Treceți la conținutul principal

Găinării istorico-jurnalistice sau Cum se face o ştire de umplutură.





Într-o emisiune realizată în urmă cu aproximativ 23-25 de ani de către jurnaliştii Marius Tucă şi CTP, cei doi, tulburaţi de adânci idealuri şi norme patriotice, şi-au încleştat colţii în gâtul unui istoric clujean care îndrăznise „să-i bage în Istorie” pe cei doi şi încă vreo câţiva jurnalişti de seamă. Mai precis, în manualul de istorie alternativ. Că-i băgase în, era una, dar cum îi băgase? Pe marele Cristoiu îl făcuse ctitor al presei de scandal din România, adică a acelei prese ce se chinuie să transforme violuri, crime, bârfe şi chiloţi în ştiri. Despre restul, în contextul descrierii puberei jurnalistici româneşti „de după evenimente” (după cum se formula într-un roman cu îngeri şi moldoveni) îmbătrânită în rele, manualul pomenea şi despre deprinderi şi fapte ruşinoase precum provocarea unor scandaluri, dezinformări şi partizanate politice sub pulpana unei atitudini apolitice. Dar alta e problema pe care mă strădui să o dezbat în rândurile următoare: dacă aceşti destoinici specialişti în vorbe, termeni şi fapte, erau revoltaţi de faptul că presa e „băgată în Istorie”, eu, ca membru al tagmei incriminate, a istoricilor, le întorc reproşul, la aproape 30 de ani distanţă: de ce cotrobăie presa prin ghena istoriei?  Adică?

Observ de ceva vreme un fenomen interesant în presa românească de primă mână. Atunci când fundurile s-au cam văzut, când încleştările politice lâncezesc, când economia gâfâie fără să mai spună nimic, iar caloriferele se răcesc, marile ziare făcătoare de adevăr trimit iscoade în mlaştinile trecutului istoric, nu pentru a surprinde vreun voievod neîmbrăcinat, sau pentru a căuta dinţii unui paşă implicat în privatizarea de la Călugăreni. Aceştia scurmă pofticioşi după seminţe de scandal, adulmecă „bucata” născătoare de patimi şi rating. Au prins reţeta. Anumite subiecte cu iz istoric permit brodarea unor mici texte dospind de aluzii şi interpretări simpliste care generează în subsolul articolului, adică la comentarii, cantităţi uriaşe de ură, prostie, frustrare şi pseudo-defulări hormonale. Cu cât cantitatea de deşeuri verbale şi umorale e mai mare, cu atât mai lesne materialul se profilează drept unul care şi-a atins obiectivul. Având minime cunoştinţe de istorie din manualul unic, folosind Wikipedia ca veritabilă biblie, carte ce cuprinde întreaga înţelepciune umană, şi cunoscând în linii mari obsesiile ce bântuie imaginarul colectiv al „maselor populare”, jurnaliştii din această categorie periferică inventează ştiri. Fie pornesc de la o chestiune contemporană, în general ceva ce se întâmplă prin maghiarime (vreo comemorare, vreo petiţie, vreun discurs politic) sau are legătură cu maghiarimea, fie scormonesc după ceva – vreun masacru, nedreptate etc. – comis împotriva românilor, cu secole în urmă. Accidental, se mai strecoară şi câte vreun material ce pomeneşte de vreo boacănă, poznă, săvârşite de înaintaşii noştrii. Sub pretextul popularizării unor chestiuni istorice, adesea presa contribuie într-un mod semnificativ la întărirea inculturii istorice în rândul multor cititori. Pentru că prezentarea deformată, tendenţioasă sau simplistă a unor chestiuni delicate din trecutul istoric nu contribuie în niciun fel nici la clarificarea/nuanţarea acestora, nici la detensionarea, dezamorsarea potenţialului „exploziv” sedimentat în timp prin diferitele interpretări ideologizante. Nu face decât să adape clişeele încolţite în anii de cultivare a vigilenţei şi a spiritului revanşard faţă de duşmanii seculari ce continuă să lucreze, pe toate căile posibile, pentru dezbinarea, subjugarea şi ...
Problema nu constă în abordarea acestui tip de subiecte, ci în maniera de tratare a acestora. În cazul celor mai multe astfel de materiale se poate desluşi cu uşurinţă prejudecata de la care s-a pornit şi precaritatea cunoştinţelor istorice şi culturale în general, ale autorului. Aşadar, reînnoiesc întrebarea adresată patriarhilor presei autohtone postmoderne: ce iese din aceste găinării istorico-jurnalistice?
Ofer câteva link-uri spre exemplificare, cu specificarea că nu este neapărat necesar să parcurgeţi integral materialele, pentru a vă face o idee despre conţinut şi mai ales despre tendinţe. În majoritatea cazurilor titlurile inflamante sunt ca un fel de goarnă ce anunţă distorsionările şi autogolurile ce vor urma.
Sau, dacă se păstrează tonul "echilibrat" de redare a unor afirmare, se strecoară cu grijă fotografii pline de mesaj, chiar dacă nu au legătură cu conţinutul textului.
Exemplele pot fi multiplicate.
Nu întâmplător am adus discuţia la firul ierbii, pentru că cea de-a doua chestiune ne plasează direct în galerie, fie ea pe stadion, pe stradă sau în redacţiile presei sportive. Când unii ayatolahi din forurile diriguitoare ale sportului cu balonul rotunjit au declarat în legătură cu acei suporteri cauzatori de conflicte şi tensiuni că ar fi drogaţi, o bună parte din titularii presei sportive a intrat rapid prin alunecare punându-i cu botul pe ghete. Totuşi, acei ayatolahi aveau şi ei bruma lor de dreptate: acei suporteri erau electrizaţi de narcotice şi energizante, însă nu de cele comune. Dealarii erau şi sunt prin redacţii şi injectează „prostimea” cu materiale stupefiante. Luaţi de exemplu articolele ce au acompaniat derby-ul Steaua – CFR Cluj şi vedeţi maniera în care unii cronicari sportivi au înţeles să prefaţeze meciul. Nu reiau aici toată discuţia, cei curioşi pot arunca o privire retrospectivă pe site-urile de profil, sau, mai recomandabil, pe analiza făcută de ActiveWatch. A devenit o modă pentru mulţi gazetari să îşi etaleze ostentativ dispreţul pentru ideea de „corectitudine politică”, pentru măsurile de prevenire şi combatere a rasismului şi xenofobiei. Şi nici măcar nu au umor. Atracţia fatală a derizoriului le macină pretinsul talent, iar inteligenţa le e cocoşată de mirajul notorietăţii.
Şi încă o dată,  fantomele unui trecut istoric adânc ceauşizat sunt invocate în şedinţe de spiritism gazetăresc, pentru a bântui stadioanele şi minţile abrupte ale celor dornici să se încingă fără calorifer. Păi, în acest context, nu credeţi că se poate vorbi de boli de tip istoric? Pentru a vă descreţi puţin frunţile printr-o cură rapidă de dezistorificare vă recomandăm un consum constant de barburisme.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii