Treceți la conținutul principal

Cine sluţeşte oraşul? Poliţia şi cântăreţii de stradă.


În Cluj, prin preajma casei lui Matia Corvinus, avem adeseori ocazia să vedem diferiţi tineri cântând la varii instrumente. Până să fie organizate târgurile permanente prezenţa muzicienilor era un fapt cotidian. De la simplii chitarişti, la banduri mai complexe precum „Trubadurii din Transilvania”, puteai audia frânturi de cântece în drumul spre serviciu, şcoală sau crâşmă. Unii se opreau să asculte, recunoşteau un refren, puneau un ban în cutia de la picioarele cântăreţului, zâmbeau, plecau. Alţii îl pofteau la o bere, o ţigară pentru a-l cunoaşte. Dădeau un leu în plus şi cereau o piesă dragă. Totuşi nu toată lumea era încântată de astfel de manifestări, şi deşi cea mai mare parte a populaţiei ignora acest fenomen, erau şi oameni nemulţumiţi de astfel de manifestări golăneşti.Deşi în Cluj s-au potolit semnificativ (cel puţin în zona centrală) vocile care strigau la vederea unui chitarist îndoit peste instrument: „Tunde-te, roackere!” au mai rămas câţiva dinozauri ai acelei epoci glorioase. Dintre toţi se remarcă o anumită specie denumită generic: Poliţia Primăriei, în fapt un departament ce a reciclat în mare parte securişti mărunţi de altă dată, rămaşi fără job, incapabili să se convertească profesional şi care nu şi-au pierdut îndemânarea. În plimbările lor cotidiene, profund apăsaţi de responsabilitatea profesională şi permanent mistuiţi de grija pentru siguranţa şi confortul cetăţeanului, contribuabil sau nu, o mare parte a acestei bresle veghează cu vigilenţă asupra centrului atât de aglomerat şi peticit. Forţaţi de noile orânduriri să fie mai politicoşi şi mai amabili cu cetăţenii, ba chiar şi cu cei care comit contravenţii şi infracţiuni, ei simt totuşi că prezenţa lor stârneşte frică şi nu siguranţă, chiar şi pentru omul nevinovat. Revenind la modul în care receptează muzica de stradă aceşti dedicaţi funcţionari voi căuta să prezint un caz concret.

Doi fraţi brăileni, pletoşi şi chitarişti, hoinari prin întreg cuprinsul ţării au prins microbul Clujului şi s-au stabilit pentru o vreme în urbea someşană trăind din cântat pe stradă. Nu le-a fost greu să-şi facă prieteni şi în scurt timp nu doar că au reuşit să se integreze în pestriţa comunitate clujeană, dar au devenit parte a peisajului urban. Puteau fi zăriţi zilnic cântând în zona pietonală de lângă Casa Matia Corvinus sau în faţa magazinului de instrumente Play de pe srtrăduţa ce leagă Bld. Eroilor cu zona Sora. Împrietenindu-mă cu ei, se întâmpla adesea să mai şedem la câte o cafea sau bere astfel că am aflat repede despre entuziasmul lor vis-a-vis de Cluj şi clujeni, însă totodată şi despre împotmolelile unui oraş adânc comunizat. La cantina primăriei de pe o stradă lăturalnică un poliţist comunitar de formaţie optzecistă îşi făcea zelos veacul vigilent. Cum mare treabă nu prea avea pe acolo, şi cum era dornic să îşi folosească abilităţile şi competenţele dobândite de-a lungul timpului, îşi depăşea adeseori atribuţile ieşind din sectorul cantinei. Mai precis, scandalizat de zgânderelile decadente ale pletoşilor începea să-i ia la rost. Dacă a văzut că nu intimidează şi că e expediat la locul lui, cheamă ajutoare. Dacă el nu are competenţa să-i ardă pe golani, aduce colegii îndreptăţiţi să-i pună la punct pe netrebnici. Aşa că pânditorii dau năvală să pedepsească contravenţia. Cum n-au unde să încadreze faptul, cum băieţii mai au habar de legislaţie, se împotmolesc puţin dar până la urmă rezolvă problema puşcându-le chitariştilor câte o amendă pentru cerşetorie. Mulţumiţi de abuzul comis şi plini de satisfacţia lucrului binefăcut „băeţii” revin constant. Cum aude zdrăngănitul chitării, chipul paznicului de cantină înfrunzeşte, părăseşte postul şi abordând o morgă de om binevoitor şi înţelegător, dă colţul înspre pletoşi spre a-i sfătui omeneşte să nu mai deranjeze trecătorii şi să plece.
Însă printre trecători se mai nimeresc şi oameni scandalizaţi de zelul şi nesimţirea păzitorului social. Îmi amintesc cu drag de o bătrânică elegantă care văzând câţiva cioclii de ordine îngesuind un chitarist, se opreşte, trage puţin cu urechea şi apoi le spune: „Oare de ce nu vă luaţi şi voi o slujbă decentă? Ce aveţi cu băieţii? Ei mai aduc o bucurie oamenilor, fac oraşul mai plăcut. În afară în orice oraş respectabili e plin de cântăreţi de stradă. Dar se vede că nu sunteţi umblaţi, că sunteţi încuiaţi”. Şi a plecat lăsând funcţionarii liniştii publice într-o oarecare derută şi jenă. Dar tot n-au renunţat la idealul lor cotidian.
Interesant e că devin intransigenţi şi asprii când dau peste astfel de „răufăcători” sau peste câte un boschetar beat pe care-l înghesuie într-un gang spre ai da două şuturi, dar cu băieţii care te opresc pe stradă, în locuri publice, uneori sub nasul lor, şi te îndreabă dacă nu vrei un telefon sau o cameră viedeo „eftină”, nu au treabă. Întorc capul. O dată am chestionat un astfel de reprezentant al instituţiei dătătoare şi păzitoare de ordine publică de ce nu-l vede pe băiatul ce căuta să prostească un bătrân de la ţară cu ceva produse electronice. Nu e treaba lui. Nu e competanţa lui. Dar de ce nu-i anunţă pe cei de a căror competenţă ţine, şi care-i sunt colegi de breaslă? A plecat. Punctul culminant al „nevederii” şi neimplicării a fost atins într-o după masă când într-o staţie de autobuz aglomerată din Mărăşti doi astfel de funcţionari publici aşteptau bus-ul (probabil ieşeau din trudiţi din tură) între alţi muritori, când un tânăr mai viguros şi puţin mânios începu să-şi trosnească cu saţ însoţitoare. Nimic! Cufundaţi într-o linişte deplină au ignorat incidentul până când au început câţiva pensionari să-i sâcâie „că de ce nu îşi fac treaba”. Au borborosit ceva despre ieşit din tură şi au încălecat pe primul bus ce a tras în staţie fără a mai conta destinaţia.
Revin la zgomotoşii chitarişi ce dau bătăi de cap oamenilor legii. Amenzile s-au părândat ceva vreme banalizându-se. Se mai nimerea, e drept, câte un poliţai mai de bun simţ care trecea cu vederea, borborosea ceva sau eventual dădea un avertisment şi se retrăgea. Dar într-o zi, băieţii de la primărie simţindu-se sfidaţi şi jigniţi de chitaristul care a refuzat să le prezinte documentul până nu se legitimează ei, au chemat poliţia „aia adevărată care nu te iartă şi îţi confiscă instrumentul ca să te înveţi minte”. L-au băgat la dubă şi l-au dus la sediu, undeva prin subsolurile clădirilor ce ţin de primărie unde l-au luat mai tare obligându-l să semneze procesul-verbal. Şi aşa i-au băgat minţile în cap şi au scăpat Clujul de poluarea lor fonică şi de prezenţa lor intrigantă. Pletoşii au plecat peste mări şi ţări în căutare de meleaguri mai primitoare. Reprezentantul Poliţiei Primăriei ce păzeşte cantina e tot acolo, plictisit, dar vigilent şi perspicace. Mulţumit de condiţia sa de om normal şi de treabă priveşte cu dispreţ şi curiozitate la ciudaţii ce-i trec pe sub nas. E drept că se uită cu jind la colegii promovaţi la ridicarea de maşini, dar şi la el e viaţă. Deşi, probabil în unele zile se gândeşte cu nostalgie la zilele pline de acţiune şi realizări profesionale.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii