luni, 16 aprilie 2012

Ce se mai găteşte la Academia Română?


                                   
                                  



Deşi e acuzată de rigiditate şi conservatorism Academia Română e îmbâcsită de o atmosferă postmodernă, deconstructivistă, aş spune chiar tragic-absurdă. Deşi e considerată o instituţie elitistă, demonul democraţiei şi demofiliei se bălăceşte obscen prin cotloanele rătăcite ale sublimei instituţii. Deşi e prin excelenţă dătătoare de hrană culturală şi spirituală pentru un popor subnutrit, mirosul greu de bucătărie lumească ia adesea în stăpânire lăcaşurile înaltului for cultural-ştinţific. Mă opresc aici cu contabilizarea paradoxurilor despre care vă vorbesc. Acum povestea.
Se făcea că într-o primăvară însorită de la începutul secolului 21 dădeam târcoale bibliotecii Academiei Române din Năsăud, brav aşezământ ce se ostenea pios să amintească de fervoarea cu care înaintaşii năsăudeni au trudit pentru edificarea unei culturi româneşti. Încă din liceu mă fascina acea clădire dintr-o lume trecută uitată între blocurile ce aminteau de truda poporului muncitor. Locuiam undeva aproape şi priveam cu jind la parcul ce înconjura clădirea bibliotecii Academiei şi la uşa ce încuia un trecut şi o lume cu alt parfum. Am cutezat o dată, împreună cu un bun prieten, să pătrundem în acest sanctuar, însă lacătul grav şi plin de rugină contemporană ne-a blocat iniţierea. Multă vreme clădirea era ori închisă ori în renovare, măreţe schele şi instrumente muncitoreşti odihnindu-se la umbra ei. Şi totuşi, după ani de zile, pătruns şi mai adânc de farmecul scormonirii într-un trecut confuz şi tulbure, cărările bibliografice şi arhivistice mi-au mânat paşii spre mărunta urbe someşană prăbuşită copios într-un exerciţiu perpetuu de admiraţie faţă de trecutul  măreţ. Aveam nevoie de un manuscris despre care ştiam că este cazat acolo. N-are rost să înşir stările emoţionale ce s-au părândat prin conştiinţa mea grănicerească alterată în momentul în care am zărit din noul lacătul greoi pe gratiile de la poarta onorabilei instituţii. Mă uit la ceas, şi comparând cu programul afişat la intrare, trebuia să fie deschis. Îmi amintesc de înţeleptele vorbe ale fostului meu profesor de română din liceu care la auzul intenţiei mele de a pătrunde în încăpările misteriosului spaţiu sacru al culturii, ridicând din sprâncene rosti: „ E nevoie de o iniţiere complexă pentru a pătrunde în acel univers încuiat”.
Şi ce face un muritor de rând  ce populează discret paşnicile plaiuri autohtone când nu i se deschid uşile unei instituţii de stat? Dă un telefon, două, aşteaptă, caută, revine. Încearcă să se descurce cumva. Caută pe cineva, un intermediar iniţiat, unul cu trecere. Asumând încă o dată condiţia modestă de muritor, după câteva încercări şi telefoane găsesc numărul magic al persoanei care se ocupă de filială. Şi sun. Şi cucoana apare suflând greu şi uşor încurcată. A avut o probelemă şi a trebuit să închidă o juma de oră. În fiecare zi?
Şi pătrund copleşit de emoţie şi frustrare în spaţiul misterios din dosul lacătului prohibitiv. Completez nişte date în ceva registre galbene şi prăfuite iar apoi îmi primesc marfa. Sub tabloul colonelului Enzenberg, cândva administrator al districtului năsăudean, scobor încet în manuscris în timp ce cucoana amabilă se retrage într-o încăpere alăturată spunându-mi să o caut dacă am nevoie. După ceva vreme apar doi inşi purtători de chipuri de băieţi ce furnizează marfa la ABC-urile de pe lunca Someşului, salută politicos şi demonstrându-şi familiaritatea cu învechita clădire pătrund direct în încăperea domniţei păstrătoare a foculului sacru al cunoaşterii. Borboroseli, vorbe şi râsete încep să anime aşezământul copleşit de muţenie şi praf. La un moment dat se aude un declic de casetofon nouăzecist şi muzica prinde viaţă scurgându-se lent prin crăpăturile uşii până în sala în care lecturez. Un parfum de început de mileniu însoţeşte muzica iar după ce mă concentrez puţin reuşesc să descifrez hiturile ce-mi aminteau de perioada zbuciumată a liceului. Vali Vijelie, Adrian Copilul Minune şi alţi muzicieni deja consacraţi, behăiau de zor din badocul aşezat pe un teanc de cărţi, dând viaţă lăcaşului căzut în uitare şi anacronism. Emoţii şi patimi profund umane pâlpâiau din nou în bătrâna şi senila clădire. Odată cu cântecele pline de patos răzbate înspre sala de lectură un miros turbat de crenvurşti fierţi, în pauzele dintre melodii, printre râsete şi chicote putându-se auzi apa fierbinte ce borborosea într-un laboş pe reşou. Cele mai rudimentare porniri umane, adică dorinţa de hrănire, mă smulg din lumea spiritului şi a culturii, când mirosul dens de crenvurşti aburinzi îmi înfundă nările. Veselia din cealaltă sală, fumul de ţigară ce însoţeşte mirosul de crenvurşti, îmi reactivează simţurile şi instinctele paralizându-mi activitatea cerebrală. Aşa că hotărăsc să mă retrag. Nu înainte de a merge până la toaletă. Zâmbitoare, mestecând în grabă bucata de crenvurşti muiat în muştar, păzitoarea templului cunoaşterii mă conduce pe holurile întunecate şi duhnind a mucegai, arâtându-mi ceva ce se pretindea a fi toaletă. „Nu funcţionează apa, dar  ne descurcăm. Sunt probleme cuţevile şi trebuie oprită”, îmi spune cu jenă înainte să se retragă. Contactul cu toaleta mă face să reflectez asupra intensivei şi prelungitei renovări la care a fost supusă clădirea.
De la baie mă îndrept direct spre ieşire, după ce îmi culeg în grabă catrafusele, năucit de atmosferă. Coniţa academică mă petrece plină de amabilitate până în pragul clădirii, scuzându-se pentru eventualele deranjamente şi invitându-mă să mai rătăcesc oricând pe acolo. Buimac şi brusc maturizat, în oraşul adolescenţei mele prăbuşit sub povara numărului de academicieni dăruiţi culturii naţionale şi contabilizaţi de numărători euforici, mă târăsc spre o farfurie cu ciorbă. Am în minte mirosul de carte veche, amintirea documentului pipăit şi citit, imaginea clădirii în care în sfârşit am pătruns. Peste toate dau năvală mirosul de crenvurşti şi manelele încărcate de prezent.
Între lingurile de ciorbă de fasole ingurgitate cu fervoare îmi amintesc de o experienţă asemănătoare a unui amic. Ajuns să colaboreze cu unul din institutele de ştiinţe exacte din Cluj ale Academiei Române, înconjurat de bătrâni cercetători şi strivit de emoţia contactului cu templului sacru al cunoaşterii, tânărul a avut o gravă revelaţie. Pe lângă faptul că cei de acolo nu prea aveau vreme să se ocupe cu cercetarea ştiinţifică, nişte cratiţe atârnate la un geam, în exterior, îl nedumereau tare mult. Avea să afle repede rostul acestor obiecte de uz caznic în rândul comunităţii ştiinţifice ce popula institutul. Unul dintre cercetători gătea constant fasole. Toată ziua fierbea pe un reşou, aburii monopolizând atmosfera incintei. Această practică îi scotea din sărite pe mulţi de acolo dar cu timpul au învăţat să se obişnuiască. De fapt, de multe ori chiar ei trăgeau foloase de pe urma acestei obsesii culinare, înfruptându-se cu saţ din fasolea frecată. Lesne de intuit ce atmosferă încărcată bântuia spaţiul institutului. Binecuvântata pauză de prânz era completată adesea de lichide dezelgătoare de limbarniţă, de cafeluţe şi multă voie bună.
Deşi mi s-a părut savuroasă povestea cu vârstnicul cercetător fierbător şi consumator de fasole, credeam că amicul exagerează  ca să rotunjească povestea. După propria-mi experienţă culinar-academică, tind să-i dau tot mai multă crezare. Oricum, aceste practici nu fac decât să umanizeze şi să apropie de muritorii de rând o onorabilă şi olimpică instituţie care părea desprinsă de popor şi care intimida. Pe de altă parte mă gândesc tot mai serios la un aspect: dacă aş avea ocazia să fiu poftit la masă într-o instituţie academică, pornind de la cele două cazuri prezentate, ce aş alege să mănânc? Deşi crenvurştii ăia mi-au cotropit rapid măruntaiele şi mi-au şubrezit într-un mod abrupt universul intelectual, proclamând superioritatea organicului asupra spiritualului, slăbiciunea mea pentru fasole mă face să trag la masa institutului de ştiinţe exacte. Dar tu, „iubite cetitoriule”, spre ce ospăţ academic jinduieşti?

Comentarii

Translate this blog