Discoteca

august 2001, la ”Hovrea”

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare.

Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și cu pișatul adeseori scurgându-se din pisoarele înfundate de chiștoace, cu pereții întunecoși, acoperiți cu desene bizare ce completau jocul luminilor și-al blițurilor și cu pupitrul DJ-ului, spre care mă uitam cu râvnă, mai ceva ca înspre Sfânta Sfintelor, încât multă vreme nu mi-am dorit altceva decât să fiu priponit de-o sticlă de bere pe mijlocul ringului de dans, înconjurat de gașca mea pusă pe afirmare într-un mediu tot mai concurențial. Viața-mi părea simplă, zgomotoasă și colorată, precum un hit văratec de la cumpăna mileniilor. Ce altceva să-ți dorești, decât gagici frumoase și sumar îmbrăcate, petreceri lungi, cu mult alcool și țigări și, eventual, dacă nu reușești să te impui ca șmecher în arena pe care o reprezenta discoteca, să ai un spate suficient de solid încât să n-o iei pe coajă degeaba?

Farmecul literaturii ce-mi legănase verile anterioare, acompaniindu-mi activitățile gospodărești, se destrămase subit la vederea țâțelor dezgolite ale stripteuzelor ce dănțuiau lasciv pe lângă o bară metalică în localul cu pricina. Barul cu terasă, discotecă și restaurant reprezenta materializarea locală a unei viziuni paradisiace cu care eram veșnic bombardați, seara, după muncile agricole, prin emisiunile estivale care ne-arătau distracția nebună de pe litoral și oameni care știu să-și trăiască viața, la maxim!!! Așa că, băiat deștept fiind, am prins repede șpilul, și nu mi-a trebuit să verific prea mult ca să mă conving că barul reprezintă cea mai bună dintre lumile posibile ce puteau fi găsite pe Valea Sălăuței în acei ani. Singura problemă erau banii, așa că era musai să improvizez, atât eu, cât și tovarășii de dezmăț. Ideea de bază era că trebuia să fii amețit ca să poți trăi din plin clipa. Ne-am prins repede de-asta, iar la început ne ieșea destul de ușor, încât după ce turnam 2-3 beri în noi, abia ne mai încăpea discoteca.

Mai apoi, salvarea ne-am găsit-o la Morgă. Morga fiind un făgădău sătesc amplasat exact lângă vechiul spital ce-și aștepta, prăbușit în mizerie și subfinanțare, preschimbarea în orice altceva, mai rentabil. Înainte să descindem în ringul discotecii, trăgeam repede vreo două beri la un preț mult mai prietenos, în vecinătatea ”oamenilor simpli” care nu înțelegeau că adevărata viață e sus, la Hovrea în bar, unde totul devine posibil, chiar dacă mai scump ca în celelalte bodegi. Adevăru-i că era și-o chestiune de delimitare, băutele prin crâșmele ordinare fiind privite de către mine și tovarășii de compromis, ca ceva nițel rușinos, dar necesar. La Hovrea beau șmecherii, cei umblați și conectați la muzici și mode vestimentare proaspete, tinerii emancipați și refractari la orice asociere cu ideea de țăran. Evident, acolo ne plăcea și nouă să bem, ne simțeam în largul nostru, ne puteam exprima mult mai bine și puteam întrezări o lume mai bună, mai luminoasă și fără miros de balegă, pe când bodegile alea ordinare aveau un aer înspăimântător. Acolo realizai cine și unde ești. Acolo îți dădeai seama că ai toate șansele să îmbătrânești ca și tatăl tău, ca și vecinul care-și soarbe rachiul, romul sau vodca, după o săptămână de trudă sau, mai rău, ca și cei câțiva alcoolici pitorești, ce-și beau zilnic mărunțișul obținut ca zilier prin ograda vreunui sătean. Era o lume de băutori și bețivi triști, zgomotoși și amărâți, care nu ducea nicăieri și care duhnea groaznic a neputință și disperare. De-aia îți venea să fugi, să cauți o soluție și să nu te dezlipești prea mult de canapelele de piele de la Hovrea, această oază occidentală, transplantată cu grijă în inima satului, prin bunăvoința unui patron vizionar și abil. Discoteca te putea injecta cu optimism, cel puțin pentru o vreme, și îți oferea suficiente motive ca să te zbați să-ți depășești condiția de tânăr născut între dealuri. Dar Morga era cea mai apropiată bodegă ce putea sluji ca antrenament pentru viitoarea descătușare de energii, hormoni, transpirație și, de multe ori, de pumni și vomă. Toate astea făceau parte din rețeta unei seri reușite, la care tânjeai toată săptămâna și pentru care merita să pui bănuți deoparte.

La Hovrea se pășea cu emoție întâiile dăți, iar cei dedați cu locul, miroseau repede neofiții ce treceau pragul și-i evaluau rapid. Era foarte important cu cine dai mâna, cum și unde te uiți, câți bani de spart ai și mai ales cu cine intri. De haine nu mai pomenesc. Ambițios din fire fiind, am ars etapele și-n privința consacrării la nivel local, chiar dacă în planul șmecheriei și al datului cu pumnul, n-am depășit nivelul de diletant. Dacă la paișpe ani, după izbânda asupra examenului de capacitate care avea să mă expedieze pentru patru ani la Năsăud la liceu, pășeam înâia oară în acest sălaș postmodern al divertismentului, în numai două veri aveam s-ajung departe. Tocmai în spatele tejghelei, ca barman pentru aproape două veri. Acolo aveam să-mi dau adevăratul examen de maturitate, în preajma băieților cu pumnul greu ca barda, a barmanilor căliți care, dacă ești de treabă, îți arată cum se face treabă și a dansatoarelor de la bară cu ajutorul cărora mai îngrășai ciubucul. Șmecheria și traiul la intensitate maximă, zi de zi, aveau să-și dezvelească toate chipurile, iar tainele aveau să se destrame lent, precum se destramă respectul față de un temut bătăuș după ce-acesta își pierde un braț. Curând, ultima dansatoare avea să plece într-o noapte, cu niște bâieți bine emancipați din Năsăud, eveniment care avea să pună cruce dansului la bară. Mă refer la dansul ”profesionist”, pentru că aventurieri sau aventuriere, cu mințile și trupurile încinse de numărul paharelor, care să se zbenguie pe lângă bară, erau destui. Se trecea la o altă etapă, iar viața de noapte părea tot mai tare afectată de exodul tinerilor. Dar despre această mare transfomare, într-o schiță ulterioară.