Notă: Aceasta nu este varianta kinky a filmului despre
miliţienii cei viteji şi veseli, deşi există asemănări.
Este oficial: un grup de BDSM-işti şi fetişişti (costumul
de latex ascuns sub îmbrăcămintea office)
a vrut să convertească lumea universitară românească la religia celor doi
fetişi la care grupul se închină
(probabil de la fondarea religiei prin 2007): ISI cea fiţoasă şi Hirsch
cel greu de mulţumit. Cei doi fetişi – despre folosirea lor în practici
magico-sexuale către numitul grup de
adepţi BDSM se poate doar specula – au nevoie de sacrificii: neuroni distruşi,
scrâşnit din dinţi, înjurături groase, timp pierdut, căci fără practici BDSM de
imobilizare şi umilire, fetişii amintiţi, adică idolii, devin orbi şi surzi la
rugăciuni, mai mult, pot chiar să sucombe. Astfel, ISI şi Hirsch au nevoie
de adulatori necondiţionaţi, iar practicienii BDSM din mediul academic au
nevoie de fetişii amintiţi pentru a ieşi din meno- şi andropauza intelectuală
în care, pare-se, se zbat. Altfel, de ce ar inventa formulare care nu stârnesc
altceva decât ură, fantezii violente de tortură şi masacru, ştiind în acelaşi
timp că-i vor imobiliza şi umili pe cei inocenţi? Căci, nimic nu este mai dulce
pentru fetişii-idoli, decât lacrimile, sângele şi sudoarea inocenţilor, mai
ales dacă sunt tineri.
Activitatea misionară a grupului a fost însă suspendată
de viaţa universitară mioritică.
Grupul BDSM se simte frustrat, deoarece religia lor, cea
a performanţei academice cuantificate –
exprimată prin cei doi fetişi – a fost din nou ofilită de marii preoţi ai inerţiei
şi corupţiei universitare autohtone. Victimele lui ISI şi Hirsch sunt şi
victimele Mioriţei universitare care, spre deosebire de suratele ei, nu este
vegană.
Dar n-au avut apostolii lui ISI şi Hirsch intenţii
dintre cele bune? Nu este timpul să ieşim din mediocritatea sufocantă a vieţii
universitare autohtone prin concentrarea asupra calităţii? Nu a venit timpul
unei selecţii universitare eficiente, făcută după criterii obiective, fără
emoţii, ci doar pe baza unor criterii pretutindeni acceptate? Nu ar fi bine să
nu ne mai ascundem după degete şi să vedem cum stăm de fapt?
Trupa veselă şi vitează care a creat formularele de
autoevaluare s-a comportat şi încă se comportă ca şi când nu ar veni din lumea
universitară românească. Şi, ca şi când ISI
şi Hirsch (baza de date şi indicele
de citări) ar fi infailibile şi nu ar fi criticate dur în Occident, mitica
referinţă care justifică introducerea oricărei inepţii. ISI riscă să devină, cel puţin în mediul universitar românesc, un
Monsanto academic (Nu eşti ISI?
Atunci eşti ilegal, n-ai nici măcar dreptul să exişti). Un articol ISI – căci nu-i aşa, articolele
contează, cărţile sunt vax – până la urmă nu spune altceva decât că a fost
redactat cu mare probabilitate în engleză, căci orizontul cultural şi
lingvistic al fiţoasei ISI este cel
al doamnei britanice care exclamă indignată: dacă Dumnezeu ar fi vrut să existe
mai multe limbi, nu ar fi scris Biblia în engleză! Păţania revistei Metalurgia International ar fi trebuit să
relativizeze idolatria ISI, dar n-a
făcut-o. Este drept, MI a fost un ISI autothton. Şi dacă într-o
specialitate anume nu există reviste ISI
sau sunt foarte puţine? Şi dacă revistele care contează într-un domeniu nu sunt
ISI? Sau, horribile dictu, nu se
află nici măcar într-una din bazele de date recunoscute? Pe un specialist
autentic ar trebui să-l doară în pipotă. Dacă ISI e atât de provincială, încât să nu perceapă Europa în totalitatea
ei, atunci ea nu există decât pentru aceia care confundă cercetarea cu
întrecerea socialistă. Nu lipsa de ISI,
ci fetişizarea ei este măsura provincialismului lumii academice autothone şi,
nu în ultimul rând, al creatorilor formularelor de evaluare a „performanţei
academice“.
După fetişul ISI a venit o altă găselniţă a unei ştiinţe
pe cât de stupide pe atât de inutile, scientometria, şi anume indicele Hirsch al frecvenţei citării. Hirsch fiind fizician, a croit indicele
după caracteristicile ştiinţei pe care o practică, dacă o mai practică. De la
bun început indicele Hirsch a fost contestat şi nu doar de cei din
domeniile socio-umane, pentru care pur şi simplu nu se pretează. Oricine care a
publicat ceva îşi poate verifica indicele Hirsch pe Google Scholars (de ce nu
pe Publish or Perish? Pentru că este prea puţin lipsit de fiţe?) şi îşi va
putea da seama că nici măcar nu-i mincinos, este pur şi simplu aberant. O
simplă căutare pe internet adună mai multe citări – în literatura de
specialitate! – decât reuşeşte infailibilul Google Scholars – pe ISI sau Scopus nu are rost, suntem prea
mici pentru lumi atât de mari – care oricum nu ţine cont de cărţi care nu apar
şi în format electronic. Să nu uităm: cărţile sunt vax. Fiţoasa ISI şi Hirsch cel greu de mulţumit nici măcar nu ştiu de existenţa lor.
Indicele Hirsch nu spune absolut
nimic despre calitatea publicaţiei: un articol poate fi citat şi ca model
negativ. Ce indice Hirsch ar avea
Hitler, nici nu îndrăznesc să-mi imaginez.
Chiar dacă acceptăm că „performanţa adacemică„ nu este o
inepţie şi calcularea ei, departe de a fi o aberaţie greu de egalat, este ceva
necesar şi util societăţii, în lumea academică românească orice evaluare va fi
un ritual de umilire numai bun de a-i mulţumi pe ISI şi Hirsch ca şi pe membrii
veselei trupe BD(SM). Ritualul de umilire poate fi identic cu cel de
imobilizare academică, însă există şi de sine stătător. Căci nu techergheii şi
troagherii sau, pentru a nu rămâne încremenită în proiectul provincial,
hahalerele universitare sunt cei umiliţi de valurile de evaluări. Nu aceia vor
ieşi umiliţi care au uitat că epoca fanariotă a trecut, că iobăgia a fost
abolită la paşopt, iar Führerprinzip condamnat în ’45. Ei au resursele lor de a
se salva. Şi nu vor suferi nici aceia care, într-adevăr, n-au mai publicat de
pe vremea lui Pazvante, pentru că n-au mai scris nimic.
 |
| Tomi Ungerer: Prohibition of torture |
Umiliţi vor fi aceia care au 40 de ore pe săptămână, sunt
plătiţi pentru jumătate, căci plata cu ora s-a metamorfozat în neplata cu ora,
orele suplimentare fiind incluse în normă, şi spre sfârşitul semestrului ajung
la Cardiologie. Umiliţi vor fi aceia care nu „produc“ publicaţii, ci fac
cercetare propriu-zisă şi pentru care completarea formularelor înseamnă să-şi
întrerupă munca. Şi când o reiau, atunci o întrerup din nou, căci apar alte
formulare. Şi când reuşesc să continue, în sfârşit, cercetarea, atunci vine un
al treilea rând de formulare. Şi din toate reiese un singur lucru: că nu au
performanţă academică. Au publicat prea puţin – unde s-a mai pomenit să scrie
un studiu pe an? -, n-au publicat unde trebuie – ce contează că este o
publicaţie bine cotată printre specialişti, dacă nu-i ISI şi nici măcar nu este într-o bază de date „dintr-alea
recunoscute“? – iar indicele Hirsch
este sub genunchiul broaştei. Că se practică citarea în cerc, cea caritativă
(tu mă citezi pe mine, eu te citez pe tine, îmi oblig asistentul să ne citeze
pe amândoi, iar tu îţi obligi asistentul să facă la fel), că există devărate şcoli
de citare – toate acestea par a fi necunoscute trupei BD(SM). Apoi, lipsa de
participare la manifestări internaţionale – fă cerere, că oricum nu primeşti
nimic – şi niciun proiect de cercetare coordonat. Adică, n-a făcut altceva
decât să cerceteze, fără să producă prea mult, chiar dacă lucrările au o
calitate ieşită din comun. N-are performanţă, n-are activitate destulă, nu citează
nume grele decât dacă au ceva de spus în domeniu, nu este citat decât la câţiva
ani după publicare, ce mai, un rateu academic!
Indiferent de intenţiile lor, inventatorii formularelor
de evaluare nu pot fi percepuţi altfel decât o trupă BD(SM) care consolidează
starea universităţilor româneşti, umilindu-i pe cei care sunt interesaţi de
cercetare, de cunoaştere, de inovaţie. Poate că n-au vrut să experimenteze
practici BDSM pe spinarea universitarilor, dar inevitabil evaluările sunt
percepute ca expresii ale sadismului. Nu doar în condiţiile spaţiului mioritic,
ci pretutindeni în lume. Pentru că a gândi cercetarea doar în termenii
performanţei este o perversiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu