Treceți la conținutul principal

Găinării istorico-jurnalistice sau Cum se face o ştire de umplutură.





Într-o emisiune realizată în urmă cu aproximativ 23-25 de ani de către jurnaliştii Marius Tucă şi CTP, cei doi, tulburaţi de adânci idealuri şi norme patriotice, şi-au încleştat colţii în gâtul unui istoric clujean care îndrăznise „să-i bage în Istorie” pe cei doi şi încă vreo câţiva jurnalişti de seamă. Mai precis, în manualul de istorie alternativ. Că-i băgase în, era una, dar cum îi băgase? Pe marele Cristoiu îl făcuse ctitor al presei de scandal din România, adică a acelei prese ce se chinuie să transforme violuri, crime, bârfe şi chiloţi în ştiri. Despre restul, în contextul descrierii puberei jurnalistici româneşti „de după evenimente” (după cum se formula într-un roman cu îngeri şi moldoveni) îmbătrânită în rele, manualul pomenea şi despre deprinderi şi fapte ruşinoase precum provocarea unor scandaluri, dezinformări şi partizanate politice sub pulpana unei atitudini apolitice. Dar alta e problema pe care mă strădui să o dezbat în rândurile următoare: dacă aceşti destoinici specialişti în vorbe, termeni şi fapte, erau revoltaţi de faptul că presa e „băgată în Istorie”, eu, ca membru al tagmei incriminate, a istoricilor, le întorc reproşul, la aproape 30 de ani distanţă: de ce cotrobăie presa prin ghena istoriei?  Adică?

Observ de ceva vreme un fenomen interesant în presa românească de primă mână. Atunci când fundurile s-au cam văzut, când încleştările politice lâncezesc, când economia gâfâie fără să mai spună nimic, iar caloriferele se răcesc, marile ziare făcătoare de adevăr trimit iscoade în mlaştinile trecutului istoric, nu pentru a surprinde vreun voievod neîmbrăcinat, sau pentru a căuta dinţii unui paşă implicat în privatizarea de la Călugăreni. Aceştia scurmă pofticioşi după seminţe de scandal, adulmecă „bucata” născătoare de patimi şi rating. Au prins reţeta. Anumite subiecte cu iz istoric permit brodarea unor mici texte dospind de aluzii şi interpretări simpliste care generează în subsolul articolului, adică la comentarii, cantităţi uriaşe de ură, prostie, frustrare şi pseudo-defulări hormonale. Cu cât cantitatea de deşeuri verbale şi umorale e mai mare, cu atât mai lesne materialul se profilează drept unul care şi-a atins obiectivul. Având minime cunoştinţe de istorie din manualul unic, folosind Wikipedia ca veritabilă biblie, carte ce cuprinde întreaga înţelepciune umană, şi cunoscând în linii mari obsesiile ce bântuie imaginarul colectiv al „maselor populare”, jurnaliştii din această categorie periferică inventează ştiri. Fie pornesc de la o chestiune contemporană, în general ceva ce se întâmplă prin maghiarime (vreo comemorare, vreo petiţie, vreun discurs politic) sau are legătură cu maghiarimea, fie scormonesc după ceva – vreun masacru, nedreptate etc. – comis împotriva românilor, cu secole în urmă. Accidental, se mai strecoară şi câte vreun material ce pomeneşte de vreo boacănă, poznă, săvârşite de înaintaşii noştrii. Sub pretextul popularizării unor chestiuni istorice, adesea presa contribuie într-un mod semnificativ la întărirea inculturii istorice în rândul multor cititori. Pentru că prezentarea deformată, tendenţioasă sau simplistă a unor chestiuni delicate din trecutul istoric nu contribuie în niciun fel nici la clarificarea/nuanţarea acestora, nici la detensionarea, dezamorsarea potenţialului „exploziv” sedimentat în timp prin diferitele interpretări ideologizante. Nu face decât să adape clişeele încolţite în anii de cultivare a vigilenţei şi a spiritului revanşard faţă de duşmanii seculari ce continuă să lucreze, pe toate căile posibile, pentru dezbinarea, subjugarea şi ...
Problema nu constă în abordarea acestui tip de subiecte, ci în maniera de tratare a acestora. În cazul celor mai multe astfel de materiale se poate desluşi cu uşurinţă prejudecata de la care s-a pornit şi precaritatea cunoştinţelor istorice şi culturale în general, ale autorului. Aşadar, reînnoiesc întrebarea adresată patriarhilor presei autohtone postmoderne: ce iese din aceste găinării istorico-jurnalistice?
Ofer câteva link-uri spre exemplificare, cu specificarea că nu este neapărat necesar să parcurgeţi integral materialele, pentru a vă face o idee despre conţinut şi mai ales despre tendinţe. În majoritatea cazurilor titlurile inflamante sunt ca un fel de goarnă ce anunţă distorsionările şi autogolurile ce vor urma.
Sau, dacă se păstrează tonul "echilibrat" de redare a unor afirmare, se strecoară cu grijă fotografii pline de mesaj, chiar dacă nu au legătură cu conţinutul textului.
Exemplele pot fi multiplicate.
Nu întâmplător am adus discuţia la firul ierbii, pentru că cea de-a doua chestiune ne plasează direct în galerie, fie ea pe stadion, pe stradă sau în redacţiile presei sportive. Când unii ayatolahi din forurile diriguitoare ale sportului cu balonul rotunjit au declarat în legătură cu acei suporteri cauzatori de conflicte şi tensiuni că ar fi drogaţi, o bună parte din titularii presei sportive a intrat rapid prin alunecare punându-i cu botul pe ghete. Totuşi, acei ayatolahi aveau şi ei bruma lor de dreptate: acei suporteri erau electrizaţi de narcotice şi energizante, însă nu de cele comune. Dealarii erau şi sunt prin redacţii şi injectează „prostimea” cu materiale stupefiante. Luaţi de exemplu articolele ce au acompaniat derby-ul Steaua – CFR Cluj şi vedeţi maniera în care unii cronicari sportivi au înţeles să prefaţeze meciul. Nu reiau aici toată discuţia, cei curioşi pot arunca o privire retrospectivă pe site-urile de profil, sau, mai recomandabil, pe analiza făcută de ActiveWatch. A devenit o modă pentru mulţi gazetari să îşi etaleze ostentativ dispreţul pentru ideea de „corectitudine politică”, pentru măsurile de prevenire şi combatere a rasismului şi xenofobiei. Şi nici măcar nu au umor. Atracţia fatală a derizoriului le macină pretinsul talent, iar inteligenţa le e cocoşată de mirajul notorietăţii.
Şi încă o dată,  fantomele unui trecut istoric adânc ceauşizat sunt invocate în şedinţe de spiritism gazetăresc, pentru a bântui stadioanele şi minţile abrupte ale celor dornici să se încingă fără calorifer. Păi, în acest context, nu credeţi că se poate vorbi de boli de tip istoric? Pentru a vă descreţi puţin frunţile printr-o cură rapidă de dezistorificare vă recomandăm un consum constant de barburisme.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii