sâmbătă, 19 iulie 2014

Scopul scuză mijloacele și educația corectă a adulților - Norbert Coman



Monumentul soldaţilor căzuţi în primul război mondial din Rădăuţi


     “Trecem mai departe la analiza câtorva afirmaţii din partea a doua a cărţii, afirmaţii care au generat dezbateri pro şi contra în ultima vreme. Domnul Lucian Boia apreciază intrarea României în război în vara anului 1916 drept «o mare imprudenţă», acuzându-l pe Ionel Brătianu că «a aruncat ţara într-un neînchipuit dezastru» (pp. 67-68). Fireşte, recunoaştem că, în baza unor cercetări de istorie militară, armata română nu a fost pregătită să facă faţă unui front atât de vast. Desigur, nu este o  noutate afirmaţia că armata română nu era dotată în 1916 conform cerinţelor unui război modern. Dar, mă întreb, care dintre ţările beligerante în prima conflagraţie mondială a fost cu adevărat pregătită pentru a face faţă tuturor provocărilor militare, economice, demografice, sociale aduse de cei patru ani şi jumătate de război. Există o singură ţară care a avut la îndemână de la începutul declanşării conflictului soluţii facile şi rapide pentru tot ce a însemnat experienţa războiului total, în tranşee, dar şi pe frontul intern? Poate că distinsul coleg bucureştean ne oferă un exemplu de asemenea stat, care era pe deplin pregătit pentru Marele Război!
        La sfârşitul capitolului patru, autorul trece în revistă scenariile ce ar mai fi putut fi luate în calcul de regele Ferdinand şi de premierul Ionel Brătianu, alături de intrarea, în 1916, în război de partea Antantei, respectiv opţiunea de alăturare a României de partea Puterilor Centrale ori soluţia neutralităţii până la sfârşit. Această din urmă variantă se pare că i-ar fi convenit profesorului Lucian Boia, deoarece «România s-ar fi prezentat la sfârşitul conflictului mondial cu o armată intactă şi ar fi avut la îndemână toate mijloacele pentru a înfăptui unirea tuturor provinciilor româneşti. Într-un fel, privind în perspectiva istoriei, ar fi fost poate rezolvarea cea mai avantajoasă. Ar fi scutit ţara de cumplitele pierderi pricinuite de război, materiale şi mai ales umane» (p. 84). Autorul nu ne luminează însă, în scenariul respectiv, cum o Românie care şi-ar fi păstrat neutralitatea la sfârşitul războiului ar fi putut, cu o armată intactă, să-şi dubleze teritoriul şi populaţia?! Serbia, bunăoară, care a luptat alături de Antantă cât i-a stat în putinţă, ar fi obţinut definitiv în 1918, şi mai ales la conferinţa păcii ce ar fi urmat, tot Banatul până la Mureş, teritoriu pe care, de altfel, l-a şi ocupat în toamna-iarna anului 1918/1919. De aceea, cred că, dacă România nu ar fi intrat în luptă în vara anului 1916, sud-vestul ţării noastre de azi – respectiv Banatul cu judeţele Timiş şi Caraş Severin – ar fi fost al Serbiei! Mai mult, vestul Crişanei şi al Maramureşului, din Sătmar până-n Arad (inclusiv oraşele Carei, Oradea, Salonta, Chişineu-Criş şi Arad, cu tot cu hinterlandul lor) i-ar fi rămas Ungariei dacă Ionel Brătianu şi România nu s-ar fi alăturat Antantei în 1916! Care dintre fostele imperii sau state succesorale vecine ar fi fost de acord ca România mică să alipească, fără să fi tras un foc de armă între 1914-1918, atâtea teritorii care s-au unit totuşi democratic cu Vechiul Regat în anul 1918? Dacă îl includem pe dacă de câteva ori într-o ecuaţie explicativă, am putea ajunge probabil, teoretic, la soluţia dragă domnului Boia. Altminteri, interogaţia Domniei Sale despre „câţi oameni merită să moară fie şi pentru împlinirea unui ideal naţional?” şi afirmaţia că «ironia istoriei stă în aceea că l-ar fi dobândit, poate, şi gratis», referindu-se la teritoriile din fosta Austro-Ungarie unite cu România în noiembrie-decembrie 1918, nu sunt decât speculaţii cliometrice, or istoria contrafactuală nu ajută nici la progresul istoriografiei şi nici la educaţia corectă a adulţilor! Să ne amintim cu toţii, inclusiv istoricul Lucian Boia, că tocmai aceste teritorii pentru care România, nepregătită militar, a intrat în război în vara anului 1916, au rămas, sper, pentru vecie în componenţa statului român (excepţie fãcând jumătate din Bucovina răpită arbitrar în 1940 de Uniunea Sovietică)! Şi mai cred că nu este etic corect să punem, azi, în balanţă cliometrică sutele de mii de victime căzute pentru împlinirea idealului naţional în 1918 cu un scenariu ipotetic, de laborator, fiindcă o atare antiteză poate induce percepţii greşite în rândul cetăţenilor României prezente, atât de dezbinaţi de orgolii regionaliste şi politicianiste!” [Ioan Bolovan, “Despre Primul Război Mondial, Unirea din 1918 şi corectitudinea istorică”, în Cultura: http://revistacultura.ro/nou/2014/07/despre-primul-razboi-mondial-unirea-din-1918-si-corectitudinea-istorica/ accesat în 19. 07. 2014.]

          Domnul istoric Ioan Bolovan ne transmite, destul de transparent, ideea: «scopul scuză mijloacele»; deci morții au servit unui interes mai mare, birocratic, ideii de națiune (“pofta ce-am poftit”). Asemenea jertfă este, oarecum, “sfântă”. Dacă aș fi medic aș spune că viața unui om este mai presus unei idei (oricât de “sfântă” ar fi ea!), dar nu sunt. În orice caz, nu cred că moartea unui om este sfântă!
         Într-adevăr, neintervenția militară a României în 1916 s-ar fi soldat, posibil, cu “lipsa la gestiune” a unor terirorii în momentul “reîntregirii” (bineînțeles că nu există o reîntregire, deoarece nu a existat o Românie Mare înainte). Astfel intrarea în război a adus un plus de “valoare” României postbelice, teritorii de care, precis, suntem nespus de mândri, ca români. Nu? Pierderile umane sunt doar o simplă statistică, că așa e cu demografia ca “știință exactă”. O adevărată lecție de pragmatism și machiavelism. Până la urmă nu nobilitatea scopului contează, ci câștigul (deci poți să-ți înjunghi pe la spate fostul aliat – Austro-Ungaria; 1883 –, dacă ai de câștigat niște teritorii).
         Deci sacrificiul a meritat, ce contează “câteva” suflete care au mers la Domnu', când, după Păcile de la Paris, România a primit Banatul și Partium. Deci naționalismul scuză o crimă, scuză trimiterea la moarte a semenilor pentru o idee! Frumoasă lecție de istorie! Bineînțeles, istoria contrafactuală nu ajută “la educaţia corectă a adulţilor”! Educația “corectă” trebuie să fie una naționalistă și una care să se supună Instituției (birocrațiilor). Și bineînțeles, Instituția ȘTIE ce este corect și ce nu!
     Hegel spunea că naționalismul este un interes privat: “Spiritul corporatist, care ia naștere din egala îndreptățire a sferelor particulare, se transformă în același timp în spiritul statului, întrucât statul oferă mijlocul menținerii scopurilor particulare. Acesta este secretul patriotismului cetățenilor, în sensul că ei consideră statul drept substanța lor, întrucât el menține sferele lor particulare cu drepturile, autoritatea și prosperitatea lor. În spiritul corporatist, întrucât el cuprinde în mod nemijlocit înrădăcinarea particularului în general, se află deci izvorul acelei adâncimi și forțe de care dispune statul în starea de spirit a cetățenilor.” [G.W.F. Hegel în Karl Marx, “Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului” în Karl Marx, Friedrich Engels, “Opere”, vol. 1, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1957, p. 269.] Deci și interesul privat al domnului Ioan Bolovan se cuvine a fi impus ca interes general, că așa e birocratic și “corect”.
       Fiind un fost student al dânsului, se pare că am fost “needucat” corect. Mijloacele pot să deturneze scopul, să transforme o utopie (un vis) în distopie (un coșmar). Asta este o lecție învățată autodidact.


P.S. Nu am citit cartea lui Lucian Boia, nefiind un cirac al dânsului, și nici nu am chef să o rumeg. În orice caz, lunga apologie a trimiterilor, făcută de domnul Ioan Bolovan, îmi arată o dorință de recunoaștere a autorității dânsului ca istoric, autorizat și serios. Și naționalismul este o chestiune serioasă.

vineri, 18 iulie 2014

Beat-uri noi, năravuri vechi, sau la ce ne-ar mai putea folosi folclorul azi



Acum două săptămâni a apărut în Dilema un articol semnat de Alexandru Brătianu și intitulat Folclor 2.0. Pornind de la propria experiență cu folclorul muzical (sau mai degrabă ceea ce era denumit ca fiind folclor muzical), autorul face, cu o binevenită detașare, afirmații care, cu toate că ar trebui să fie astăzi de domeniul evidenței, reprezintă încă pentru mulți un atentat la „ființa neamului”: muzica așa-zis populară, promovată de către regimul comunist, nu a fost decât o instrumentalizare ideologică a muzicilor tărănești, un surogat al unei tradiții iremediabil pierdute destinat consumului de masă a omului nou. Însă trebuie adăugat că sistemul totalitar instalat în România după cel de-al doilea război mondial nu a fost câtuși de puțin original în acțiunea sa de deturnare ideologică a muzicii tradiționale, ci poate doar mai sistematic. Folclorul, fie el muzical sau de altă natură, a fost, încă de la „descoperirea” sa în secolul XIX, manipulat astfel încât să servească intereselor națiunii. Odată cu apariția tehnicii de înregistrare a muzicii pe diverse suporturi audio, toată această afacere a fost dusă la un nivel superior, un nivel în care înregistrările aranjamentelor realizate în perioada interbelică de către Hary Brauner pentru cântecele Mariei Tănase au putut pătrunde într-un segment mult mai larg al societății decât o făceau înainte scrierile învățaților. 

Peste acest gen muzical, rezultat în urma a ceea ce autorul numește pe bună dreptate inginerie socială, se succede un alt experiment muzical bizar, și anume etno-pop-ul anilor ’90, un produs de sinteză între rețetele de succes ale divertismentului comunist și cerințele pieței muzicale capitaliste. Deși autorul este destul de depreciativ cu acest nou gen al industriei muzicale românești, trebuie totuși remarcat că acesta, alături de manele, dance sau hip-hop, era printre puținele opțiuni muzicale aflate la dispoziția unor largi pături sociale care, în acei ani tulburi, aveau nevoie de o muzică care să-i ajute să-și reconfigureze o identitate greu pusă la încercare de deceniile post-decembriste. Fiecare dintre genurile mai sus menționate au avut propriul lor rol în melodrama așa-zisei tranziții, iar etno-pop-ul a reprezentat aici o veritabilă sinteză între „tradiție” și „modernitate”, între năravul comunist și libertatea capitalistă, numai bună pe post de aclimatizare treptată cu minunățiile lumii noi.

Revenind la articolul discutat, articol care, în partea sa finală, ajunge la unele inițiative muzicale recente, fie autentic-revivaliste (Trei Parale), fie de crossover între folclor și hip-hop (Subcarpați) sau între manele/muzică de restaurant și electro (Steaua de Mare). Văzând, pe bună dreptate, în toate aceste proiecte o reacție împotriva „folclorului de stat”, autorul detaliază puțin întreaga concepție muzicală a celor de la Subcarpați și încheie întrebându-se dacă acest gen de abordări pot să-și păstreze un echilibru între diferitele ingrediente ce le compun mesajul artistic, sau vor derapa, într-o formă sau alta, spre extrema dreaptă, xenofobie și intoleranță.

Motivul pentru care am vrut să scriu aceste rânduri a fost de a da un răspuns la întrebarea pe care articolul Folclor 2.0 o lansează în final și pe care m-am străduit să o reproduc aici cât mai fidel. Nu cred că trupe cu un mesaj și cu o abordare stilistică de tipul celor de la Subcarpați vor putea avea un traseu lipsit de pericole, coerent și care – mai ales! – să confere folclorului atenția/statutul pe care îl merită. Verdictul meu are la bază două motivații: asemenea trupe, cu o atitudine critică față de societatea actuală, ratează adevărata țintă a atacurilor sale și, în același timp, își alege și cele mai nepotrivite arme.

Acum să detaliem. Nu sunt o noutate trupele de hip-hop cu un mesaj critic la adresa societății contemporane (de fapt, asta ar trebui să fie și rațiunea lor de-a fi, iar dacă nu toate trupele se supun acestui comandament originar, asta nu aduce decât deservicii genului). Însă această critică este exercitată de pe diferite poziții: de la radicalii anti-capitaliști, la o critică aparent neutră, unde înclinațiile ideologice ies mai puțin în evidență, până la luări de poziție declarat naționaliste, ortodoxiste și chiar neo-protestante (ultimele două cu siguranță cele mai amuzante). Dacă privim puțin mai detașat întreg acest tablou, putem observa că sub umbrela acestui gen muzical se adună, în mai mică sau mai mare măsură, întreg spectrul de reacții politice posibilie la situația lumii contemporane.    

În ceea ce privește folclorul, acesta a constituit dintotdeauna o importantă resursă pentru o retorică naționalistă care, prin idei precum tradiția sau autenticul, a favorizat delimitările, stereotipurile esențialiste sau tendințele autarhice. Recursul la folclor, la cultura acelor comunități autentice, așa cum le numește Lévi-Strauss, adică cele în care comunicarea între indivizi are loc i-mediat, este de fapt concomitent cu dizolvarea acestor societăți tradiționale și poate fi interpretat ca o formă de reacție la diverse presiuni venite din exterior. Tot forme ale unei astfel de reacții sunt și diferitele tipuri de discursuri politice, sectele religioase milenariste sau anumite genuri muzicale. De cele mai multe ori însă religia, politica, folclorul și muzica se regăsesc amestecate în diverse cocktail-uri ideologice, unul dintre ele fiind și cel al trupei Subcarpați. Toate aceste patru forme de critică la adresa societății contemporane par a avea, uneori, ținte diferite, însă toate se confruntă de fapt, chiar dacă o știu sau nu, cu același adversar: o societate a mărfii și a spectacolului, o societate în care lucrurile sunt judecate doar după profitul pe care îl pot genera. Fie că este vorba de un predicator carismatic care, analizând viciile lumii în care trăim, anunță iminentul sfârșit al acesteia, fie că asistăm la o revenire îngrijorătoare a naționalismelor politice, fie că dăm tot mai des de muzicieni și formații cu mesaj anti-sistem, toate aceste manifestări nu sunt decât reacții la capitalismul global contemporan. Însă, de cele mai multe ori, actanții implicați în astfel de reacții critice nu sunt conștinenți de problema reală cu care se confruntă, astfel că asistăm la apariția unor soluții neadecvate, unele din ele de-a dreptul comice, altele, dimpotrivă, periculoase. Sunt, bineînțeles și excepții de la această înțelegere deficitară (în special din zona politicii și a muzicilor contestatare), dar acestea sunt relativ puține, iar trupe precum Subcarpați nu se numără printre ele.

Mesajul unor astfel de trupe (nu mă refer aici numai la Subcarpați, ci îi iau mai degrabă drept reprezentanți ai unei direcții artistico-ideologice mai largi) intenționează să răspundă problemelor politice și sociale actuale printr-o delimitare cât mai strictă între noi și ceilalți, punând preblemele societății noastre pe seama adoptării unor modele socio-culturale de import, nepotrivite spațiului autohton sau, mai rău, viciate de la bun început. Pentru a răspunde adecvat acestor modele străine, asemenea artiști (sau ideologi) recurg la tradiție, un termen a cărui construcție a coincis cu dispariția treptată a ceea ce putea fi numit tradițional în comunitățile rurale românești. Astfel, ei opun influenței nefaste a celuilalt vigoarea și puritatea autohtonă, răspund „contrafăcutului” de proveniență străină cu „autenticul” produs în propria ogradă. Tocmai aceasta este secvența în care folclorul își joacă marele său rol. Termen ce nu mai are de ceva vreme corespondent în lumea reală și care, pentru a-i desluși configurația intimă, ești nevoit să recurgi la muzee, cărți, culegeri, arhive, înregistrări de teren – asta pentru că folclorul nu mai poate exista în lumea contemporană decât în spații de conservare special amenajate, un fel de rezervații destinate amerindienilor – folclorul, în forma asta inertă, este decontextualizat, aranjat cam din topor, și aruncat în luptă pe post de armă letală împotriva degenerării cauzate din exterior.

Oricât de bine intenționați ar fi și oricât de mare ar fi nevoia de critică la adresa societății contemporane, proiecte muzicale de genul Subcarpați nu vor putea fi eficiente atâta timp cât atenția lor se concentrează asupra diferențelor dintre noi și ceilalți și nu asupra neajunsurilor sistemului socio-politic care generează problemele cu care lumea întreagă – atât noi cât și ceilalți! – se confruntă. Deși unele din aspectele problematice sunt just sesizate, soluția propusă pare a fi de cele mai multe ori retragerea în lumea idealizată a satului, un sat abstract, simbol al unei mitice vârste de aur a națiunii, sub a cărui oblăduire suntem feriți de relele lumii exterioare. Una din atribuțiile artei este aceea de a pune mereu lumea sub semnul întrebării, de a ne zdruncina permanent confortul nostru mental, de a ne provoca, stârni, sau chiar îngrozi, iar diverse trupe din zona rock, reggae sau hip-hop (dacă ar fi să ne rezumăm doar la sfera muzicii pop) și-au însușit într-o formă sau alta această cerință. Dar singura modalitate de a o îndeplini este, cel puțin în ziua de azi, de a denunța degradarea condiției umane produsă de capitalismul global, problemă valabilă la nivel mondial și nu destinată doar mult încercaților români. Însă tentativa de a răspunde acestei cerințe prin recursul la o entitate inertă precum tradiția, abuzată în fel și chip de-a lungul vremii, nu numai că nu are șanse de succes, dar poate duce chiar și la rezultate mai puțin îmbucurătoare. Revenind în final la cazul particular al celor de la Subcarpați, demersul lor, considerat de unii revigorant, nu face altceva decât să prelungească până în contemporaneitate un model de instrumentalizare ideologică a muzicii tradiționale, model inițiat de pașoptiști și perfecționat mai apoi de către comuniști, total inadecvat provocărilor zilelor noastre.


Pe th.c. îl puteți citi și pe jazz de-a dreptu'

joi, 17 iulie 2014

Eine Konferenz im ländlichen Raum oder Wie Telciu für zwei Tage lang ein kleines Arkadien wurde - Edit Szegedi

Die Tagungen von Telciu erlebten 2013 die zweite Auflage, während dieses Jahr die dritte veranstaltet wird. Ohne die Zukunft dieser Veranstaltung prophezeien zu können, zeigen drei Auflagen, dass, insoweit die unberechenbaren Variablen der einheimischen Wirklichkeit, wie die ungewisse Zukunft der Doktoranden (die, egal wie gut und innovativ ihre Dissertationen auch seien, ihre Ausbildung nicht anwenden können, so dass auf sie eine Zeit der finanziellen und sozialen Not wartet), nicht dazwischentreten, die Tagungen von Telciu eine Konstante des Kulturlebens – und warum nicht? – auch ein Modell für neue Formen der wissenschaftlichen Veranstaltungen werden könnte, ohne die lähmende Steifheit des akademischen Milieus. Genau diese Kombination von entspannter Atmosphäre, freiwillig angenommener Disziplin und hohem intellektuellen Anspruch, die die Tagungen von Telciu kennzeichnen, macht die Effizienz der Tagungen von Telciu möglich. In einer Gesellschaft, in der Anzug und Krawatte die unfehlbare Garantie der „Ernsthaftigkeit“, eigentlich der institutionellen und intellektuellen Trägheit, gepaart mit Unterwürfigkeit und Mutlosigkeit sind, bringen diese Art von „alternativen“ Treffen frischen Wind in eine Welt, die von der Jagd nach Punkten, ISI und anderen Instrumenten der intellektuellen Demütigung erstickt wird. Im Unterschied zu den „grossangelegten“ Veranstaltungen, wo es keine Zeit gibt, weder für die Präsentationen noch für die Diskussionen, sind die Tagungen von Telciu der lebende Beweis dafür, dass ein Restaurant-Saal durchaus der Ort tiefgehender intellektueller Auseinandersetzungen sein kann, so wie das die Aula Magna niemals sein wird. Deshalb wäre es schade, wenn diese Tagungen bei der dritten Auflage blieben.

O conferinţă în mediul rural sau cum a devenit Telciu pentru două zile o mică Arcadie - Edit Szegedi

Conferinţele de la Telciu au ajuns în 2013 la cea de-a doua ediţie, iar anul acesta va fi organizată cea de-a treia. Fără a putea profeţi viitorul acestei manifestări, trei ediţii arată că, dacă nu intervin variabilele incalculabile ale realităţii autohtone, cum ar fi viitorul incert al doctoranzilor (care, indiferent cât de bună sau chiar inovatoare ar fi teza lor, nu-şi vor putea fructifica pregătirea, aşteptându-i o perioadă de precariat financiar şi social), atunci Conferinţele de la Telciu ar putea deveni o constantă în viaţa culturală şi – de ce nu? – chiar şi un model de noi forme de manifestări ştiinţifice, lipsite de scrobeala paralizantă a mediului academic. Exact combinaţia de atmosferă destinsă, disciplină asumată şi exigenţa intelectuală care caracterizează conferinţele telcene le fac eficiente. Într-o societate în care costumul şi cravata sunt garanţia infailibilă a „seriozităţii”, de fapt a inerţiei instituţionale şi intelectuale, combinată cu supuşenia şi lipsa de curaj, asemenea întâlniri „alternative” sunt o gură de oxigen într-o lume sufocantă, în goană după puncte, ISI şi alte unelte de umilire intelectuală. Spre deosebire de „manifestările de mare anvergură”, unde nu este timp nici de prezentare, nici de discuţii, conferinţele telcene sunt dovada vie că o sală de restaurant poate fi locul unor dezbateri intelectuale serioase, aşa cum Aula Magna nu va fi niciodată. De aceea ar fi păcat, dacă aceste conferinţe s-ar opri la ediţia a treia.

miercuri, 9 iulie 2014

Conferințele de Vară de la Telciu, a III-a ediție




Inaugurând lucrările primei ediții a ”Conferințelor de Vară de la Telciu”, în vara lui 2012, profesorul și istoricul clujean Toader Nicoară saluta inițiativa și lansa o întrebare cât se poate de legitimă în contextul în care în societatea autohtonă prea puține lucruri bune durează. Întrebarea suna cam așa: câți vor fi la a doua sau a treia strigare sub umbrela acestui proiect cultural alternativ?
La cum au decurs lucrurile până acum putem spune că acest eveniment nu doar că rezistă, ci crește frumos și lasă urme. Cu două ediții la activ, cu două volume de comunicări editate (al doilea încă în lucru) și cu o a treia ediție intrată în faza finală a pregătirilor, ”Conferințele de Vară de la Telciu” se profilează ca un eveniment cultural academic tot mai vizibil și, în primul rând, aparte. Proiectul demarat în urmă cu trei ani se dorea o alternativă decentă și fezabilă la manifestările științifice produse în mediul universitar autohton, cantonate de multe ori în autosuficiență, superficialitate și ”bățoșare academică” (ca să folosim formula faimoasă utilizată de un îndrăgit profesor clujean). După impresiile și reacțiile participanților la edițiile de până acum, se poate spune că s-a împlinit, într-o bună măsură, acest deziderat. Dar nu e cazul să ne întindem la umbra unei ”glorii” precoce.
Ediția din acest an are ca tematică ”viața religioasă” și poartă titlul: Religie-Cultură-Societate. Perspective interdisciplinare asupra vieții religioase. Am propus un titlu generos, larg pentru a permite abordări cât mai variate și pentru a reuși să reunim comunicări diverse din largul spectru al științelor sociale și umaniste. Ceea ce s-a reușit în mare măsură, după cum se poate observa prin consultarea programului atașat acestui material. Pe parcursul a două zile comuna Telciu va găzdui o serie de comunicări susținute în limbile română, engleză și franceză de către  cercetători și universitari din țară și străinătate, în spiritul dialogului interdisciplinar, intercultural și intergenerațional care a caracterizat și edițiile precedente. Mai mult, fiind vorba de o ediție despre viața religioasă, o nouă dimensiune se alătură acestei ediții: dialogul inter-religios și inter-confesional, prin prezența unor universitari din Egipt și Indonezia. Este vorba de domnii: Ali Abdelhafiz Moursi, vice-decan al Facultății de  Arte din cadrul Universității Assiut din Egipt și Laode Ida, sociolog al Universității din Jakarta și vice-președinte al Camerei Regiunilor din Indonezia. Un alt invitat de marcă al acestei ediții este profesorul Alfredo Canavero de la Universitatea din Milano (Italia), bun cunoscător al mediului academic și științific din România. De la Universitatea din Pécs (Ungaria) ni se alătură în acest an doamna Tünde Komáromi, iar  de la Universitatea din Lodz (Polonia) vine tânăra cercetătoare Karolina Mirys-Kijo. Alături de cei menționați vor mai conferenția universitari și cercetători din Cluj, Iași, Alba Iulia și Constanța, unii dintre aceștia fiind la a doua descindere în Telciu, fapt ce probează reușita edițiilor precedente.

Comentarii

Translate this blog