Treceți la conținutul principal

Obsesia europenității. Revizitînd începuturile națiunii române



grănicer român năsăudean


Dorința de apartenență la lumea civilizată întruchipată de Europa Occidentală reprezintă una dintre coordonatele esențiale pe care s-a desfășurat procesul de nation-building în cazul românilor, încă din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Chiar dacă înspre sfîrșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea curentul europenist este puternic contrabalansat de reacții autohtoniste de factură nationalist-etnicistă (Marino 2005: 41), idealul unei națiuni europene, a „intrării în Europa” rămîne o constantă a vieții culturale și politice pînă în zilele noastre (Matei 2004: 57). Această coordonată a nation-building-ului românesc presupune o dublă mișcare. Pe de o parte, implică ieșirea dintr-un Orient aflat în plin proces de cartografiere și circumscriere de către Europa Occidentală (Said 1978; Wolff 1994; Todorova 1997; Boatcă 2013), pe de altă parte, implică descoperirea europenității interioare a românilor. Acest aspect este soluționat prin punerea în lumină a latinității românilor și transformarea în fundament a discursului identitar. Acest demers are la bază o contribuție esențială venită dinspre intelectualitatea românească din Transilvania, pe atunci parte a Imperiului Habsburgic, și dinspre autoritățile imperiale interesate să transforme în cetățeni loiali și utili ai imperiului o populație de țărani.
Prin acest articol îmi propun să discut modurile în care latinitatea a fost utilizată ca argument al apartenenței românilor la lumea civilizată și ca trăsătură fundamentală a identității naționale. Mă voi concentra asupra cazului românilor din Imperiul Habsburgic unde procesul de construire a identității naționale nu a beneficiat de suportul unui stat, spre desosebire de cazul românilor din Moldova și Valahia.1
Când Transilvania a devenit parte a Imperiului Habsburgic în 1698, românii2, deși reprezentau cea mai numeroasă populație de pe cuprinsul principatului,3 aveau un statut inferior celorlalte populații conlocuitoare. Acest statut inferior era derivat din condiția de țărani-iobagi specifică majorității românilor și din apartenența la creștinătatea răsăriteană, ortodoxă. Împărțirea puterii politice între cele trei „națiuni feudale” sau „națiuni de stări” - diferite de sensul etnicist și/sau democratic al națiunii moderne – s-a impus în secolul al XV-lea, după răscoala țărănească de la Bobîlna (1437-1438 și 1514). Puterea politică se împărțea între nobilime (natio Hungarica), care grupa toți nobilii, indiferent de etnie sau limbă, acesteia adăugîndu-i-se elitele sașilor (natio saxonica) și secuilor (natio siculica). În urma Reformei religioase, această ordine juridică a fost completată în secolul al XVI-lea cu sistemul celor patru religii recepte – reformată, evanghelică, unitariană și catolică -, confesiunea ortodoxă și religia iudaică erau tolerate, dar adepții lor nu aveau acces la puterea politică. Această ordine juridică s-a perpetuat până la revoluția din 1848 (Bernath 1994: 31-37; Pál 2012: 18; Pop 2012: 19; Lendvai 2013: 96-98).
Înființarea Bisericii Greco-Catolice în 1697 a reprezentat o măsură politico-religioasă cu profunde reverberații asupra comunității românești din Transilvania. Apariția acestei biserici, o consecință a Reconquistei catolice în Europa Centrală și Răsăriteană, reprezintă și o expresie a suprapunerii intereselor de stat habsburgice peste prozelitismul Reformei catolice (Bernath 1994: 77; Miron 2004: 36). Unirea cu biserica Romei s-a făcut prin convertirea ierarhilor ortodocși transilvăneni în urma unor negocieri care garantau privilegii și imunități menite să îmbunătățească nivelul de trai și starea socială a clericilor români. La schimb, noua biserică recunoștea patru puncte dogmatice, printre care primatul papal și filioque, dar păstra ritul și tradițiile răsăritene. Unirea era descrisă în termenii unei reveniri la unitatea anterioară cu Biserica romano-catolică și garanta noii biserici intrarea în categoria confesiunilor privilegiate (Miron 2004: 40). În acest sens, împăratul Leopold I (1657-1705) a emis două diplome în 1699 și 1701 prin care toți preoții ortodocși care au acceptat unirea cu biserica Romano-catolică urmau să se bucure de aceleași drepturi și privilegii de care beneficia clerul romano-catolic. Printre aceste drepturi era și scutirea de obligațiile în muncă și de dijma față de nobilime (Hitchins 2013: 249). Pe măsură ce vestea unirii a pătruns în lumea satelor și în mediile monahale ortodoxe, în special datorită faptului că se considera că biserica ortodoxă nu mai există, fiind absorbită în noua construcție confesională, au apărut și primele mișcări de revoltă. Cele mai puternice revolte au avut loc pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, sub conducerea călugărilor ortodocși Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara. Deși reprimate violent de către autoritățile imperiale, aceste revolte au determinat recunoașterea existenței confesiunii și bisericii ortodoxe. Populația românească din Imperiul Habsburgic era astfel scindată în două mari comunități confesionale, cea ortodoxă fiind subordonată pe linie ierarhică bisericii sârbești pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Iorga 2012: 128-133; 297).
Dezvoltarea și consolidarea instituțională a noii biserici a urmat direcțiile principale ale Conciliului de la Trent (încheiat în 1563), acordînd o importanță majoră catehezei, vizitaților canonice menite să ia pulsul parohiilor și trasarea unor sarcini cu caracter birocratic preoților. Preoții aveau obligația de a ține registre cu informații despre nașterile, căsătoriile și decesele enoriașilor (Burke 2004: 178). Aceste atribuții se vor extinde și asupra clerului ortodox, fiind foarte importante puterii imperiale interesate nu doar să-și consolideze poziția în noile teritorii cucerite, ci și să-și disciplineze și loializeze noii supuși. Acest parteneriat între biserici și stat este reflectat și de rolul major al clerului în sprijinirea măsurilor modernizatoare ale noii administrații și în diseminarea propagandei pro-imperiale pe parcursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea (Mitu 2000: 45; Maior 2006: 190; Dumitran 2007: 82-86; Cosma 2008: 15-16).
O altă consecință importantă a fost dezvoltarea unui sistem educațional de inspirație occidentală, menit să formeze clerici mai bine școliți și să contribuie la amplul proces de disciplinare socială. Alături de bursele de studiu date unor tineri greco-catolici pentru a studia în instituțiile de învățământ catolice de la Roma sau Viena, aceste instituții educaționale au contribuit la apariția primelor generații de intelectuali români formați în tradiția epistemologică și teologică occidentală (Câmpeanu 2008). În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, latinitatea românilor devine o temă în jurul căreia se construiește identitatea națională a românilor, atît în scrierile intelectualității românești, cât și în politicile imperiale. Să le luăm pe rând.
În primul rând, latinitatea românilor nu este o invenție a intelectualității românești din secolul al XVIII-lea, cronici și manuscrise - românești și străine - din perioade anterioare vorbind despre valahii din Transilvania, Moldova și Valahia ca despre o populație romanică (Ambruster 1993: 271; Neagotă 2011: 12; Hitchins 2013: 260). Episcopul greco-catolic Inochente Micu Klein menționează argumentul descendenței directe a românilor din coloniștii romani aduși în Dacia în petițiile pe care le adresează autorităților imperiale pentru a solicita punerea în aplicare a drepturilor prevăzute în diplomele Leopoldine (Hitchins 1999: 57). O formulare clară și argumentată a descendenței directe din romani a românilor este cuprinsă în lucrările Despre schismaticia grecilor (1746) și Despre articulușurile ceale de price (1746), scrise de Gerontie Cotore, ulterior devenit vicar al bisericii Greco-Catolice.
căci și noi avem sânge authentic de roman, din moment ce strămoșii noștri de pe vremea împăratului Traian au fost trimiși în aceste locuri” (2000: 17).
Gerontie Cotore avansează ideea declinului românilor pe parcursul Evului Mediu datorită ruperii acestora de creștinătatea occidentală și integrării acestora în biserica răsăritului. Unirea cu biserica Romano-Catolică este descrisă ca un moment al renașterii, o reafirmare a latinității inerente românilor (Cotore 2006; Hitchins 2013: 253-254).
Latinitatea românilor și necesitatea iluminării poporului sunt coordonatele majore pe care se articulează discursul și eforturile următoarei generații de cărturari români, cunoscuți posterității sub denumirea de Școala Ardeleană. Deși de formație teologică, aceștia sunt animați de ideile iluminismului, în special de versiunea germană a acestuia, educația și rațiunea fiind instrumentele cheie în vederea emancipării și transformării în cetățeni a popoulației de țărani din rîndul căreia se ridicaseră. Asumîndu-și rolul de elită luminată, aceștia produc pe parcursul cîtorva decenii un număr impresionant de lucrări de istorie, gramatică, dicționare, teologie, morală și manual școlare (Tóth 2001; Hitchins 2013: 259; Duțu 1968: 296-326; Neumann 2006: 143-146). Dacă scrierile catehetice au contribuit la întărirea controlului bisericii asupra pietății populare și la profilarea noii identități confesionale, lucrările dedicate istoriei și limbii românilor au pus bazele discursului identitar și au marcat primele intervenții menite să prelucreze limba în acord cu viziunea cultivată.
Principalii artizani ai acestui proces sunt Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Șincai (1754-1816) și Petru Maior (1756-1821). Pentru aceștia limba și istoria erau principalele elemente care distingeau o națiune de altele și-i configurau pedigree-ul (Hitchins 1999: 128). În cele patru volume care alcătuiesc Istoria și lucrurile și întîmplările românilor, Samuil Micu formulează cea mai radicală teorie a descendenței românilor din coloniștii romani, începîndu-și lucrarea cu fondarea Romei de către Romulus și Remus. Mai departe, creștinismul ar fi pătruns în Dacia tot pe filieră romană, avansîndu-se astfel un argument istoric în favoarea bisericii Greco-Catolice. Dar partea cea mai radicală a acestei teorii vizează războaiele daco-romane, în opinia sa dacii fiind exterminați de către romani (Hitchins 2003: 259; Mitu).4 O astfel de interpretare relevă atît dorința de a sublinia noblețea românilor și astfel îndreptățirea de a revendica drepturi politice în calitate de urmași ai Romei, cît și preocuparea pentru îndepărtarea oricărei legături cu dacii, întruchipare a barbariei. Teoria lui Samuil Micu, cu diferite nuanțări, modificări și adăugiri, a fost împărtășită și de către alți autori contemporani, precum Gheorghe Șincai5 sau Petru Maior.6
Puritatea latinității românilor este probată de Samuil Micu și alți cărturari și printr-o serie de obiceiuri și credințe ale țăranilor descrise ca fiind similare cu cele ale strămoșilor din peninsula Italică (Bîrlea 1974: 33‒49; Neagotă 2011: 13-14).7 Dacă scrierile istorice au contribuit la luarea în posesie a trecutului național și la scoaterea românilor din categoria „popoarelor fără istorie” (Țichindeleanu 2015: 7; Mignolo 2015: 76), lucrările lor în domeniul filologiei și lingvisticii au reprezentat o intervenție asupra prezentului, în sensul purificării și latinizării limbii române. Prin lucrări precum Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Viena, 1780) sau Lexicon valachico-latino-hungarico-germanicum (Buda, 1825) aceștia au făcut mai mult decît să pună bazele teoretice ale studiului limbii române. Pentru că vedeau limba română ca o versiune alterată a latinei clasice, au purces la o revenire cît mai apropiată de forma ei originară și la standardizarea acesteia. Cea mai radicală măsură a fost înlocuirea cu alfabetul latin a alfabetului chirilic folosit pînă atunci.8 Pe lîngă această schimbare de mare impact, au inaugurat folosirea unui sistem de transcriere latină și o ortografie mai degrabă etimologică decît fonetică (Șăineanu 1895: 4-5; Hitchins 2003: 261-262; Mitu). Acest proces de latinizare a limbii române, în special prin adoptarea alfabetului latin, evidențiază și dorința de desprindere de lumea răsăriteană, slavonă, fiind un pas înainte către „revenirea” în lumea civilizată, occidentală. Alături de convertirea la greco-catolicism și ca o consecință a acesteia, cultivarea latinității de către elita intelectuală este și un proces de dez-Orientalizare a românilor. Căderea în Orient datorită succesivelor invazii migratoare și datorită intrării românilor în sfera creștinismului răsăritean este privită de către acești cărturari și mai apoi de alte generații de intelectuali drept o cauză a înapoierii românilor și a condiției lor de primitivi, după cum ilustrează o astfel de formulare:
Astfel se introduce în stat și în Biserică limba slavă, care stăpânește toată viața noastră intelectuală, tot sufletul nostrum, ținându-l în cătușele înădușitoare ale unui întunerec de aproape opt veacuri” (Pâclișanu 1910: 30).9
Deși profund preocupați de educarea și civilizarea țăranilor care alcătuiau majoritatea covîrșitoare a națiunii române, deși obiceiurile și credințele populare erau folosite ca argument al latinității românilor, elita intelectuală și clericală a acestei perioade nu-și putea imagina țăranii ca făcînd parte din națiunea politică pentru a căror drepturi militau (Hitchins 1999: 131). Petițiile pe care le-au inițiat, dintre care cea mai faimoasă este Supplex Libellus Valachorum din 1781, revendicau drepturi în virtutea unei moșteniri aristocratice și negau faptul că românii ar fi un neam de țărani (Prodan 1967: 493-510; Drace-Francis 2013: 44). Considerîndu-i ignoranți și superstițioși, aceștia vedeau ca necesară o lungă perioadă de tutelaj înainte ca țăranii să fie în stare să participe integral și într-un mod rațional în afacerile publice (Hitchins 1999: 131). Dacă prin educarea în școlile greco-catolice și romano-catolice din Transilvania, Viena și Roma, o minoritate reușește să se cupleze la modernitatea occidentală și să se integreze într-un alt univers cultural, dobîndind statutul de subiect capabil să raționeze, marea masă a populației țărănești rămîne în continuare în afara modernității, avînd în continuare calitatea de obiect al cunoașterii, descrierii și al politicilor civilizatoare exercitate de elitele intelectual-clericale și de autoritățile imperiale.
Anterior încorporării în Imperiul Habsburgic și în sfera creștinătății occidentale, prin calitatea lor de țărani, ortodocși și rezidenți ai unui spațiu aflat în afara lumii civilizate, românii făceau obiectul unei multiple expulzări în afara modernității. Conform narativei identitare și modernizatoare inaugurată de această generație de cărturari, marea masă țărănească a ieșit partial din această stare de multiplă excludere, ajungînd la statutul de „primitivi” din interiorul/de la marginea lumii civilizate.10 Din însemnările arhiducelui Joseph Rainer de Habsburg privind călătoria sa de documentare din 1810, în Maramureş şi Bucovina, aflăm că „luaţi la un loc, aceşti români sunt adevăraţi copii ai naturii, prin urmare buni, deschişi şi liniştiţi; ei sunt mult mai buni decât confraţii lor de la Dunăre, de pe Olt şi Mureş, rareori dispuşi la furt, însă deosebit de neciopliţi, cea mai mare vină purtând-o nespusa ignoranţă a preoţilor lor care nu se deosebesc de ei decât că pot să le citească liturghia, încât nu le pot da nicio instrucţie. Prin formarea de clerici instruiţi (şi) prin înfiinţarea de şcoli s-ar putea crea cetăţeni folositori date fiind talentele lor. [...] Sunt puține regiuni ale Europei care sunt [ca în Bucovina] atât de sălbatice [încât], trecând prin acestea, te crezi strămutat în America prin aceea că imaginea, din însemnările călătorilor, a regiunilor sălbatice de acolo se potrivește întocmai cu a celor de aici.”11
Astfel de descrieri ale românilor sunt conținute în numeroase scrieri ale funcționarilor și reprezentanților administrației imperiale din această perioadă. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea autoritățile imperiale demarează un amplu proces de cartografiere și „lizibilizare” (Scott 2007: 18) a noilor teritorii cucerite și a populațiilor aferente. În 1771, Consiliul militar al Curții vieneze solicită feldmareșalului-locotenent von Preiss, general-comandant al zonei, o „descriere completă” a Marelui principat al Transilvaniei. Această descriere se bazează pe conscripția din 1760-1762 (Bernath 1994: 209-213) și a avut un rol important atît în formarea unei imagini despre această populație, cît mai ales în elaborarea unor măsuri și reforme care să ducă la transformarea românilor în cetățeni utili și loiali Imperiului. O altă descriere a Transilvaniei, realizată tot de un funcționar imperial pe nume Thoman, este Beschreibung von Siebenbürgen (1781). După cum a subliniat istoricul Mahtias Bernath, în prezentarea „firii românilor” este vizibilă legătura dintre „descriere” și tendința moralizatoare, în sensul unei pedagogii de stat. Cele două descrieri spun că valahii „ar trăi după simțurile și înclinațiile lor, ar fi dedați băuturii, ușuratici, răzbunători, tentați să emigreze în principatele extracarpatice”. În descrierea sa Thoman face legătura între caracterul românilor și condiția lor de oprimați (Bernath 1994: 212).
Sub stratul de barbarie și sălbăticie imperialii observă latinitatea românilor și implicit compatibilitatea cu civilizația datorită acestei descendențe. Cele două descrieri subliniază originea nobilă a românilor – „o rămășiță și urmași ai vechilor colonii romane” – și faptul că, în pofida superiorității numerice și a vechimii sunt lipsiți de drepturile constituționale (Bernath 1994: 213). Latinitatea românilor este evidențiată și de scrierea cu caracter literar Poëmation de secundae legione Valachica a ofițerului imperial Anton Cossimeli, care descrie populația românească din districtul Năsăudului de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (Bichigean 1925). Această nobilă descendență din legiunile romane este cultivată în rândul grănicerilor năsăudeni de către autoritățile imperiale în cadrul proiectului de loializare a populației prin organizarea regimentului năsăudean sub egida Virtus Romana Rediviva. Acest simbol era scris pe drapelele celor două batalioane, pe drapelul Institutului militar năsăudean şi era gravat pe toate sigiliile oficiale ale Regimentului. Deviza primului batalion de infanterie era: Pro Imperatore, honor et gloria iar cel de-al doilea batalion: Perpetua Fides. Aceste devize erau scrise cu litere de aur pe eşarfa drapelelor (Onofreiu, Bolovan 2006: 81). În 13 noiembrie 1789, Wiener Zeitung apreciază calitățile noilor trupe intrate în componența armatei imperiale, în urma unor conflicte, făcând iarăși referire la ”latinitatea” acestora, ca sursă a virtuților războinice a recent militarizaților țărani, precum și ”răspunderea” derivată din această descendență nobilă.
Este de dorit ca cel de-al II-lea Regiment grăniceresc român transilvănean să aibă mereu posibilitatea de a face dovada virtuţilor sale de război, deoarece într-un asemenea caz lumea s-ar convinge că simbolul Virtus Romana Rediviva – care a fost dat regimentului, este adevăratul şi neîndoielnicul simbol al acestei naţiuni(Onofreiu, Bolovan 2006: 81).
Sub îndrumarea luminată a reprezentanților imperiali au ieșit la iveală virtuțile războinice latente ale unui neam de țărani, precum și descendența lor nobilă, de urmași ai coloniștilor romani. Cam aceasta ar fi, într-o manieră sintetică, mesajul transmis prin descrierea laudativă făcută românilor ardeleni. Contribuția administrației imperiale la procesul de construire a indentității naționale a românilor reprezintă o parte a procesului de întărire a dominației asupra noii provincii și asupra populațiilor băștinașe. Pe de altă parte, demersurile care vizau emanciparea românilor, dincolo de demofilismul împăratului Iosif al II-lea, erau și o consecință a strategiilor de extindere a administrației imperiale și de contrabalansare a puterii de aristocrației maghiare și a celorlalte stări transilvănene (sașii și secuii) (Verdery 1983; Bernath 1994: 76-85).
Pentru legitimare, în secolul al XVIII-lea Habsburgii şi-au atribuit rolul de împăraţi creştini, acordând prioritate originilor antice în construcţia mitului. Punctul de convergenţă dintre descendenţa „romană” a familiei de Habsburg şi cea a românilor a reprezentat nucleul politicii de loializare. Apelul la originea romană a Casei de Habsburg s-a accentuat în perioada înfiinţării graniţei militare, reţeaua de şcoli apărută în această perioadă a promovat tradiţia romană. Mitul împăratului Traian revine în forţă odată cu Şcoala Ardeleană, fiind constant popularizat prin intermediul instituțiilor bisericești și școlare (Maior 2004: 21), având loc o analogie cu mitologia imperială habsburgică și contribuind la eforturile de transformare a țăranilor români în ”cetățeni folositori” pentru Imperiu. Latinitatea românilor este evidențiată și în contextul vizitelor imperiale ale lui Iosif al II-lea și a lui Francisc I, contribuind de asemenea la forjarea identității naționale în rândul populației predominant țărănească, însă în strictă legătură cu loialitatea față de împăratul binefăcător și administrația civilizatoare. Strânsa legătură dintre loialitatea dinastică și dezvoltarea identității naționale a fost reflectată din plin în timpul revoluției de la 1848, când grănicerii năsăudeni au luptat împotriva revoluției maghiare (Andrei 1996: 85-87). După desființarea regimentului grăniceresc în 1851, sloganul Virtus Romana Rediviva — Patria-Naţiunea a împodobit, alături de tabloul împăratului, Gimnaziul Român Francisc Iosefian înființat la Năsăud în 1863 (Șotropa, Drăganu 1913: 154). Inscripţia „Patria-Naţiunea”, este relevantă pentru concepţia naţiunii în rândul grănicerilor năsăudeni conform căreia desăvărşirea naţională a românilor trebuia să se petreacă în cadrul Imperiului Habsburgic. Aceasta ne duce cu gândul la observația istoricului Sorin Mitu, conform căreia conceptul de „patrie” la românii ardeleni, în special în prima jumătate a secolului al XIX-lea nu se suprapunea peste cel de „naţiune”. Patria avea un înţeles strict teritorial iar în cuprinsul ei puteau coabita mai multe naţiuni, în timp ce naţiunea avea un înţeles etnic (Mitu 2006: 120).
Procesul de naționalizare a unei populații se desfășoară prin instituții precum școala și armata (Quiroga 2013: 24-26) fiind coordonat de statul național, însă în acest caz instituțiile în cauză țineau de administrația imperială iar forjarea conștiinței identitare era parte a procesului de transformare a țăranilor în cetățeni folositori și loiali Imperiului. Acest triplu proces – de construire a identității naționalizare, de „civilizare” a țăranilor și de loializare a populației românești – s-a ancorat în ideea latinității românilor.
Pentru românii transilvăneni, încorporați în Imperiul Habsburgic la sfîrșitul secolului al XVII-lea, latinitatea devine biletul de intrare în lumea civilizată, europeană, fiind temelia procesului de nation-building la care contribuie din plin elita intelectuală indigenă, administrația imperială și biserica Greco-Catolică rezultată din desprinderea de creștinătatea răsăriteană a unei părți din cler și a enoriașilor pe care aceștia-i păstoreau. Acest proces se petrece sub semnul civilizării și întoarcerii în Europa civilizată întruchipată de creștinătatea occidentală și de monarhia habsburgică. Ideea latinității ca argument al nobleței și a potențialului de a se civiliza/fi civilizat, deși suportă modificări și nuanțări, rămîne o constantă în cultura română modernă și contemporană. 

 
* Acest text reprezintă varianta în limba română (extinsă și organizată) a conferinței ”The Birth of Romanian Nation Revisited” susținută la Universitatea din Granada, Spania, în cadrul workshopului Decolonizing Identities. Belonging and Rejection of/from the Global South, 11-12 nov. 2016.

Bibliografie:

Ambruster, Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucarest, Editura Enciclopedică, 1993.
Andrei, Mirela, Aspecte privind mitul «Bunului Împărat» în sensibilitatea colectivă ţărănească din Ardeal la 1848”, en Identitate şi Alteritate. Studii de imagologie, eds. Nicolae Bocşan, Valeriu Leu, Banatica, Reşiţa, 1996.
Boatcă, Manuela, Multiple Europes and the Politics of Difference Within”, en Uneasy Postcolonialisms. Web dossier: Worlds and Knowledges Otherwise 3 (3), Durham Center for Global Studies and the Humanities (Duke University), 2013. (https://globalstudies.trinity.duke.edu/wp-content/themes/cgsh/materials/WKO/v3d3_Boatca2.pdf)
Bernath, Mathias, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, Cluj-Napoca, Dacia, 1994.
Bichigean, Vasile,Poëmation de secundae legione Valachica”, en Arhiva Someșană, 1925, nro. 2-3, pp. 13-19; 39-65.
Bîrlea, Octavian, Istoria folcloristicii românești, Bucarest, Editura Enciclopedică Română, 1974.
Burke, Peter, O istorie socială a cunoașterii, Iași, Institutul European, 2004.
Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, vol. I, ed. Georgeta Filitti, Bucarest, Editura Academiei Române, 2004.
Câmpeanu, Remus, Elitele românești din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2008.
Cosma, Valer, Simion, «Rădicarea din întunecata prostie». Imaginea neamțului la nivelul clerului năsăudean în prima jumătate a secolului al XIX-lea” en Arhiva Someșană VII, (3), Năsăud, 2008.
Cotore, Gherontie, Gheorghe (1746). Istoria despre schismăticia grecilor, Argonaut, Cluj-Napoca, 2008.
Cotore, Gherontie, Gheorghe (1746) Despre articulușurile ceale de price, Alba Iulia, 2000.
Drace-Francis, Alex, The Making of Modern Romanian Culture: Literacy and the Development of National Identity, Londres-Nueva York, Tauris Academic Studies, 2006.
Drace-Francis, Alex, The Tradition of Invention. Romanian Ethnic and Social Stereotypes in Historical Context, Londres-Boston: Brill, 2013.
Duțu, Alexandru, Coordonate ale culturii românești în secolul al XVIII-lea (1700-1821), Editura pentru Literatură, Bucarest, 1968.
Furtună, Dumitru, Preoțimea românească în secolul al XVIII-lea. Starea ei culturală și material, Vălenii de Munte, 1915.
Hitchins, Keith, Românii 1774-1866, Bucarest, Humanitas, 2013.
Hitchins, Keith, A Nation Discovered. Romanian Intellectuals in Transylvania and the idea of nation 1700/1848, Bucarest, The Encyclopaedic Publishing House, 1999.
Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, vol. II, Bucarest, Saeculum, 2012.
Iorga, Nicolae, Sate și preoți din Ardeal, Bucarest, 1902.
Lendvai, Paul, Ungurii, Bucarest, Humanitas, 2013.
Maior, Liviu, Românii în armata habsburgică. Soldaţi şi ofiţeri uitaţi, Bucarest, Editura Enciclopedică, 2004.
Maior, Liviu, Habsburgi și Români. De la loialitatea dinastică la identitatea națională, Bucarest, Editura Enciclopedică, 2006.
Matei, Sorin, Adam, Boierii minții. Intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor, Bucarest, Compania, 2004.
Marino, Adrian, Pentru Europa. Integrarea României. Aspect ideologice și culturale, Iași, Polirom, 2005.
Mignolo, Walter, Dezobediența epistemică. Retorica modernității. Logica colonialității și gramatica decolonialității [Desobediencia epistémica], Cluj-Napoca, Idea, 2016.
Miron, Greta-Monica, Biserica greco-catolică din Transilvania. Cler și enoriași (1697-1782), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2004.
Mitu, Sorin, Imagini europene şi mentalităţi româneşti din Transilvania la începutul epocii moderne, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
Mitu, Mitu, Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iasi, Polirom, 2006.
Neagotă, Bogdan, Ideea romană și comparatismul genetic latinizant în studiile de folclor românesc” en ORMA. Revistă de studii etnologice și istorico religioase, nro. 16. 2011.
Neumann, Victor, Tentația lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală și de Sud-Est, Iași, Polirom, 2006.
Onofreiu, Adrian, Bolovan, Ioan, Contribuţii documentare privind istoria regimentului grăniceresc năsăudean, Bucarest, Editura Enciclopedică, 2006.
Pál, Judit, Integrarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic la sfârșitul secolului al XVII-l” en Austrian Influences and Regional Identities, eds. François Bréda, Valentin Trifescu, Luminița Ignat-Coman, Giordano Altarozzi, Bratislava, Ab Art, 2012.
Pâclișanu, Zenovie (1910), Biserica și românismul, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2005.
Pop, Ioan-Aurel, Biserică, societate și cultură în Transilvania secolului al XVI-lea. Între acceptare și excludere, Bucarest, Editura Academiei Române, 2012.
Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum, Bucarest, 1967.
Quiroga, Alejandro, ”La nacionalización en España. Una propuesta teórica”, en Ayer. Revista de Historia Contemporánea, 90, (2), 2013.
Said, Edward, Orientalism, NuevaYork, Vintage Books, 1979.
Șaguna, Andrei, Istoria bisericei ortedocse resaritene universale, Olmutz, 1860.
Șăineanu, Lazăr, Istoria filologiei române, cu o privire retrospectivă asupra ultimelor decenii (1870-1895): Studii critice, Bucarest, Editura Librăriei Socec & Co., 1895.
Şotropa, Virgil, Drăganu, Nicolae, Istoria şcoalelor năsăudene: scrisă cu prilejul jubileului de 50 de ani de existenţă (1863-1913) a gimnaziului superior fundaţional din Năsăud, Năsăud, 1913.
Todorova, Maria, Imagining the Balkans, Oxford University Press, Oxford/Nueva York, 1997.
Tóth, Zoltán, I, Primul secol al naționalismului românesc ardelean (1697-1792), Bucarest, 2001.
Țichindeleanu, Ovidiu, „Prefață”, en Dezobediența epistemică. Retorica modernității. Logica colonialității și gramatica decolonialității [Desobediencia epistémica], Walter Mignolo, Cluj-Napoca, Idea, 2016.
Verdery, Katherine, Transylvanian Villagers: Three Centuries of Political, Economical, and Ethnic Change, University of California Press, 1983.
Wolf, Larry, Inventing Eastern Europe. The Map of the Civilization on the mind of the Enlightenment, Stanford University Press, 1994.



1 Pentru o discuție despre dezvoltarea culturii române și a identității naționale în Principatele Dunărere, vedeți lucrarea The Making of Modern Romanian Culture: Literacy and the Development of National Identity, de Alex Drace-Francis (2006).
2 Pînă pe la mijlocul secolului al XIX-lea cînd începe să se impună etnonimul ”român”, atît în referirile românilor la ei înșiși, cît și în referirile externilor, denumiri exonimice precum ”valahi”, ”vlahi”, ”blachi” sau ”oláh” în maghiară erau utilizate pentru a denumi populațiile romanizate din Europa de Est și Sud-Est (Gherghel 1920: 4-6). În spațiul lingvistic german pînă în anii cincizeci ai secolului al XIX-lea, cînd se impune denumirea germană modernă, termeni precum ”moldovean” sau ”valah” erau folosiți în referirile la acest popor sud-est european (Heitmann 1995: 26). În cazul maghiarilor, românii apar sub denumirea ”oláh” tot pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, denumire care ajunge să fie percepută de către intelectualitatea română din menționatul veac ca fiind peiorativă datorită înțelesului secundar de ”păstor”, „cioban” (Mitu 2013: 355, 393). Însemnările de călătorie ale britanicilor John Paget (1850) și D. T. Ansted (1862) reflectă faptul că printre călătorii veniți din capătul occidental al continentului, termenul valah era încă în uz la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.
3 Recensămintele operate de administrația habsburgică în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea arată că românii reprezentau peste 50% din populație, ajungând pe la mijlocul secolului al XIX-lea la 59%. Peste 90% dintre români erau țărani, dintre aceștia trei sferturi fiind dependenți de nobli sau zilieri, abia un sfert fiind țărani liberi (Hitchins 2013: 247). De asemenea, faptul că românii reprezintă mai mult de jumătate din totalul populației Transilvaniei este evidențiat în descrierea din 1775 produsă de administrația imperială (Bernath 1994: 212).
4 Dacismul reprezintă una dintre versiunile radicale ale reacției autohtohniste care se profilează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și care culminează în propaganda național-comunistă a lui Nicolae Ceaușescu din ultimele două decenii ale regimului său. Această teorie minimalizează pînă la negare efectele romanizării, accentuînd continuitatea dintre daci și români (Neagotă 2000-2002).
5 În cele trei volume care compun Hronica românilor (1805-1812), acesta prezintă numeroase izvoare istorice pentru a dovedi teoria descendenței din romani a românilor și continuitatea locuirii teritoriilor care au alcătuit fosta provincie Dacia.
6 Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812) reprezintă una dintre cele mai populare și influente scrieri ale perioadei pe această temă.
7 Menționez în acest sens scrieri precum Scurtă cunoștință a istorii românilor (Buda, 1792-1796), de Samuil Micu, Despre obiceiurile populare de înmormântare la români (Viena, 1817) de Vasile Popp sau Anticele românilor (Buda, 1832-1833), de Damaschin Bojincă.
8 Pînă în secolul al XVI-lea limba slavonă era folosită în scrierile bisericești destinate românilor transilvăneni. În contextul Reformei protestante care a cuprins Principatul Transilvaniei provocînd profunde schimbări confesionale, apar primele scrieri în limba română, însă cu alfabet chirilic. Din punct de vedere juristicțional biserica Ortodoxă era supusă superindendentului calvin iar o serie de hotărîri ale principilor transilvăneni obligă clerul ortodox să predice în limba română pentru ca credincioșii să poată avea acces la cuvîntul lui Dumnezeu. Totuși, în practică pînă în primele decenii ale secolului al XVIII-lea sunt întîlniți preoți care nu se conformau acestei cerințe (Iorga 2007: 37; Furtună 1915: 109). Alfabetul latin se impune abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
9 O altă teorie autohtonistă apărută către sfîrșitul secolului al XIX-lea și extrem de influentă în prima jumătate a secolului al XX-lea plasează ortodoxia și biserica Ortodoxă ca fundament al identității naționale, deși asumă ideea latinității poporului român. Conform acestei teorii, apariția bisericii Greco-Catolice reprezintă o rătăcire a unei părți a națiunii române, datorată dominației maghiare și habsburgice și înstrăinării elitei intelectuale de poporul reprezentat de țăranii loiali ortodoxiei și tradiților ancestrale (Șaguna 1860; Iorga 2009: 26).
10 Conform teoriei lui Walter Mignolo care afirmă că „locuitorii rurali sînt considerați a fi în afara spațiului modern reprezentat de marile orașe” (2015: 78).
11 Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, vol. I, ed.. Georgeta Filitti, (Bucureşti: Editura Academiei Române, 2004)

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Discipolii lui Noica în România post-decembristă - de Felician Velimirovici

Ce au făcut intelectualii din „grupul Noica” odată ieşiţi din comunism? În primul rând, încă de la începutul perioadei post-decembriste ei şi-au asumat un rol civic în societatea românească, asumare care s-a manifestat prin coagularea lor în jurul unor reviste care propuneau solidarităţi intelectuale centrate pe valorile democraţiei liberale, pro-occidentale, ale societăţii deschise şi care manifestau atitudini net anti-comuniste şi anti-feseniste (revista 22, Dilema, etc.). La 30 decembrie 1989, profesorul Gabriel Liiceanu a publicat cunoscutul său Apelcătrelichele în care recomanda Nomenklaturii partidului comunist şi în general tuturor celor care „au făcut cu putinţă oroarea” vreme de 40 de ani căinţa şi retragerea din spaţiul public românesc: „Nu mai apăreţi la televiziune, nu mai scrieţi în ziare, nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună. Lăsaţi cuvintele să spună ce spun, nu mai folosiţi o vreme vorbele demnitate, libert…

Comentarii