Treceți la conținutul principal

Găinării istorico-jurnalistice sau Cum se face o ştire de umplutură.





Într-o emisiune realizată în urmă cu aproximativ 23-25 de ani de către jurnaliştii Marius Tucă şi CTP, cei doi, tulburaţi de adânci idealuri şi norme patriotice, şi-au încleştat colţii în gâtul unui istoric clujean care îndrăznise „să-i bage în Istorie” pe cei doi şi încă vreo câţiva jurnalişti de seamă. Mai precis, în manualul de istorie alternativ. Că-i băgase în, era una, dar cum îi băgase? Pe marele Cristoiu îl făcuse ctitor al presei de scandal din România, adică a acelei prese ce se chinuie să transforme violuri, crime, bârfe şi chiloţi în ştiri. Despre restul, în contextul descrierii puberei jurnalistici româneşti „de după evenimente” (după cum se formula într-un roman cu îngeri şi moldoveni) îmbătrânită în rele, manualul pomenea şi despre deprinderi şi fapte ruşinoase precum provocarea unor scandaluri, dezinformări şi partizanate politice sub pulpana unei atitudini apolitice. Dar alta e problema pe care mă strădui să o dezbat în rândurile următoare: dacă aceşti destoinici specialişti în vorbe, termeni şi fapte, erau revoltaţi de faptul că presa e „băgată în Istorie”, eu, ca membru al tagmei incriminate, a istoricilor, le întorc reproşul, la aproape 30 de ani distanţă: de ce cotrobăie presa prin ghena istoriei?  Adică?

Observ de ceva vreme un fenomen interesant în presa românească de primă mână. Atunci când fundurile s-au cam văzut, când încleştările politice lâncezesc, când economia gâfâie fără să mai spună nimic, iar caloriferele se răcesc, marile ziare făcătoare de adevăr trimit iscoade în mlaştinile trecutului istoric, nu pentru a surprinde vreun voievod neîmbrăcinat, sau pentru a căuta dinţii unui paşă implicat în privatizarea de la Călugăreni. Aceştia scurmă pofticioşi după seminţe de scandal, adulmecă „bucata” născătoare de patimi şi rating. Au prins reţeta. Anumite subiecte cu iz istoric permit brodarea unor mici texte dospind de aluzii şi interpretări simpliste care generează în subsolul articolului, adică la comentarii, cantităţi uriaşe de ură, prostie, frustrare şi pseudo-defulări hormonale. Cu cât cantitatea de deşeuri verbale şi umorale e mai mare, cu atât mai lesne materialul se profilează drept unul care şi-a atins obiectivul. Având minime cunoştinţe de istorie din manualul unic, folosind Wikipedia ca veritabilă biblie, carte ce cuprinde întreaga înţelepciune umană, şi cunoscând în linii mari obsesiile ce bântuie imaginarul colectiv al „maselor populare”, jurnaliştii din această categorie periferică inventează ştiri. Fie pornesc de la o chestiune contemporană, în general ceva ce se întâmplă prin maghiarime (vreo comemorare, vreo petiţie, vreun discurs politic) sau are legătură cu maghiarimea, fie scormonesc după ceva – vreun masacru, nedreptate etc. – comis împotriva românilor, cu secole în urmă. Accidental, se mai strecoară şi câte vreun material ce pomeneşte de vreo boacănă, poznă, săvârşite de înaintaşii noştrii. Sub pretextul popularizării unor chestiuni istorice, adesea presa contribuie într-un mod semnificativ la întărirea inculturii istorice în rândul multor cititori. Pentru că prezentarea deformată, tendenţioasă sau simplistă a unor chestiuni delicate din trecutul istoric nu contribuie în niciun fel nici la clarificarea/nuanţarea acestora, nici la detensionarea, dezamorsarea potenţialului „exploziv” sedimentat în timp prin diferitele interpretări ideologizante. Nu face decât să adape clişeele încolţite în anii de cultivare a vigilenţei şi a spiritului revanşard faţă de duşmanii seculari ce continuă să lucreze, pe toate căile posibile, pentru dezbinarea, subjugarea şi ...
Problema nu constă în abordarea acestui tip de subiecte, ci în maniera de tratare a acestora. În cazul celor mai multe astfel de materiale se poate desluşi cu uşurinţă prejudecata de la care s-a pornit şi precaritatea cunoştinţelor istorice şi culturale în general, ale autorului. Aşadar, reînnoiesc întrebarea adresată patriarhilor presei autohtone postmoderne: ce iese din aceste găinării istorico-jurnalistice?
Ofer câteva link-uri spre exemplificare, cu specificarea că nu este neapărat necesar să parcurgeţi integral materialele, pentru a vă face o idee despre conţinut şi mai ales despre tendinţe. În majoritatea cazurilor titlurile inflamante sunt ca un fel de goarnă ce anunţă distorsionările şi autogolurile ce vor urma.
Sau, dacă se păstrează tonul "echilibrat" de redare a unor afirmare, se strecoară cu grijă fotografii pline de mesaj, chiar dacă nu au legătură cu conţinutul textului.
Exemplele pot fi multiplicate.
Nu întâmplător am adus discuţia la firul ierbii, pentru că cea de-a doua chestiune ne plasează direct în galerie, fie ea pe stadion, pe stradă sau în redacţiile presei sportive. Când unii ayatolahi din forurile diriguitoare ale sportului cu balonul rotunjit au declarat în legătură cu acei suporteri cauzatori de conflicte şi tensiuni că ar fi drogaţi, o bună parte din titularii presei sportive a intrat rapid prin alunecare punându-i cu botul pe ghete. Totuşi, acei ayatolahi aveau şi ei bruma lor de dreptate: acei suporteri erau electrizaţi de narcotice şi energizante, însă nu de cele comune. Dealarii erau şi sunt prin redacţii şi injectează „prostimea” cu materiale stupefiante. Luaţi de exemplu articolele ce au acompaniat derby-ul Steaua – CFR Cluj şi vedeţi maniera în care unii cronicari sportivi au înţeles să prefaţeze meciul. Nu reiau aici toată discuţia, cei curioşi pot arunca o privire retrospectivă pe site-urile de profil, sau, mai recomandabil, pe analiza făcută de ActiveWatch. A devenit o modă pentru mulţi gazetari să îşi etaleze ostentativ dispreţul pentru ideea de „corectitudine politică”, pentru măsurile de prevenire şi combatere a rasismului şi xenofobiei. Şi nici măcar nu au umor. Atracţia fatală a derizoriului le macină pretinsul talent, iar inteligenţa le e cocoşată de mirajul notorietăţii.
Şi încă o dată,  fantomele unui trecut istoric adânc ceauşizat sunt invocate în şedinţe de spiritism gazetăresc, pentru a bântui stadioanele şi minţile abrupte ale celor dornici să se încingă fără calorifer. Păi, în acest context, nu credeţi că se poate vorbi de boli de tip istoric? Pentru a vă descreţi puţin frunţile printr-o cură rapidă de dezistorificare vă recomandăm un consum constant de barburisme.

Comentarii

  1. ar trebui să fim mai circumspecţi faţă de tot ce scrie în presă, să nu mai luăm de-a gata tot ce vedem la tv. să învăţăm să fim critici. şi când te gândeşti că unii învaţă gramatica limbii române din presă care e un focar de greşeli gramaticale, de perpetuare şi normalizare a greşelilor. şi mulţi îşi formează cultura generală de la tv.
    bun articolul.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii