”Tăceau ca căcatul în iarbă” sau ce face frica (de șomaj) din om

Ce faci cînd la locul tău de muncă aterizează directorul județean al companiei de stat la care lucrezi, secondat de liderul de sindicat județean, pentru a-ți solicita să lucrezi peste program și sîmbăta, fără plăți suplimentare, pentru a acoperi deficitul de personal? Auziți aici o poveste cu zmei de la județ, sindicaliști cu izmene strîmte și angajați terorizați de spectrul disponibilizărilor, bazată pe mărturia despre o astfel de experiență a unui factor poștal dintr-o comună ardeleană.

De ani de zile se tot vorbește de restructurarea Poștei Române în vederea privatizării acesteia. S-au făcut reduceri succesive de personal în vremea lui Boc și mai recent, în guvernarea Ponta, coborîndu-se în ultimii 5 ani de la peste 35. 000 de angajați la o cifră de aproximativ 27. 000. Reducerile de personal și restructurările tot sunt considerate necesare, ”pentru a rezista pe piață”. Pînă în 2008 aflată pe profit, Poșta a fost scurt-circuitată de o serie de investiții în infrastructură, achiziții și a creșterii numărului de personal cu cheltuielile aferente. La nivel de investiții menționez  gaura de 5 milioane de euro produsă de afacerea cu montarea de POS-uri pentru plăți, în oficii poștale. Contract cîștigat de o firmă cu un singur angajat; contractul pentru servicii de pază și protecție la un tarif umflat de 40 de ori sau contractul de aproximativ 10  milioane de euro cu Blue Air, pentru plata unor zboruri nedesfășurate. (vezi mai multe aici) Asta în timp ce oficiile poștale, mai ales cele din mediul rural, sunt de multe ori într-o stare deplorabilă, cu investiții în renovări făcute doar pe hîrtie, iar pe teren sunt tot mai puțini poștași.

În comuna în care lucrează de aproape 30 de ani erau după revoluție 5 factori poștali pe teren. Asta în condițiile în care, oricîte scrisori și-ar fi expediat oamenii în acele vremuri și oricîte ziare erau de livrat abonaților, volumul de muncă era mai mic comparativ cu ceea ce se petrece azi. Pensiilor, alocațiilor și șomajelor se alătură lunar o cantitate imensă de facturi din cele mai diverse, care trebuie livrate într-un timp rezonabil. Demisia unui coleg de muncă, decis s-o taie pînă în Irlanda, pentru altfel de munci, a făcut ca munca de teren să cadă în cîrca a ... 2 factori poștali. Asta în condițiile în care vorbim de un oficiu poștal ce acoperă o comună întinsă peste 200 km pătrați și cu o populație de peste 5. 000 de locuitori. Refuzîndu-li-se de la centru un înlocuitor, angajații poștei s-au trezit că descalecă în sălașul lor, șefu' de la județ, secondat de liderul județean al sindicatului, pentru a-i lămuri cum stă treaba. Nu era prima oară cînd șefii pogorau din turnurile administrative de la județ, unde își storc creierii pentru a eficientiza agia peste care au fost numiți, pentru a lămuri tensiunile din sînul unor oficii poștale, generate de regulă de incapacitatea personalului de a procesa un volum atît de mare de muncă. De data asta rezolvarea, după capul mai-marilor, era simplă. Sectorul demisionarului era preluat de ceilalți doi, iar la întrebarea cu ce să se deplaseze la peste 15 km distanță, unde ar fi trebuit să-i poarte corespondența aferentă acelui sector, li s-a răspuns simplu și cît se poate de eco-friendly: ”Pe jos!”. Au urmat apoi sfaturile părintești de a lucra un pic mai mult, că sunt nemulțumiri că oamenii-și primesc cu întîrziere corespondența, iar cireașa de pe tort a venit prin recomandarea de a lucra cîteva ore și sîmbăta. Fără plată. 
Țandăra i-a sărit poștașului în cauză în momentul în care a întrebat că cine-i dă lui semnătură și ștampilă ca asumare a răspunderii pentru ceea ce i s-ar putea întîmpla dacă lucrează în afara programului prevăzut în contract. ”Cine plătește gaura dacă mie-mi dă unul una-n cap și-mi fură geanta? Îmi dați hîrtie scriscă?”. ”Păi nu se poate așa ceva”, a mormăit șeful, după care imediat a intrat în schemă liderul de sindicat, împăciuitor și înțelepțit de lunga-i experiență, povestindu-i cum el și colegii lui, poștași pe undeva pe lîngă urbea reședință de județ, fac acest sacrificiu de multă vreme, ”ca să fie bine” și n-au avut necazuri. Poștașul în cauză a refuzat, i-a luat puțin în focuri pentru lipsa de investiții în clădirea în care-și au ei sediul și care ”arată mai rău ca un grajd. Nu s-a mai văruit din 90, WC-ul e același, într-un hal fără de hal. Pînă și-n grajdul unde-mi țin vacile sunt condiții mai bune că dau cu var măcar o dată la 2 ani, dacă nu pot în fiecare an. Și voi veniți să ne spuneți că nu sunt bani, că nu puteți angaja alt poștaș cînd în clădirile de la județ abia-ncapi pe holuri de angajați mai noi sau mai vechi care plimbă hîrtii și cafele. Toți care v-ați părîndat prin diferite funcții v-ați adus oameni, gagici și tot felul de hîrțogari și pe teren sunt tot mai puțini oameni, mulți aproape de pensionare ca mine, puși să lucre de-i ia dracu'. Să vă fie rușine! De la mine să știți că nu mișc nici un deget după ora patru (16:00)  s-au sîmbăta. Găsi-ți-vă prostul”. În timpul ăsta, după cum mărturisește cel intervievat, colegii de birou ”tăceau ca căcatul în iarbă”, spre-a-i spune apoi, după ce liderii s-au extras mormăind din ”grajdul” poștașilor, ”bine că le-ai zis-o!”

Nu era prima oară cînd avea o astfel de confruntare cu cei veniți de la centru, iar la ședințele sindicatului nu mai participa de ani de zile, după ce a constatat că e totalmente controlat de cei din administrație și că nimeni nu mișcă-n front de teamă să nu-și piardă postul. Ăsta e și răspunsul la întrebarea de ce nu sunt proteste sau greve. Oamenilor le e frică să se plîngă, să se opună, pentru că disponibilizările recente le-au băgat groaza-n cioante și le e frică să nu fie pe listele viitoarelor disponibilizări. Mulți știu de netrebniciile făcute, de achizițiile supra-evaluate și de investițiile decontate dar care n-au mai ajuns în oficiile lor. Salariile sunt mizerabile dar vin, iar pentru mulți nu prea există altă alternativă decît s-o șteargă peste hotare. Dar nici acolo nu-i ușor și nimeni nu-și lasă cu inima ușoară gospodăria și familia, pentru a-și lua lumea-n cap. Această frică și vorbe șoptite, nemulțumiri și vaiete legate de oboseală am auzit și de la alți angajați și angajate. Lumea cîrtește, zvonurile circulă. Vor fuziona oficiile, poștașii vor fi nevoiți să acopere un sector tot mai mare, să desfășoare un volum mai mare de muncă și teama de a fi disponibilizat plutește-n aer. Ce să mai aibă pretenții la măriri salariale sau plata orelor suplimentare, executate pe propria piele?

Și în încheiere, o întrebare. Oare cîți poștași pot fi văzuți muncind după ora 16:00 sau în week-end, presați să-și îndeplinească sarcinile tot mai încărcate și riscînd ca în caz de jaf sau accident să restituie sumele pierdute  și să fie demiși pentru ”neglijență-n serviciu”? Cîți dintre aceștia sunt presați de sus, inclusiv de la sindicaliștii care ar trebui să denunțe astfel de abuzuri și să se bată pentru drepturile lor, așa cum arată mărturia prezentată și cum confirmă discuțiile ”off the record” cu alți poștași terorizați de spectrul șomajului?