Treceți la conținutul principal

Falsă cronică a festivalului de muzică contemporană Cluj Modern



Nu am mai scris de mult despre festivalul Cluj Modern. Dacă pentru ediția din 2011 mi-am dat interesul și am reușit să scriu câte ceva ce aducea mai degrabă a raport, sec și școlăresc, ediția din 2013 nu a fost documentată în scris (probabil din cauza unui pasager acces de nihilism). Însă în acest an, după ce ne-am ascuțit, în familie, simțul critic pe marginea concertelor din actuala ediție, am decis că ar trebuie scrise câteva rânduri de această dată, iar eu mi-am asumat bucuros responsabilitatea punerii lor în pagină. Însă muzica prezentată la Cluj Modern anul acesta nu e decât un pretext (și poate un punct culminant în care se regăsesc impresii stârnite de audiția concertelor de muzică contemporană din ultimii ani) pentru divagații pe marginea tabloului actual al componisticii românești (în special clujene, situația din București sau Iași fiindu-mi în prea mică măsură cunoscută).

Cel mai important de remarcat îmi par a fi două tendințe care, deși încă minore, îmi par a căpăta în ultima vreme un contur tot mai bine definit: 

1. Avangarda a devenit manierism. Chiar dacă pare a fi o contradicție în termeni, manierizarea avangardei e ușor sesizabilă și la fel de ușor explicabilă: energia produsă de explozia generațiilor de compozitori din anii ’60-’90 s-a disipat treptat. Procesul este unul firesc, dacă ne gândim că, în primul rând, o bună parte a compozitorilor reprezentativi pentru acea perioadă nu mai sunt în viață, și, pe de altă parte, realitățile socio-culturale s-au transformat profund în ultimele două decenii (avem astăzi libertate și, bonus, piață liberă). În afară de valoarea strict muzicală, creațiile unor Niculescu sau Vieru aveau și o semnificație socială bine definită sau, cum ar spune Adorno, autenticitate, dată de disponibilitatea compozitorului de a opera cu materialul muzical reprezentativ pentru societatea în care acesta se află. Recursul la limbajul și tehnicile figurilor proeminente ale avangardei românești a devenit astăzi, în unele cazuri, un soi de reflex lipsit de substanță. Anumite conținuturi sunt vehiculate scolastic, fără ca lor să le corespundă o formă adecvată. Limbajul prin care nu foarte de mult se exprima avangarda este redus acum la o serie de clișee, piese de construcție prefabricate. Asemenea abordări, indiferent de cât de multe disonanțe, clustere, zgomote, iregularități ar folosi, nu sunt nici pe departe convingătoare, reușind doar să „tocească”, dacă nu chiar să devalorizeze cu totul, eficiența procedeelor experimentate de generațiile anterioare. Să înțelegem de aici că avangarda nu mai e adecvată sensibilităților actuale, configurației socio-culturale prezente? Răspunsul meu este nu (dar poate că nu la fel gândesc și cititorii acestor rânduri); relevanța avangardei e poate mai actuală ca oricând, mai ales atunci când argumentul succesului de public/vânzări/vizualizări/like-uri prevalează în fața altor criterii de evaluare a operei de artă. Ba mai mult, îndrăznesc să spun că avangarda e poate unicul răspuns care poate fi dat dominației exercitate de către imperativul profitului, de tendința de a asocia creația artistică cu managementul unei societăți pe acțiuni. Atunci de ce apare ea ca fiind redundantă în unele cazuri (nu foarte multe, nu vă îngrijorați, dar destule pentru a detecta o anumită tendință)? Răspunsul, nici de această dată definitiv, ar fi o inadecvată raportare a compozitorilor înșiși la contradicțiile societății actuale, un deficit de înțelegere a evoluției materialului muzical în raport cu realitățile înconjurătoare. Astfel se explică transformarea avangardei în manierism, repetarea în gol a unor dispozitive tehnice care nu mai reușesc să capete sens.
            
         2. Artificiul ia locul ideii. Acest lucru se poate întâmpla oriunde, oricând și nu știu dacă acesta este un pericol mai pregnant astăzi decât în trecut. Doar că astăzi, când consensul avangardei s-a pierdut (lipsa unui consens nu exclude, desigur, perpetuarea acesteia, în diverse forme, la compozitori de diferite vârste), și când un nou consens nu a fost încă stabilit, unele creații par a pluti în derivă, nereușind să ancoreze în vreun port anume. E drept că trăim în plin postmodernism, subiectul a „murit” și, odată cu el, ideea de stil cu tot ceea ce însemna unicitate și contribuție personală. Știm de asemeni că acest postmodernism preferă să aglomereze haotic vestigii stilistice, preferând astfel să se uite mai degrabă înapoi decât înainte, respingând categoric pretențiile intelectualiste ale avangardei moderniste. Însă compozițiile recente ce par a se revendica (conștient sau inconștient) de la această estetică postmodernistă aduc mai degrabă a exerciții neinspirate. Fie că apelează la resurse exterioare muzicii (proiecții video, joc actoricesc), fie că încearcă un cross-over stilistic, rezultatul este de cele mai multe ori neconvingător. Totul pare a se reduce la niște simple artificii menite să impresioneze și să ascundă totodată lipsa de consistență a operei muzicale. Nu aș vrea să se creadă că aceste critici vin din partea unui susținător al esteticii muzicii absolute (sau adversar al post-modernismului), ele sunt mai degrabă o reacție la debusolarea întrezărită recent într-o serie de lucrări contemporane. Acestea nu fac decât să adeverească înlocuirea parodiei cu pastișa, afirmată de către Fredric Jameson acum mai bine de două decenii cu referire la dinamica post-modernismului.

Nu aș vrea să se înțeleagă din cele de mai sus că ediția de anul acesta a festivalului Cluj Modern a adus în fața publicului doar lucrări de o calitate îndoielnică, sau că în ultimii ani nu se mai scrie muzică demnă de apreciere. Dimpotrivă. Festivalul a avut momente remarcabile în recitalul cvartetului Arcadia și al sopranei Mihaela Maxim (acompaniată la pian de către Horea Haplea) și în cel al violoncelistei Diana Ligeti. S-au putut audia cu aceaste ocazii o serie de lucrări românești recente demne de a fi reținute: liedurile lui Viorel Munteanu, cele ale lui Șerban Marcu, Fünf Liebeslieder pe versuri de Rainer Maria Rilke pentru voce și cvartet de coarde de Adrian Pop (compozitor care mi-a stârnit entuziasmul și la ediția din 2011, poate puțin cam pedant în lucrarea de față), lucrările camerale Chant du sommeil al Dianei Rotaru, Rezonanțe de Török-Gyurkó Áron, El Niño de Alexandru Murariu, Kaleidoscope de Adrian Iorgulescu și cele orchestrale Cantus gemellus semnat de Cornel Țăranu, Erebos de Sebastian Androne și un concert de violoncel semnat de Adrian Pop, interpretat în concertul de închidere al festivalului de către Diana Ligeti. Surprinzători au fost doi foarte tineri compozitori: Török-Gyurkó Áron, deplin stăpân pe un limbaj complex și radical totodată, a cărui riguroasă construcție este reflectată de expresivitatea lucrărilor sale, sau Sebastian Androne, tânăr cu înzestrări deosebite, cu o ireproșabilă mânuire a aparatului orchestral, plin de vervă și imaginație, a cărui lucrare (Erebos) poartă ecouri din muzica unor compozitori precum John Corigliano.

Am putea așadar să ne întrebăm dacă nu cumva cele două pericole pe care le descriam mai sus nu sunt, de fapt, decât niște apariții accidentale, fără repercusiuni sesizabile asupra configurației actuale a muzicii contemporane românești. Până la urmă, continuitatea practicilor compoziționale este incontestabilă în întrepătrunderea dintre opțiunile stilistice prezente la compozitori din diferite generații: „nucleul dur” al avangardei (Cornel Țăranu, Török-Gyurkó Áron) se împacă de minune cu abordări care, însușindu-și principiile acestei avangarde, caută (și reușesc exemplar) să le articuleze într-o manieră ce face referință, în mod mai explicit, la tradiția muzicală europeană (Adrian Pop, Sebastian Androne) – asta pentru a nu vorbi decât despre compozitori prezenți în cadrul festivalului și aflați în puncte opuse ale carierei. Însă nimeni nu poate paria că pe termen lung lucrurile vor evolua la adăpostul acestui echilibru. Ceea ce am descris mai sus ca fiind două tendințe ce par a se profila la orizont (sau poate că abia acum am fost eu în stare să le sesizez) pot crește foarte bine la adăpostul acelui anything goes mai mult sau mai puțin postmodern, al argumentelor ce țin de profitabilitate (priză la public) și a epuizării tuturor marilor teme de dezbatere (arta, istoria, ideologia, politica) care ne este cu obstinație adusă la înștiințare. Într-un asemenea ambient lipsit de gravitație și în care tot ceea ce mai contează este să fii competitiv, eficient, nu e de mirare că o parte din eforturile creatoare nu reușesc să se articuleze coerent în peisajul lumii contemporane, iar cu cât acest ambient social se propagă nestingherit cu atât mai mult cred că vom avea de-a face cu asemenea opere (artificioase sau expunând un conținut lipsit de sens). Dacă Istoria nu a luat sfârșit, nici istoria muzicii nu cred că s-a apropiat de capăt; doar își trage poate răsuflarea. Ar trebui însă să renunțăm la a mai aprecia produsele muzicale moderne potrivit legii inexorabile a progresului/evoluției. Ne-am însușit atât de bine această convingere încât am ajuns să considerăm a fi natural și firesc ceva ce nu a fost decât un construct socio-cultural apărut undeva între secolele XVIII-XIX. Pe baza acestui consens s-au creat până mai ieri capodoperele muzicii culte și tot pe baza lui au fost ele evaluate ca aparținând în mod legitim acelei tradiții muzicale care începe cu călugării medievali și se termină (în mod necesar) cu Schoenberg și discipolii săi. Renunțând astfel la această perspectivă teleologică (și, odată cu ea, la principiul autonomiei esteticului, care a reprezentat de fapt corolarul ideii de progres al muzicii), ne putem permite o analiză a operei muzicale care să treacă dincolo de calitățile strict muzicale ale lucrărilor și să ia de pe acestea presiunea exercitată de imperativul inovației (echivalentul competitivității economice). Se vor putea astfel desluși cu mai multă limpezime calitățile sau deficiențele creațiilor nu în funcție de aportul lor inovator sau de retribuția în capital financiar și/sau simbolic pe care acestea o produc, ci în funcție de relevanța acestora în dinamica societății contemporane (relevanță ce nu exclude, desigur, inovația sau succesul). S-ar putea astfel pune bazele unui nou consens artistic, sau cel puțin s-ar problematiza delimitarea unuia, însă o asemenea întreprindere presupune eforturi atât din partea criticii cât și din partea practicii.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii