ELECTRIC CASTLE 2015 confirmă RUDIMENTAL, SIGMA, FLIGHT FACILITES, ELLEN ALLIEN, JAMES ZABIELA și chiar mai mult de atât

   

 Ca și cunoscător al meleagurilor bonțidene și al primelor două ediții ale festivalului Electic Castle, cînd văd pregătirile pentru ediția din acest an, îmi vin în minte iute două întrebări:

1. Unde Doamne or încăpea atîta amar de oameni?

2. Încă nu v-ați luat bilet? 

    După nume sonore precum Fatboy Slim, Nouvelle Vague, Parov Stellar Band, The Cats Empire etc., organizatorii au mai anunțat cîteva nume grele care vor face din această ediție un veritabil tur de forță al muzicii contemporane, cu o largă acoperire a genurilor și sub-genurilor. Dar să n-o mai lungim noi cu vorbăria și să lăsăm vocea organizatorilor să vorbească prin intermediul comunicatului de presă pe care-l redăm în rîndurile următoare. Despre cum s-a văzut de la Ligă ediția de anul trecut a festivalului, o să aflați în curînd, într-un material extins.

     CLUJ NAPOCA – 30 ianuarie 2014:  RUDIMENTAL, așa cum îi știm cu toții din prezențele lor la marile festivaluri din lume, vor umple, la propriu, scena Electric Castle 2015. Festivalul confirmă oficial, astăzi, o nouă premieră pentru România, în ediția ce se va derula între 25-28 iunie a.c., la Castelul Banffy aflat lângă Cluj-Napoca.

     RUDIMENTAL LIVE, la Electric Castle înseamnă 11 artiști (MC, trompetă, clape, percuționiști, toboșar, chitariști, DJ, backing vocals), o combinație de muzicieni ce au creat stilul unic al proiectului, mereu în căutarea unor noi zone de experimentat. Tocmai dorința de a se autoexclude din orice clasificare, deși criticii n-au avut încotro și i-au denumit „o întâlnire a drum&bass cu muzica soul”, au făcut din Rudimental o trupă iubită de foarte mulți oameni cu gusturi muzicale foarte diferite. Succesul lor a fost unul rapid în Marea Britanie, de unde provine nucleul proiectului (producătorii Piers Aggett, Kesi Dryden, Amir Amor și Leon Rolle).”Feel the Love” le-a deschis calea în clasamente și spre cele mai importante festivaluri din Europa. Acestea sunt scenele pe care membrii grupului le preferă fiindcă sunt cele care le permit să prezinte proiectul în întreaga sa creativitate. “Waiting all Night”, “Free”, “Powerless”, niciunul din hit-urile Rudimental nu va lipsi din show-ul de la castel, iar trupa promite și materiale noi.

    Pe Boiler Stage, îi vom vedea și pe cei de la SIGMA – mai exact producătorii britanici Cameron Edwards și Joseph Lenzie. Cei doi au păstrat Sigma ca pe un hobby pe durata facultății când s-au hotărât să facă din proiect job-ul lor de fiecare zi. În așteptarea BritAwards, unde au două nominalizări pentru cel mai mare hit al lor, “Nobody to Love”, cei doi se află, în prezent,la filmări în Austria pentru un video la cel mai recent single al lor, “Higher”.

Eu și PORCUL - Patricia Ioana Șuleap

Luni dimineața, ora 9, telefonul sună! Aud, buimacă de somn, o voce care mai mult exclama scurt si categoric, decât întreabă: Sâmbătă veniți la porc la Beclean!? Răspund iute: Da! Da! și cu acest scurt schimb de replici soarta îmi era pecetluită. Cum puteam refuza invitația tatălui logodnicului meu, care îmi propunea o asemenea călduroasă primire în familie.

Răsăritul soarelui pe 13 decembrie 2014 ne-a prins pe drumul dintre Cluj si Beclean, cu haine de schimb, prăjituri meșterite toată dupa amiaza de vineri, căci nu se cade să mergi cu mâna goală, emoții și entuziasm. Prin satele prin care trecem, cam la doua trei case distanță, oamenii își etalau mândrii porcii în fața porților, care fie erau pârjoliți, fie spălați, fie tranșați. Părea că Ignatul s-a mutat pe 13, era sfârșit de săptămână și trebuia profitat de această pauză pentru a aduna familia și pregăti bucatele pentru Crăciunul ce iute sta să vină.

Strângeri de mână, priviri călduroase și indicații. Porcul, personajul principal, cu nume simplu Costel, a fost arvonit înca de la începutul lunii noiembrie de la niște cunoștiințe din Reteag. În acest mod era garantată: buna creștere a acestuia, cu mălai si cartofi, prin urmare o carne fragedă, numai bună de pus pe frigare. Personajele secundare, umane de data aceasta, eram cei care urma să ajutăm la trasformarea lui Costel din porc în carne, fiecare având rolul său bine stabilit la cafeaua de dimineață. Și așa a început! La ora 8, tata socru, R. logodnicul meu și vărul său au mers în Reteag să facă cunoștiință cu bine îngrășatul Costel, în timp ce eu cu mătușa Uca am rămas să pregătim lighene, oale, găleți, usturoiul, ceapă și toate cele trebuincioase. Ni s-a spus că e mai bine să rămânem la Beclean întrucât dacă porcul simte mila, moare mai greu, deci fără femei prin preajmă.

În apoximativ o oră s-au întors, însoțiți de Costel ce trona mândru în portbagaj, cu cele 170 de kilograme ale sale, măsurate pe cântar. Ni se spune că a murit ușor, fiind tăiat la gât de cel care l-a crescut pentru că se pricepe. Preț de câteva minute, am rămas doar eu și Costel, și fără să știu de ce mi-am amintit de copilăria mea, de Băța[1] Gheorghe ce venea numai sa giunghie porcul, drept în inimă, căci moșu meu nu vroia nici în ruptul capului să-l omoare pentru că l-a crescut. Niciodată nu mi s-a părut sacrificarea vreunui animal în gospodărie un act de cruzime, atât timp cât nu îl chinui și îl ajuți să moară ușor. În casa copilăriei mele din Lisaura, județul Suceava se tăiau miei primăvara, găini și alte păsări pe tot parcursul anului și de Crăciun câte trei-patru porci și câte o oaie, care se împarțeau celor trei copii, și moșu spunea că dacă le îngrijești cum trebuie și dacă le oferi o moarte bună ele ajung în raiul animalelor.

Zornăitul cuțitelor în oalele de tablă, m-au adus înapoi la Beclean. Urma să plecăm în Șintereag, un sat situat la aproximativ zece kilometri, la o cunoștință pentru a definitiva Operațiunea Costel.

George Maior sau visele umede ale Întâiului Păzitor al Țării

     George Maior sau Gigi, cum foarte probabil îl strigau colegii de generație cu care bătea ștaierul pe ulițele Becleanului în fragedă pruncie, este un tînăr extrem de ambițios, prematur îmbătrînit în rele. La prima vedere, pentru o persoană născută într-o urbe semi-rurală, ajuns destul de repede în băncile Parlamentului și mai apoi ridicat la rangul de Întâi Păzitor al Țării, acest Gigi poate lăsa impresia unui tînăr dotat cu un IQ peste medie, recompensat pentru truda și seriozitatea lui, în baza a ceea ce în limbaj naiv se cheamă meritocrație. Ba mai mult, prin sobrietatea lui apăsată, înghesuită în spatele unei perechi de ochelari (semn al pasiunii pentru lectură) și a unei constante frizuri de băiat ascultător, la care se adaugă cîteva prefețe atent scrobite la niște best-seller-uri marca RAO, tînărul Gigi din nordicul Beclean, poate lăsa impresia unei intelectualiste rebranduiri a servicilor secrete autohtone semn al unui bun-gust europenist. Însă, la o privire bine chibzuită asupra biografiei acestui Gigi recent, putem lesne dibui materialul strîmb din care a fost cîrpită povestea de succes a unui parvenit mediocru, setos de putere, a cărui calitate majoră este cea de a fi odrasla cui trebuie. Pentru că Gigi este în primul rînd născut, nu făcut și de o ființă cu tatăl care este nimeni altul decît Liviu Maior, fost profesor universitar în Cluj și București, ministru al Educației în guvernul Vodcăroiu, ambasador în Canada și, cel mai important, mare grangur al Securității comuniste și post-comuniste.

     Ascensiunea lui Gigi este datorată, în primul rînd, dorinței de perpetuare și a luptei pentru influență a unei puternice specii de dinozauri din structurile dure de represiune ale defunctului regim și are o strînsă legătură cu tot ce a însemnat afaceri cu statul, privatizări contra-productive și punere pe butuci a firavei economii autohtone în ultimii 25 de ani. Un exemplu clar al metodei de lucru și al legăturii unor astfel de personaje cu tot ce a însemnat corupție de calibru internațional și subminare a economiei de stat găsiți în cazul afacerii Roșia Montană. (aici) Dar nu despre gheșefturile ale acestui Gigi cu mari afaceriști și personaje veritabile ale high class-ului interlop, este această intervenție, ci despre faptul că în ultima vreme răbdarea lui șchioapătă vizibil și nervii lui s-au slobozit din chingini, zgîlțîind puternic precarul eșafodaj democratic al țării pe care o păzește. Gigi Maior vrea să întărească paza țării și vrea să pună ordine în haosul democratic, pentru a pava calea spre o democrație cît mai neo-liberală și cît mai potrivită viziunii unui totalitarism soft, cu parfum occidental. Cadrul democratic și constituțional nu-i mai încape ambițiile și patronii care au investit în charisma lui și-au cam pierdut din răbdare și vor concretețe. Respingerea succesivă a proiectelor de lege de tip Big Brother i-au scos mințile din țîțîni și l-au făcut mai slobod în grai, așa că eroul nostru a intrat în arena publică spre a da berbecește cu capul și spre a mîrîi la cei care i-au gîdilat pornirile totalitare. A trecut la amenințări de bătăuș îngrijit costumat și a început să se ia la harță cu ce-i care-i spun nu doar că e tîmpit ci și periculos în habotnicia lui securistică. Bruma de societate civilă critică și activă îl irită și vrea să-i pună lanț și s-o-nvețe să latre de după gard. Așa că a venit ceasul ca acest Gigișor cu ego hiper-gonflat să-și pună în cui sacoul de gardian al democrației controlate și să re-viziteze Becleanul natal în calitate de pensionar pre-matur  și să-și canalizeze energiile de paznic spre afaceri domestice. Chiar și pe fonduri europene.

    Prin urmare, Liga Oamenilor de Cultură Bonțideni, zgîndărită de bătăiosul beclenar propune pichetarea sediului SRI și cere demiterea degrabă a directorului acestuia.

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

sursa: http://politeia.org.ro/

     Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită privilegiilor sale, este de înţeles ca pentru cercetările privind Transilvania şi cu precădere pentru istoriografia săsească acest sistem de privilegii sau, folosind un termen modern, autonomia să devină unul din subiectele cele mai importante de cercetare. 

            Începuturile sistemului privilegiilor săseşti

Pe baza documentelor istorice, se poate stabili că primii colonişti au venit în Ardeal în timpul lui Géza al II-lea (1141-1162). Din documentele păstrate, se poate deduce că primele privilegii au fost acordate tot de acest rege. Chiar dacă cea mai mare parte a "oaspeţilor regali"au venit de pe teritoriul Imperiului German, printre ei se aflau şi flamanzi, valoni şi chiar italieni. Fapt este că, coloniştii n-au sosit într-un singur grup unitar, nici dintr-un singur teritoriu, şi nici în acelaşi timp, dar s-au constituit într-un grup etnic în Transilvania. Un proces asemănător l-a cunoscut şi limba vorbită de ei, o limbă care s-a structurat de asemenea în timp. Primul act privitor la "oaspeţii regali"aşezaţi în Ardeal datează din 1168. Potrivit lui, regele Béla al III-lea (1162-1196) primea de la "oaspeţii regelui" din teritoriul "de dincolo de păduri" un venit anual de 15 000 de mărci. Primul teritoriu mai mare populat de colonişti a fost provincia Sibiului. Documentul care menţionează acest teritoriu datează din 1192-1196. Conform acestuia, pentru colonişti a fost întemeiată prepozitura Sibiului subordonată nemijlocit arhiepiscopiei de Strigoniu, ca unitate a administraţiei ecleziastice ale cărei subdiviziuni au fost decanatele de Sibiu, Nocrich şi Cincu. În documentul care delimitează acest teritoriu, coloniştii sunt numiţi „Flandrenses, în timp ce, în 1191, este menţionată Ecclesia Theutonicorum Ultrasilvanorum. Denumirea de „saşi” (Saxones) dată coloniştilor este atestată documentar doar în 1206, când regele Andrei al II-lea (1205-1235) a conferit privilegii "primilor oaspeţi regali" (primi hospites regni) din Cricău (Krakau), Ighiu (Krapundorf) şi Romos (Rumes) şi le-a asigurat un statut juridic propriu. Deoarece în cancelaria regală s-a încetăţenit denumirea de sas, germanii din Ardeal au fost denumiţi în mod unitar saşi.
      O importanţă fundamentală în crearea autonomiei săseşti a avut-o Diploma andreană din 1224, Andreanum, numită de istoriografia săsească şi hrisovul de aur (Goldener Freibrief). Libertăţile asigurate prin acest act se referă la provincia Sibiului şi i-au unit juridic pe saşii aşezaţi aici. Astfel, privilegiile acordate acestei provincii şi locuitorilor acesteia au devenit punctul de plecare al unităţii juridice săseşti pe ceea ce, mai târziu, se va numi Pământul Crăiesc (Fundus Regius, Königsboden) şi vor duce la o evoluţie care a asigurat timp de 800 de ani supravieţuirea poporului săsesc.

Moshe Idel și Bin Laden

„Bin Laden de pildă, este un om religios, are o structură religioasă. Dar ce face el nu a existat niciodată. Eu nu spun acum că acesta nu e Islam. Nici că este. Ci că Islamul, cu Bin Laden şi alţii ca el, s-a schimbat. Nu a fost aşa înainte, dar acum este, pentru că musulmanii cred asta. Devine Islam, ne place ori nu ne place. Grupurile islamice de asasini, de la care ne-a rămas chiar termenul în mai multe limbi, nu existau în tot Islamul. Dar dacă toţi musulmanii au să înceapă să creadă că acesta trebuie să fie Islamul modern, nu putem face nimic. Nu putem spune că textele islamice sunt texte raţionale, că sunt moderate, chiar paşnice. E adevărat, sunt texte raţionale, dar acum cine le cunoaşte? Nimeni. Aşadar, cred că revenirea religiei, de pildă în formele pe care le numim fundamentaliste, este un fenomen complex, care răspunde în felul său la o mulţime de probleme create de secularism, de capitalismul global şi de alte elemente istorice eterogene, care împing religia în tot felul de direcţii, mai bune sau mai rele” 

(Moshe Idel)

Masacrul și hienele lui

 

autor: Khalid Albaih (http://www.aljazeera.com/indepth/opinion/2015/01/paris-charlie-hebdo-cartoons-att-20151810528121783.html)

    Nici nu s-au răcit bine cadavrele celor uciși în masacrul din redacția publicației Charlie Hebdo că dorința de a înmulți cadavrele prin vărsarea sîngelui altora este pe buzele multora. Evident, nu într-o manieră explicită, asta dacă nu considerăm ideea de a expulza în bloc anumite populații (probabil pe modelul armenilor expulzați din Turcia începutului de secol 20, dornică de omogenitate) tot o formă de masacru. Brusc Islamul și preocuparea pentru libertatea de expresie ca drept fundamental au devenit preocupări de căpătîi pentru mulți semeni, iar Europa s-a transformat într-o cetate asediată și luată-n furci de noi hoarde de barbari. Graba în a condamna crima este absolut legitimă și trebuie făcută în termeni cît mai categorici, însă redarea faptelor și concluziile trase sunt adesea menite să aducă nu înțelegerea faptelor și soluționarea pașnică a unei grave crize, ci combustibil unor ruguri ce ard mocnit alimentînd o sălbatică spirală a violenței.

     Pe de o parte, editorialiști de larg consum, precum Cristian Tudor Popescu, învinovățesc victimele recurgînd la o judecată de tipul „ea și-a cerut-o. Purta mini”, insistînd asupra caricaturilor blasfemice publicate în Charles Hebdo, ca motiv principal al groteștilor evenimente. Multe din caricaturile incriminate îmi par de prost gust și de un umor grosolan, speculînd clișee și niște ținte facile, fie că e vorba de musulmani, creștini etc., dar de aici pînă la a justifica limitarea dreptului de expresie a unor artiști sau jurnaliști sau la a justifica, fie și parțial, o astfel de ripostă barbară, îmi pare că denotă o lipsă profundă de luciditate.  Crima nu poate fi scuzată și violența, indiferent cine o exercită, nu reprezintă o soluție acceptabilă.

Mitul Violenței Religioase

William T. Cavanaugh, The Myth of Religious Violence. Secular Ideology and the Roots of Modern Conflict, Oxford University Press, 2009, 285p.

        Recentele atacuri asupra redacției publicației Charlie Hebdo, soldate cu uciderea a 12 persoane, printre care și doi polițiști, au stîrnit nu numai un val legitim de indignare și revoltă, ci și o aprigă dezlănțuire a islamofobiei. Violența nu poate fi scuzată în vreun fel, indiferent cine o exercită, dar maniera în care sunt prezentate evenimentele duce la o adîncire pe spirala violenței, datorită simplificărilor și a omisiunilor. Doar un detaliu relevant: dacă în cazul atacatorilor a fost stabilită relativ repede identitatea lor și apartenența la islam, despre unul dintre polițiștii uciși, Ahmed Merabe (mulțam Claudiu Gaiu pentru informație), nu s-au spus prea multe. Probabil și pentru că nu se potrivește prea bine cu puternicul val islamofob ce suflă în pînzele celor setoși de cruciade în versiuni post-moderne. În acest context am considerat cît se poate de potrivită prezentarea unei variante expandate a recenziei unei cărți a cărei lectură se impune ca fiind tot mai necesară în vederea păstrării unei brume de luciditate. Voilà!

Wililiam T. Cavanaugh, profesor de teologie la DePaul University în Chicago, ne propune o carte curajoasă şi provocatoare care, în nota unor predecesori precum Michel Foucault, Edward Said sau Reinhardt Koselleck, clatină eşafodajul „înţelepciunii convenţionale” occidentale şi a consensului în privinţa unei chestiuni delicate precum legătura dintre religie şi violenţă. Critica sa deconstructivistă vizează, în primul rând, conceptele şi terminologia folosite în discursul unor specialişti redutabili. Analiza unor concepte precum „religie” sau „secular” este completată de o abordare „empirică”, în sensul reevaluării momentului fondator al mitului violenţei religioase – războaiele religioase premoderne – şi analizare modului în care mitul a fost şi este folosit în societatea occidentală.

Cartea este structurată pe patru capitole, în ordinea următoare: Anatomia Mitului, capitol în care analizează structura mitului şi ideile centrale prin abordarea critică a nouă lucrări majore. Inventarea Religiei, capitol în care urmăreşte modul în care conceptul de religie a fost construit în epoca modernă şi în care face o critică a celor două mari paradigme prezente în studierea fenomenului religios: substanţialismul şi funcţionalismul. Capitolul al treilea, „Crearea mitului războaielor religioase” presupune o revizitare a momentului considerat fondator pentru modernitatea occidentală şi pentru mitul violenţei religioase, conflictele ce au însoţit Reforma religioasă, reliefând faptul că acestea nu pot fi reduse la o cauză de ordin religios. Ultimul capitol, „Utilizări ale mitului” trece în revistă momentele majore, contextele diferite şi mai ales scopurile în care acest mit şi-a dovedit cu prisosinţă eficienţa.

Universitatea ca centru al criticii în România

”What we have witnessed in our own time is the death of universities as centres of critique. Since Margaret Thatcher, the role of academia has been to service the status quo, not challenge it in the name of justice, tradition, imagination, human welfare, the free play of the mind or alternative visions of the future”, scria Terry Eagleton într-un editorial din The Guardian, cu referire la mediul academic britanic.

Imediat gîndul mi-a sărit la ograda noastră academică și-am încercat să descopăr momentul în care s-a petrecut colapsul pomenit mai sus, însă am tras repejor concluzia că la noi universitățile nu prea au funcționat ca centre ale criticii. S-a trăit într-un concubinaj cît se poate de explicit cu toate regimurile politice, producîndu-se „cunoaștere” care să legitimeze și să dea gir științific unor aberații dintre cele mai diverse (cel mai la îndemînă este exemplul protocronismului) și ștaif academic unor personaje de-a dreptul caricaturale (academicieni ca Lenuța și conducători de doctorate precum ministrul Gabriel Oprea). Cazurile de universitari critici și/sau cu poziții contrare ideologiei dominante au fost umbrite atît de densitatea oportuniștilor cît mai ales de soliditatea diferitelor rețele de sprijin și promovare, care aveau și au un cuvînd greu în privința selecției și care au rămas, în forme diferite, anexate puterii politice, indiferent de chip și conținut. Ascensiunea în mainstream-ul academic a intelectualilor critici și ne-aliniați direcțiilor „corecte” a fost și este cît se poate de lentă și de greoaie. Pentru cei curioși să descopere mai multe despre mecanismele de selecție și promovare a elitei intelectuale pe aceste meleaguri, recomand scrierile istoricului clujean Lucian Năstasă-Kovacs (Intelectualii și promovarea socială, Cluj, 2003; Itinerarii spre lumea savantă, Cluj, 2006 și Suveranii Universităților românești, Cluj, 2007).

         Un exemplu paradigmatic de universitar abil care se pliază zgomotos pe ideologia dominantă este Alexandru C. Cuza, recompensat în 1936 cu un loc de titular în Academia Română. Acesta, după cum a formulat Leon Volovici, „ilustrează perfect cazul intelectualului mediocru, cu un mod rudimentar de argumentare, care face carieră științifică și politică remarcabilă exclusiv datorită promovării unui program de combatere a «pericolului evreiesc»”. Regimul comunist a reciclat și împăiat cît s-a putut din greii vremurilor pe care le prohodea și a completat vitrina cu fețe noi, „selectînd” din cetele de intelectuali ce se zgîiau la ușa eșafodajului academic. Găsiți mai multe despre intelectuali și putere în acele vremuri în excelenta lucrare a lui Mihai Dinu Gheorghiu, Intelectualii în câmpul puterii (Iași, 2007) Spiritul critic manifestîndu-se în universități sub atentă îndrumare și supraveghere, lăsa loc pentru două variante: