Treceți la conținutul principal

BD(SM) în alertă - de Edit Szegedi

                                             
Notă: Aceasta nu este varianta kinky a filmului despre miliţienii cei viteji şi veseli, deşi există asemănări.
Este oficial: un grup de BDSM-işti şi fetişişti (costumul de latex ascuns sub îmbrăcămintea office) a vrut să convertească lumea universitară românească la religia celor doi fetişi la care grupul  se închină (probabil de la fondarea religiei prin 2007): ISI cea fiţoasă şi Hirsch cel greu de mulţumit. Cei doi fetişi – despre folosirea lor în practici magico-sexuale  către numitul grup de adepţi BDSM se poate doar specula – au nevoie de sacrificii: neuroni distruşi, scrâşnit din dinţi, înjurături groase, timp pierdut, căci fără practici BDSM de imobilizare şi umilire, fetişii amintiţi, adică idolii, devin orbi şi surzi la rugăciuni, mai mult, pot chiar să sucombe. Astfel, ISI şi Hirsch au nevoie de adulatori necondiţionaţi, iar practicienii BDSM din mediul academic au nevoie de fetişii amintiţi pentru a ieşi din meno- şi andropauza intelectuală în care, pare-se, se zbat. Altfel, de ce ar inventa formulare care nu stârnesc altceva decât ură, fantezii violente de tortură şi masacru, ştiind în acelaşi timp că-i vor imobiliza şi umili pe cei inocenţi? Căci, nimic nu este mai dulce pentru fetişii-idoli, decât lacrimile, sângele şi sudoarea inocenţilor, mai ales dacă sunt tineri.
Activitatea misionară a grupului a fost însă suspendată de viaţa universitară mioritică.
Grupul BDSM se simte frustrat, deoarece religia lor, cea a performanţei academice cuantificate  – exprimată prin cei doi fetişi – a fost din nou ofilită de marii preoţi ai inerţiei şi corupţiei universitare autohtone. Victimele lui ISI şi Hirsch sunt şi victimele Mioriţei universitare care, spre deosebire de suratele ei, nu este vegană.
Dar n-au avut apostolii lui ISI şi Hirsch intenţii dintre cele bune? Nu este timpul să ieşim din mediocritatea sufocantă a vieţii universitare autohtone prin concentrarea asupra calităţii? Nu a venit timpul unei selecţii universitare eficiente, făcută după criterii obiective, fără emoţii, ci doar pe baza unor criterii pretutindeni acceptate? Nu ar fi bine să nu ne mai ascundem după degete şi să vedem cum stăm de fapt?

Trupa veselă şi vitează care a creat formularele de autoevaluare s-a comportat şi încă se comportă ca şi când nu ar veni din lumea universitară românească. Şi, ca şi când ISI şi Hirsch (baza de date şi indicele de citări) ar fi infailibile şi nu ar fi criticate dur în Occident, mitica referinţă care justifică introducerea oricărei inepţii. ISI riscă să devină, cel puţin în mediul universitar românesc, un Monsanto academic (Nu eşti ISI? Atunci eşti ilegal, n-ai nici măcar dreptul să exişti). Un articol ISI – căci nu-i aşa, articolele contează, cărţile sunt vax – până la urmă nu spune altceva decât că a fost redactat cu mare probabilitate în engleză, căci orizontul cultural şi lingvistic al fiţoasei ISI este cel al doamnei britanice care exclamă indignată: dacă Dumnezeu ar fi vrut să existe mai multe limbi, nu ar fi scris Biblia în engleză! Păţania revistei Metalurgia International ar fi trebuit să relativizeze idolatria ISI, dar n-a făcut-o. Este drept, MI a fost un ISI autothton. Şi dacă într-o specialitate anume nu există reviste ISI sau sunt foarte puţine? Şi dacă revistele care contează într-un domeniu nu sunt ISI? Sau, horribile dictu, nu se află nici măcar într-una din bazele de date recunoscute? Pe un specialist autentic ar trebui să-l doară în pipotă. Dacă ISI e atât de provincială, încât să nu perceapă Europa în totalitatea ei, atunci ea nu există decât pentru aceia care confundă cercetarea cu întrecerea socialistă. Nu lipsa de ISI, ci fetişizarea ei este măsura provincialismului lumii academice autothone şi, nu în ultimul rând, al creatorilor formularelor de evaluare a „performanţei academice“.
După fetişul ISI a venit o altă găselniţă a unei ştiinţe pe cât de stupide pe atât de inutile, scientometria, şi anume indicele Hirsch al frecvenţei citării. Hirsch fiind fizician, a croit indicele după caracteristicile ştiinţei pe care o practică, dacă o mai practică. De la bun început indicele Hirsch  a fost contestat şi nu doar de cei din domeniile socio-umane, pentru care pur şi simplu nu se pretează. Oricine care a publicat ceva îşi poate verifica indicele Hirsch pe Google Scholars (de ce nu pe Publish or Perish? Pentru că este prea puţin lipsit de fiţe?) şi îşi va putea da seama că nici măcar nu-i mincinos, este pur şi simplu aberant. O simplă căutare pe internet adună mai multe citări – în literatura de specialitate! – decât reuşeşte infailibilul Google Scholars – pe ISI sau Scopus nu are rost, suntem prea mici pentru lumi atât de mari – care oricum nu ţine cont de cărţi care nu apar şi în format electronic. Să nu uităm: cărţile sunt vax. Fiţoasa ISI şi Hirsch cel greu de mulţumit nici măcar nu ştiu de existenţa lor. Indicele Hirsch nu spune absolut nimic despre calitatea publicaţiei: un articol poate fi citat şi ca model negativ. Ce indice Hirsch ar avea Hitler, nici nu îndrăznesc să-mi imaginez.

Chiar dacă acceptăm că „performanţa adacemică„ nu este o inepţie şi calcularea ei, departe de a fi o aberaţie greu de egalat, este ceva necesar şi util societăţii, în lumea academică românească orice evaluare va fi un ritual de umilire numai bun de a-i mulţumi pe ISI şi Hirsch ca şi pe membrii veselei trupe BD(SM). Ritualul de umilire poate fi identic cu cel de imobilizare academică, însă există şi de sine stătător. Căci nu techergheii şi troagherii sau, pentru a nu rămâne încremenită în proiectul provincial, hahalerele universitare sunt cei umiliţi de valurile de evaluări. Nu aceia vor ieşi umiliţi care au uitat că epoca fanariotă a trecut, că iobăgia a fost abolită la paşopt, iar Führerprinzip condamnat în ’45. Ei au resursele lor de a se salva. Şi nu vor suferi nici aceia care, într-adevăr, n-au mai publicat de pe vremea lui Pazvante, pentru că n-au mai scris nimic. 
Tomi Ungerer: Prohibition of torture
Umiliţi vor fi aceia care au 40 de ore pe săptămână, sunt plătiţi pentru jumătate, căci plata cu ora s-a metamorfozat în neplata cu ora, orele suplimentare fiind incluse în normă, şi spre sfârşitul semestrului ajung la Cardiologie. Umiliţi vor fi aceia care nu „produc“ publicaţii, ci fac cercetare propriu-zisă şi pentru care completarea formularelor înseamnă să-şi întrerupă munca. Şi când o reiau, atunci o întrerup din nou, căci apar alte formulare. Şi când reuşesc să continue, în sfârşit, cercetarea, atunci vine un al treilea rând de formulare. Şi din toate reiese un singur lucru: că nu au performanţă academică. Au publicat prea puţin – unde s-a mai pomenit să scrie un studiu pe an? -, n-au publicat unde trebuie – ce contează că este o publicaţie bine cotată printre specialişti, dacă nu-i ISI şi nici măcar nu este într-o bază de date „dintr-alea recunoscute“? – iar indicele Hirsch este sub genunchiul broaştei. Că se practică citarea în cerc, cea caritativă (tu mă citezi pe mine, eu te citez pe tine, îmi oblig asistentul să ne citeze pe amândoi, iar tu îţi obligi asistentul să facă la fel), că există devărate şcoli de citare – toate acestea par a fi necunoscute trupei BD(SM). Apoi, lipsa de participare la manifestări internaţionale – fă cerere, că oricum nu primeşti nimic – şi niciun proiect de cercetare coordonat. Adică, n-a făcut altceva decât să cerceteze, fără să producă prea mult, chiar dacă lucrările au o calitate ieşită din comun. N-are performanţă, n-are activitate destulă, nu citează nume grele decât dacă au ceva de spus în domeniu, nu este citat decât la câţiva ani după publicare, ce mai, un rateu academic!

Indiferent de intenţiile lor, inventatorii formularelor de evaluare nu pot fi percepuţi altfel decât o trupă BD(SM) care consolidează starea universităţilor româneşti, umilindu-i pe cei care sunt interesaţi de cercetare, de cunoaştere, de inovaţie. Poate că n-au vrut să experimenteze practici BDSM pe spinarea universitarilor, dar inevitabil evaluările sunt percepute ca expresii ale sadismului. Nu doar în condiţiile spaţiului mioritic, ci pretutindeni în lume. Pentru că a gândi cercetarea doar în termenii performanţei  este o perversiune.




Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii