povestea, e viața de penitenciar mizerabil și supra-aglomerat, la pachet cu o prezentare succintă a formelor de protest individuale și colective la care recurg deținuții. De la incendieri de paturi și refuzul hranei, pînă la auto-mutilări și expedieri continue de scrisori către diferitele autorități ale statului. Vă las să le descoperiți pe parcursul spectacolului.
        În al treilea rînd, spectacolul reflectă situația foștilor deținuți după eliberare, mai precis, dificultatea de a-și găsi un loc de muncă și de a-și reface viața. Stigmatul penitenciarului condamnă un fost deținut la ani de oprobriu public și, în unele cazuri, la munci mult sub pregătirea și experiența sa. Pușcăria te face un mostru pentru cei din jur, o anomalie a umanității, imprevizibil și gata de noi infracțiuni. 
        Nu în ultimul rînd, spectacolul prezintă și perspectiva celor cocoțați periodic în funcții cu putere de decizie asupra vieții și calității vieții semenilor, adică a celor de la vîrful sistemului de justiție, prin punerea în scenă a unui interviu luat fostului ministru al justiției, Robert Cazanciuc, cîndva avocat al necesității unei legi a grațierii pentru a scădea numărul deținuților prin eliberarea celor cu condamnări mărunte și care nu reprezintă pericol social. Jucat magistral de Andrei Șerban, fostul ministru dă frâu liber fanteziei implementării modelului penitenciar american, adică soluționarea crizei supra-aglomerării și a condițiilor proaste din închisorii, prin construirea de penitenciare private și prin cooptarea privaților în administrarea acestui sector. Intersectarea punitivității cu marele biznis a dus SUA în postura de lider global în materie de număr de deținuți, depășind inclusiv China. Mai multe despre acest aspect găsiți aici.
      Avînd în vedere atît miza chestiunii condițiilor de detenție în raport cu solicitările celor de la CEDO, cît și vehemența cu care deținuții și foștii deținuți sunt expediați în zona sub-umanului de mulți dintre semenii noștri, spectacolul oferă o perspectivă informată asupra situației, depășind isteriile și oportunismele specifice multora dintre cei care s-au exprimat asupra chestiunii. Prin urmare, este cu atît mai recomandată nu doar vizionarea sa, ci facilitarea contactului cu un public cît mai larg și mai divers, dincolo de „bastionale civilizației” din București și Cluj.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Discipolii lui Noica în România post-decembristă - de Felician Velimirovici

Ce au făcut intelectualii din „grupul Noica” odată ieşiţi din comunism? În primul rând, încă de la începutul perioadei post-decembriste ei şi-au asumat un rol civic în societatea românească, asumare care s-a manifestat prin coagularea lor în jurul unor reviste care propuneau solidarităţi intelectuale centrate pe valorile democraţiei liberale, pro-occidentale, ale societăţii deschise şi care manifestau atitudini net anti-comuniste şi anti-feseniste (revista 22, Dilema, etc.). La 30 decembrie 1989, profesorul Gabriel Liiceanu a publicat cunoscutul său Apelcătrelichele în care recomanda Nomenklaturii partidului comunist şi în general tuturor celor care „au făcut cu putinţă oroarea” vreme de 40 de ani căinţa şi retragerea din spaţiul public românesc: „Nu mai apăreţi la televiziune, nu mai scrieţi în ziare, nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună. Lăsaţi cuvintele să spună ce spun, nu mai folosiţi o vreme vorbele demnitate, libert…

Comentarii