Treceți la conținutul principal

Gigi de la Cluj I

Gigi de la Cluj și nepotul său, în Telciu, încurajând în continuare dezvoltarea culturală a comunității (firește, pe segementul muzical)

Gigi de la Cluj a fost cel care a adus primul album cu BUG Mafia la Telciu, undeva prin '99. La sfârșit de săptămână sau în vacanțe îl așteptam să vină de la Cluj, cu rucsacul plin de casete cu La Familia, Paraziții și BUG Mafia, reviste porno ungurești, țigări Derby și mai ales cele mai noi vorbe pline de miez. Era un veritabil trend-setter, promotor al non-conformismului la o scară greu de imaginat pentru Valea lui Stan a acelor vremuri (fuma de față cu părinții la 16 ani și bea fără menajamente) și pasionat de construcția de colibe prin pădurile din preajma pășunilor pe unde pășteam vacile în acea perioadă glorioasă a biografiei mele. Dar ia să vă spun eu, pe îndelete, mai multe despre acest personaj care a adus o contribuție majoră la dezvoltarea vieții culturale a comunei Telciu, una dintre cele 4 comune fruntașe ale Văii Sălăuței, în debutul mileniului trei.
Lumea îl știa ca Gigi de la Cluj (a nu se confunda cu Gigi Spaimă, alt personaj notoriu al satului din acea vreme, despre care am încropit deja cîteva modeste mărturii) și, cu timpul, a devenit faimos pentru petrecerile organizate în casa moștenită de la bunica sa, petreceri care au zgândărit sever nivelul de moralitate al satului și care au marcat un pas decisiv pe calea decadenței de orice fel.
Primele mele contacte cu acest Gigi, mai mare cu doi ani decât mine, n-au fost neapărat cele mai plăcute. Pe vremea când încă cutreieram ulița prăfuită, în calitate de versiune locală a lui John Waine, Robin Hood sau Winnetou, Gigi întruchipa unul dintre pericolele majore pe care căutam să le evit cu orice preț, cunoscându-i apetitul crescut pentru tras șuturi în fund și palme după cap. Cu fratele meu mai mare și mult mai apreciat pe o rază de 3-4 km în preajma casei părintești, Gigi era în relații amicale, fapt care a contribuit treptat la o schimbare de atitudine. Nu-mi mai amintesc cum am ajuns la o schimbare profundă a raporturilor, dar țin minte că la temelia longevivei noastre prietenii șade o colibă construită într-o vară (era Schimbarea la Față) în pădurea ce împrejmuia o parte a imașului în care duceam zilnic vacile. Fiind crescut de bunica lui, fostă asistentă medicală, văduvă a unui poet de răsunet județean și extrem de preocupată de cele sufletești și bisericești, Gigi, aveam să constat cu timpul, era un băiat extrem de sensibil și de generos, în pofida imaginii de dur crescut printre betoanele încinse și pline de flegme ale Mănășturului.

Vreo doi-trei ani prietenia noastră s-a dezvoltat pe trei mari direcții: construit de colibe și cuiburi prin pădurile pe lângă care pășteam vacile, strategii și acțiuni temerare de explorare a lumii de dincolo de Valea lui Stan (de exemplu, mersul pe jos pe calea ferată până în Coșbuc sau Tranzbordare, fără știrea părinților, desigur) și discuții prelungite despre proiectele mele literare și gazetărești. Gigi nu era pasionat de literatură sau lectură, deși casa în care-și petrecea vacanțele găzduia o bibliotecă generoasă și manuscrisele bunicului său. Era însă veșnic interesat de proiectele mele literare și, mai ales când ne întindeam la o poveste într-o pauză de cules hribi, la umbra ravănă a pădurii, venea cu sugestii și comentarii ample legate de planurile mele scriitoricești.  El a fost cel care, în perioada în care din stiloul meu răsăreau numai povești cu indieni și pirați, mi-a făcut sugestia să scriu o povestire despre Ica Brici, o tânără femeie săracă cu duhul, prinsă în vârtejul alcoolismului și al traiului cu diverși bărbați. După ani de zile aveam să apreciez ideea lui care atunci îmi mirosea a fundătură lipsită de perspectiva unei proze mărețe care în toamnă să țină cu sufletul la gură pe cei cîțiva colegi și dascăli care lecturau compunerile mele de peste vară.
Dar verile treceau și noi creșteam văzând cu ochii, iar colibele și expedițiile temerare nu mai reușeau să ne hrănească pofta de cunoaștere, așa că Gigi, racordat din plin la avalanșa de noutăți și bunătăți specifică traiului într-o mare urbe precum Clujul, a început să colonizeze cultural Telciu. La început a fost hip-hop-ul care ne-a otrăvit mințiile și ne-a făcut să regretăm că ne-am născut între dealuri și nu între blocuri. Fredonam de zor din Puya, Uzzy și alți rapsozi ai cartierelor bucureștene, învățând o geografie urbană și coduri comportamentale pe care oricât ne străduiam să le implantăm pe meleagurile noastre, tot nu reușeam să depășim starea de frustrare și complexul de născuți în afara lumii adevărate.
Din gașca încropită în acele vremuri, cu Gigi pe post de punte majoră de legătură cu civilizația, singurul care putea fredona apăsat și fără jenă versurile „după blocurile gri” era Nicu M., care locuia într-unul din cele două blocuri cu două etaje din centrul satului. Și avea grijă să ne reamintească destul de des această crudă realitate, mai ales că de la o vreme preluase ștafeta în materie de culturalizare a tineretului telcean din gașca noastră și din apartamentele vecine, odată cu cumpărarea unei combine cu CD player de către tatăl său, recent întors din … Germania sau Austria. Tot Nicu M. era cel care găzduia petrecerile noastre de Crăciun și Paște, în casa bunicii sale de pe Telcișor. Avea stație și boxe destul de performante. Avea casete cu 3rei Sud Est, Genius, TShort și chiar muzică străină, ce răsunau la un volum rezonabil chiar și peste ora permisă de bunicii săi. Avea posibilitățile necesare pentru implementarea și completarea programului de culturalizare și socializare propus de Gigi. Și asta a făcut multă vreme.
Vântul schimbării a bătut pentru prima oară prin 2000, când la petrecerea de Crăciun am insistat să se pună o piesă care-mi terfelea mințile, pur și simplu, de pe o casetă primită de la Gigi. Piesa se chema ”Supărarea” și era cantata de Adi de la Vâlcea. Au fost primele tensiuni majore în interiorul găștii noastre, extrem de atașată de valorile muzicii de calitate, marca Atomic Tv, și aveau să fie aplanate abia în vara următoare când  cei de la L.A. aveau să lanseze turbatul lor hit ”Ochii Tăi” și când Nicu M. avea să achiziționeze de pe litoral primul album al lui Costi Ioniță cu Vali Vijelie, album pe care mi l-a împrumutat și mie, și care, în lipsa unui casetofon, avea să ducă la descărcarea bateriei Daciei tatălui meu (și la tensiuni firești) în câteva rânduri. Noi sound-uri și noi mesaje își croiau drum spre încă împăduritele meleaguri ale Telciului. Petrecerile noastre nu mai aveau să fie niciodată la fel, iar discoteca satului, către care am început să ne îndreptăm cu venerație și emoție pașii începând cu primul an de liceu, avea să încorporeze lent noile tendințe muzicale, contrabalansând treptat dominația Prodigy, Scooter și Dj Aligator.

 Dar despre cum și-a umplut tolba cu casete cu manele Gigi, și cum a ajuns să repudieze hip-hop-ul,  promovând noi direcții muzicale pe plaiurile telcene, o să aflați în episodul următor. Tot atunci o să aflați despre cum se împăcau audițiile din Him, Direcția 5 și Linkin Park, cu hiturile lui Guță, Adrian Copilul Minune, Animal X și Paraziții, cum literatura și partidele de poker pe mărunțiș făceau casă bună și cum biblioteca moștenită de Gigi a trecut prin vertijul emancipării unei primei generații post-metal și muzică populară din Telciu.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii