Treceți la conținutul principal

Despre oameni şi melci - Bogdan Vătavu



      Aţi vrut libertate? Acum aveţi libertate câtă vreţi!” Replica aparţine directorului Vladimir (Dorel Vişan) şi îi este servită muncitorului sindicalist George (Andi Vasluianu) între două îmbucături la cantina muribundei fabrici ARO Cîmpulung. Deşi iese din gura unui pion insignifiant al tranziţiei, replica ar fi putut la fel de bine să fie rostită de oricare politician din România anilor '90 (vă mai amintiţi de Silviu Brucan, care, rânjind cu cinism, le recomanda greviştilor foamei din Piaţa Universităţii să mânce o friptură bună?). Şi apoi, ce gest de deplină libertate vorbeşte mai mult de la sine decât avântul idealist al aceluiaşi muncitor George, convins până în străfundurile sufletului că sperma lui şi a colegilor săi este destul de valoroasă pentru a cumpăra fabrica şi a-i plăti datoriile?
      În mare, acesta ar fi subiectul comediei Despre oameni şi melci în regia lui Tudor Giurgiu. Iar Giurgiu are grijă de la bun început să insinueze rolul principal pe care-l joacă lichidul seminal în filmul său. Primele secvenţe ni-i înfăţişează pe Andi Vasluianu şi Monica Bîrlădeanu încinşi într-o partidă de sex fierbinte pe acoperişul întreprinderii, în timp ce sub ei, în hala mare, are loc anunţul oficial al închiderii fabricii. Vestea cade cu mai puţină greutate asupra muncitorilor datorită inspiraţiei cu care Vişan, în rolul directorului, îşi asezonează discursul cu citate din “marele nostru filosof Cioran” rostite în franceză şi citite din palmă. Legăturile cu “notre freres latins”, cum le spune Vişan francezilor, se dezvăluie nu doar datorită exilului românesc în hexagon, ţinut la atât respect de către acesta după cum se vede, ci şi datorită intenţiilor pe care le au francezii de a cumpăra ARO. Producţia urmează să se transforme din automobile în conserve cu melci, doar că în noua configuraţie fabrica nu mai poate susţine întreaga forţă de muncă. De aici şi eforturile sindicalistului Vasluianu de a salva cumva întreprinderea şi locurile de muncă ale colegilor săi. Soluţia cu care vine: donarea de spermă. La 50 de dolari per recoltare, înmulţit cu cele câteva sute de muncitori eligibili, e de ajuns pentru a cumpara fabrica şi a plăti pe deasupra şi datoriile.

      În sfârşit, acesta fiind mobilul producţiei e destul de uşor să-ţi dai seama către ce tip de comedie ţinteşte Tudor Giurgiu. Şi bine face! Vizionând Despre oameni şi melci am simţit aceeaşi bucurie pe care am încercat-o văzând filmul Bună! Ce faci? al lui Alexandru Maftei. Ca şi acesta din urmă, Giurgiu nu-şi propune să spargă tiparele; filmul său nu e nici Poliţist, adjectiv nici Aurora şi nici unul din acele filme “cu Targovski”, ca să o citez pe Luminiţa Gheorghiu din clipul TIFF de anul acesta. Despre oameni şi melci face mai degrabă parte din specia aceea rară a filmului românesc recent care nu e filmat cu camera în mână, nu are cadre lungi şi fixe şi nici tăceri apăsătoare. Ca şi filmul lui Maftei, lungmetrajul lui Tudor Giurgiu beneficiază de cele mai banale tehnici cinematografice puse decent în slujba unei comedii copioase. Tot asemenea lui Maftei, Giurgiu ştie să pună în scenă un număr considerabil de episoade ilare, unele dintre acestea profund româneşti, la care plusează cu câteva replici care au toate şansele să devină virale.
      Replicile virale nu sunt însă singurul capitol în care se remarcă filmul în faţa altor producţii autohtone similare. Despre oameni şi melci (alături de Marfa şi banii şi Occident) este unul din puţinele filme româneşti care constituie o bună introducere în politico-socialul anilor '90. Mitul investitorului străin (despre care toată lumea vorbea şi pe care prea puţini îi vedeau la faţă), privatizarea dubioasă care bântuia ţara în acele vremuri, venalitatea directorului de întreprindere de stat (intruchipată aici de Dorel Vişan la jumătate din capacitatea afişată în Senatorul melcilor) naivitatea populaţiei prostită cu televizorul (după cum suna un faimos slogan al acelor timpuri), toate acestea sunt prezente în film în cele mai emblematice decoruri ale epocii din care carpetele cu cerbi de deasupra recamierului şi mileurile aşezate pe capacul pick-up-ului nu lipsesc în niciun caz. Acestora li se adaugă laitmotivul autentic al vizitei şi concertului lui Michael Jackson la Bucureşti din anul 1992, un eveniment care a generat o frenezie naţională, dar şi imagini de arhivă surprinzătoare utilizate eficient de Giurgiu pentru a recrea spiritul epocii (dintre care enumerăm întâlnirea de la Cotroceni a lui Michael cu Ion Iliescu, marşul vedetei în fruntea unei cohorte de jandarmi, vizita unei grădiniţe de copii şi alte episoade similare care indubitabil i-au agravat boala şi i-au grăbit sfârşitul). Dar poate cel mai subtil moment din seria “Să ne cunoaştem tranziţia!”, pe care Despre oameni şi melci îl înfăţişează spectatorului român al anului 2012, este cel în care muncitorii de la fabrica ARO, îmbrăcaţi la costum pentru interview-ul de la bancă, şad pe gazonul din faţa Casei Poporului, asemenea minerilor aceloraşi vremuri. Te face să te gândeşti cum ar fi fost dacă aceştia din urmă ar fi venit la Bucureşti să salveze muribunda industrie a mineritului, îmbrăcaţi la patru ace, şi nu cu scopul declarat de a face “ordine” în Piaţa Universităţii cu ciomagul şi cazmaua.
      În sfârşit, în ciuda faptului că scenariul e puţin cam naiv şi lasă unele intrigi nefinalizate, Despre oameni şi melci nu doar că depăşeşte aşteptările pe care le ai la vederea afişului, ci se dovedeşte şi deosebit de actual. “Jaful de la Hidroelectrica” şi “circul de la Oltchim”, plasate pe fundalul freneziei naţionale generate de vizita şi concertul Lady Gaga la Bucureşti, sunt poate de ajuns pentru un sequel marca Tudor Giurgiu.
       
       

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Comentarii