Treceți la conținutul principal

Arta uitării - Iovan Drehe


           
            Pe când era mai tânăr de felul său, Umberto Eco nu putea să nu participe la jocuri de societate. Și, fiindcă apucăturile filosofice nu erau lăsate acasă, tipul de activități distractive inventate împreună cu alții arătau cam așa:

„Odată, în glumă, împreună cu câțiva prieteni am inventat anunțuri pentru posturi profesorale în discipline nonexistente. Am împărțit aceste discipline în patru departamente: [1] adynata sau impossibilia, conținând științe care erau istoric imposibile, cum ar fi istoria roții în imperiile pre-columbiene, istoria picturii în Insula Paștelui, curse de cai aztece; [2] oxymoronica, conținând științe care erau auto-contradictorii sau analitic imposibile, cum ar fi studii urbane nomade, instituții ale devianței, logica binară a terțului inclus; [3] byzantinica, conținând științe complet inutile, cu ar fi potio-secționarea (en. potiosection) sau arta de a tăia supa; și [4] tetrapiloctomia, sau arta de a despica firul în patru, conținând științe de o subtilitate excesivă, cum ar fi microscopia indiscernabilelor. Una dintre cele mai interesante științe era ars oblivionalis (arta uitării), ca opusă artelor mnemotehnice. Trebuia să ne decidem dacă aceasta aparține de Departamentul Adynata sau de Departamentul Oxymoronica.”
(Umberto Eco & Marilyn Migiel, „An Ars Oblivionalis? Forget It!”, p. 254)        
   
            Există atâtea cazuri de lucruri citite, văzute, auzite sau simțite, care nu mai pot fi dez-citite, dez-văzute, dez-auzite sau des-mințite. De ce să nu poată fi ele trimise în uitare printr-un simplu artificiu? De ce să nu existe în biblioteca fiecăruia câte un volum din seria The Complete Idiot’s Guide Pour les Nuls dedicat artei uitării?

Lipsa de reversibilitate controlabilă este principalul factor care împiedică scrierea vreunui bestseller dedicat temei, omul fiind condamnat să nu poată controla procesul uitării. Au existat totuși încercări. În același text în care găsim povestea citată mai sus, Umberto Eco și Marilyn Migiel menționează că în tratatele medievale și renascentiste dedicate artei memoriei, atunci când cineva dorea să se elibereze de povara prea multor lucruri memorate trebuie să-și imagineze un om care aruncă imagini afară pe geam. Dar, așa cum subliniază și cei doi autori, acest lucru ajută nu la uitare propriu-zis, ci la aducerea aminte că trebuie să uităm. Ceea ce probabil a aflat către sfârșitul vieții și marele Kant:


„lucrurile nu mergeau bine acasă. Lampe începuse să profite de ‘slăbiciunile’ stăpânului său [Kant]. A devenit mai certăreț, obținând favoruri excesive, și-a neglijat munca, fiind adeseori beat și manifestând o anumit ‘brutalitate’. Wasianski a vorbit cu Lampe, iar acesta i-a promis să se îndrepte, dar a devenit și mai rău. În ianuarie 1802, Kant i-a relatat lui Wasianski: ‘Lampe m-a ofensat într-un mod atât de urât, încât mi-e rușine să spun’. Wasianski a avut grijă ca Lampe, servitorul lui Kant timp de 40 de ani, să fie demis din această funcție. A primit o pensie anuală cu condiția ca nici el și nici vreuna dintre rudele sale să nu-l mai deranjeze vreodată pe Kant. Kant a continuat să-l numească pe noul său servitor ‘Lampe’. Pentru a-și aminti să nu mai facă asta, el a scris în micul său carnețel de notițe: ‘Numele lui Lampe trebuie complet uitat acum’.”
(Manfred Kühn, Kant. O biografie, p. 354)

Dar cum nici Lampe și nici imaginea sa nu au fost defenestrați, deși poate ar fi meritat categoric acest lucru, putem înțelege de ce nici lui Kant nu i s-a stins din memorie amintirea sa. Nici alți filosofi nu par să fi reușit în această direcție, chiar dacă au încercat. În unele variante de interpretare, filosofia terapeutică a lui Wittgenstein avea ca scop să-i elibereze de prejudecăți pe cei care i se dedau. Cam ca în M.I.B. O atare nevoie de a scăpa de prejudecăți pare a deveni din ce în ce mai necesară odată cu înaintarea în vârstă. Dar nu de puține ori câte un bătrânel cu avânturi tinerești a fost contrat de vreun tinerel cu apucături bătrânești: „Ideile alea nu ți le mai scoate din cap nici dracu!”. Și nu doar idei. Puteau fi la fel de bine gusturi, apucături ș.a.m.d. Bineînțeles, acele căi naturale cum ar fi accidentele, beția sau drogurile poate nu ar fi tocmai de dorit, ele fiind totuși eficiente pentru inducerea uitării-de-sine (e.g. F. Nietzsche, Nașterea tragediei, p. 22).

Din păcate nu există vreun shift+delete în ale uitării, dar există totuși o modalitate de a rezolva problema, un fel de overwrite, dacă e să butonăm în metafore de acest fel. Putem să-i spunem, urmându-i pe U. Eco și M. Migiel (p. 260), super-impoziție. Acest lucru poate funcționa astfel: o amintire nouă se suprapune peste o amintire existentă, iar în timp o înlocuiește. În antichitate se spune că Timotheus din Milet (cca. 446 – 357 î.e.n.), muzician și poet, îi dezvăța pe învățăceii săi de vicii ale armoniei sonore deprinse împreună cu alți magiștri în ale zdrăngănitului la liră (Rable, Pantagrua și Gargantuel, cap. 23). Mai simplu explicat, dacă vrei să-i faci pe amatori să uite de un gen muzical de calitate inferioară, cum este de pildă muzica populară contemporană, le hrănești spiritul cu specialitățile și dichisul oferit de manele. Sau dacă vrei ca oamenii să uite de filmele cu Louis de Funès, le prezinți filme cu Sergiu Nicolaescu. Ceva în genul ăsta. Un fel de principiu cunoscut în popor: „Scapi de dracu, (numai dacă) dai de mă-sa.”.
            Și acum, la final, vă rugăm să dați clik pe această imagine și să priviți cu atenție:
          


1. Umberto Eco & Marilyn Migiel, „An Ars Oblivionalis? Forget It!”, PMLA, Vol. 103, No. 3 (May, 1988), pp. 254-261.
2. Manfred Kühn, Kant. O biografie, trad. Cornelia Eșianu și Delia Eșianu, Polirom, 2009.
3. Friedrich Nietzsche, „Nașterea tragediei” în F. Nietzsche, Opere Complete II, ed. Giorgio Colli și Mazzino Montinari, trad. Simion Dănilă, Editura Hestia, 1998.
4. François Rabelais, Gargantua și Pantagruel, trad. Alexandru Hodoș, Editura Art, 2009.




Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii